Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 209 din 7 martie 2012 referitoare la sesizarea de neconstitutionalitate a Hotararii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea increderii Guvernului
I. Cu Adresa nr. 51/575 din 16 februarie 2012, secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulatã de 85 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat şi de 53 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. l) din Constituţie şi ale art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru exercitarea controlului de constituţionalitate asupra Hotãrârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã cu nr. 1.233 din 16 februarie 2012 şi constituie obiectul Dosarului nr. 436L/2/2012. La sesizare s-a anexat lista cuprinzând semnãturile celor 85 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat şi ale celor 53 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal. Potrivit acestei liste, autorii sesizãrii de neconstituţionalitate sunt urmãtorii: Gheorghe Ana, Gheorghe Antochi, Nicolae Bãnicioiu, Eugen Bejinariu, Vasile Bleotu, Dumitru Boabeş, Marin Bobeş, Matei Radu Brãtianu, Doina Burcãu, Ion Burnei, Ion Cãlin, Dumitru Chiriţã, Ioan Cindrea, Gheorghe Ciocan, Radu Eugeniu Coclici, Dorel Covaci, Victor Cristea, Ioan Damian, Andrei Dolineaschi, Mircea Gheorghe Drãghici, Sonia Maria Drãghici, Cristian Sorin Dumitrescu, Ion Dumitru, Mircea Duşa, Filip Georgescu, Marian Ghiveciu, Vasile Ghiorghe Gliga, Horia Grama, Viorel Hrebenciuc, Iulian Iancu, Florin Iordache, Cornel Itu, Florina Ruxandra Jipa, Ciprian Florin Luca, Silvestru Mircea Lup, Costicã Macaleţi, Iulian Claudiu Manda, Antonella Marinescu, Eduard Stelian Martin, Manuela Mitrea, Vasile Mocanu, Ion Mocioalcã, Carmen Ileana Moldovan, Emil Radu Moldovan, Rodica Nassar, Adrian Nãstase, Marian Neacşu, Cãtãlin Ioan Nechifor, Robert Sorin Negoiţã, Dan Nica, Nicolae Ciprian Nica, Bogdan-Nicolae Niculescu-Duvãz, Laurenţiu Nistor, Constantin Niţã, Iuliu Nosa, Tudor Panţîru, Florin Costin Pâslaru, Petre Petrescu, Victor Viorel Ponta, Georgian Pop, Florian Popa, Vasile Popeangã, Dan-Mircea Popescu, Neculai Rãţoi, Cornel Cristian Resmeriţã, Cristian Rizea, Ioan Sorin Roman, Lucreţia Roşca, Victor Socaciu, Adrian Solomon, Ioan Stan, Ion Stan, Nicolae Stan, Anghel Stanciu, Sorin Constantin Stragea, Viorel Ştefan, Florin-Cristian Tãtaru, Horia Teodorescu, Angel Tîlvãr, Mihai Tudose, Radu Costin Vasilicã, Petru Gabriel Vlase, Aurel Vlãdoiu, Mãdãlin-Ştefan Voicu, Valeriu Ştefan Zgonea, respectiv Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almãjanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Dan Bordeianu, Octavian Bot, Viorel Vasile Buda, Daniel Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihãiţã Calimente, Mircea Vasile Cazan, Mariana Câmpeanu, Daniel Chiţoiu, Tudor Alexandru Chiuariu, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Victor Paul Dobre, Aurel Mihai Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitricã, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Dominic Andrei Gerea, Alina Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Mihai Lupu, Dan Ştefan Motreanu, Gheorghe Eugen Nicolãescu, Ludovic Orban, Ionel Palãr, Viorel Palaşcã, Cornel Pieptea, Gabriel Plãiaşu, Virgil Pop, Marius Octavian Popa, Cãlin Constantin Anton Popescu Tãriceanu, Cãlin Potor, Nini Sãpunaru, Adrian George Scutaru, Ionuţ Marian Stroe, Radu Stroe, Sorinel Gigel Ştirbu, Gheorghe Mirel Taloş, Radu Bogdan Ţîmpãu, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Adriana Diana Tuşa, Horea Dorin Uioreanu, Ana Lucia Varga şi Mihai Alexandru Voicu. 1. Autorii sesizãrii considerã neconstituţionalã Hotãrârea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului, deoarece contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) coroborate cu prevederile art. 64 alin. (1), (4) şi (5) şi ale art. 103 alin. (2) şi (3). Autorii contestaţiei susţin cã Hotãrârea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 este viciatã de neconstituţionalitate în ansamblu, adoptarea acesteia fiind realizatã cu încãlcarea normelor constituţionale referitoare la procedura instituitã pentru învestirea Guvernului, mai exact prin nesocotirea regulilor aplicabile modalitãţii de constituire a comisiilor parlamentare şi de obţinere a avizului de cãtre candidaţii pentru funcţiile de ministru (lipsa cvorumului). În acest sens se aratã cã etapele învestirii Guvernului sunt: desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, solicitarea votului de învestiturã, acordarea votului de încredere de cãtre Parlament şi numirea Guvernului, finalizatã prin depunerea jurãmântului de credinţã. Votul de încredere se acordã de cãtre cele douã Camere ale Parlamentului în şedinţã comunã, ca expresie a majoritãţii deputaţilor şi senatorilor, pe baza dezbaterii programului şi listei Guvernului, prezentate de candidatul la funcţia de prim-ministru. În prealabil, candidaţii la funcţiile de ministru vor fi fost audiaţi în comisiile de specialitate ale celor douã Camere, în vederea obţinerii unui aviz consultativ de la aceste comisii, astfel cum impun dispoziţiile art. 12 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Aceastã audiere şi avizare sunt obligatoriu de realizat şi, respectiv, de solicitat, dar sunt facultative pentru opţiunea candidatului la funcţia de prim-ministru, care este liber sã se conformeze sau nu opiniei exprimate în comisii, sub eventuala sancţiune a neobţinerii votului de încredere, ori poate opera, dupã caz, modificãrile de rigoare în componenţa listei, dupã care noua propunere trebuie sã urmeze aceeaşi procedurã. Mai mult decât atât, avizul dat în comisii are caracter consultativ şi în raport cu plenul celor douã Camere reunite ale Parlamentului, acesta fiind suveran sã decidã cu privire la acordarea sau neacordarea încrederii Guvernului, fãrã ca acest caracter consultativ sã presupunã cã ar exista şi posibilitatea lipsei sale. Cu alte cuvinte, sub aspect procedural, existenţa avizului comisiilor de specialitate (indiferent dacã este vorba despre un aviz pozitiv ori unul negativ), dat în condiţii de conformitate cu prevederile constituţionale şi legale, este absolut obligatorie pentru validitatea şi constituţionalitatea hotãrârii pronunţate de plenul Camerelor reunite. Aşadar, chiar dacã avizul dat de comisiile de specialitate are un caracter consultativ, procedura de audiere şi de avizare (indiferent de rezultat, în sensul cã acesta este afirmativ sau negativ) apare ca fiind obligatorie, neefectuarea sau efectuarea în mod neprocedural a acesteia antrenând nulitatea Hotãrârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului şi, pe cale de consecinţã, neconstituţionalitatea acesteia. Referitor la problematica avizului consultativ, autorii sesizãrii fac o analogie cu avizul consultativ al Curţii Constituţionale necesar în cadrul procedurii suspendãrii Preşedintelui României. Astfel, conform dispoziţiilor art. 95 alin. (1) din Constituţie: "(1) În cazul sãvârşirii unor fapte grave prin care încalcã prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţã comunã, cu votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor, dupã consultarea Curţii Constituţionale. [...]" În acest caz, avizul se emite de plenul Curţii Constituţionale, cu votul majoritãţii judecãtorilor, pe baza propunerii de suspendare, a raportului întocmit, a investigaţiilor şi dovezilor obţinute şi, dacã este cazul, a explicaţiilor date de preşedinte. Prin urmare, chiar dacã şi în acest caz avizul Curţii Constituţionale este doar consultativ, în ipoteza în care una dintre condiţiile intrinseci ale procedurii de emitere a avizului nu este respectatã, avizul nu este emis în mod legal şi, în consecinţã, procedura suspendãrii Preşedintelui României este compromisã, apãrând ca neconstituţionalã. În ceea ce priveşte Hotãrârea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului, analizând modul de desfãşurare a procedurii de audiere şi avizare a candidaţilor pentru funcţiile de ministru ce a avut loc în cadrul comisiilor permanente, se observã cã nu au fost respectate dispoziţiile art. 12 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, potrivit cãrora lucrãrile comisiilor permanente sesizate se desfãşoarã legal în prezenţa a cel puţin jumãtate plus unu atât din numãrul deputaţilor, cât şi din numãrul senatorilor. Prin urmare, în condiţiile în care în cadrul procedurii audierii şi avizãrii candidaţilor la funcţiile de ministru nu a fost îndeplinitã condiţia numãrului minim legal obligatoriu al membrilor comisiilor reunite, implicit procesul de învestiturã a Guvernului condus de premierul Mihai-Rãzvan Ungureanu este viciat sub aspectul condiţiilor de formã instituite de Legea fundamentalã. În concluzie, prevederile Hotãrârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului apar ca fiind neconstituţionale prin încãlcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) coroborate cu prevederile art. 64 alin. (1), (4) şi (5) şi ale art. 103 alin. (2) şi (3) din Constituţie. 2. În temeiul art. 27 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, la data de 16 februarie 2012, Curtea Constituţionalã a solicitat punctele de vedere ale birourilor permanente ale Senatului şi Camerei Deputaţilor asupra sesizãrii de neconstituţionalitate. Preşedintele Senatului a comunicat punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului prin Adresa înregistratã la Curtea Constituţionalã cu nr. 1.470 din 28 februarie 2012. În conformitate cu art. 64 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul în întregul sãu şi fiecare dintre cele douã Camere ale acestuia se bucurã de deplinã autonomie în ceea ce priveşte stabilirea normelor juridice ce îi guverneazã organizarea şi funcţionarea; în ansamblul sistemului normativ român, regulamentele sau hotãrârile Parlamentului sunt acte juridice cu forţã juridicã inferioarã legii şi Constituţiei. Chiar dacã au un conţinut normativ unic, acestea trebuie sã se supunã Constituţiei, iar interpretarea şi aplicarea regulilor procedurale nu pot fi fãcute în sensul blocãrii Parlamentului, ci trebuie realizate întotdeauna cu bunã-credinţã, în spiritul unui comportament loial al autoritãţii faţã de Constituţie şi al respectãrii conduitei tradiţionale a acestei autoritãţi publice, reflectate prin practica parlamentarã. Mai mult decât atât, omisiunea în reglementare nu poate conduce la imposibilitatea Parlamentului de a-şi îndeplini funcţiile şi atribuţiile, ci, din contrã, la obligaţia plenului fiecãrei Camere de a decide direct asupra problematicii aflate în dezbatere. Astfel, în situaţia în care comisiile permanente nu întocmesc avizul consultativ prevãzut de art. 72 alin. 3 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu privire la audierea candidaţilor pentru funcţia de ministru, se apreciazã cã o asemenea situaţie nu se poate constitui într-un impediment de naturã constituţionalã pentru desfãşurarea şedinţei comune a celor douã Camere consacrate acordãrii votului de încredere Guvernului, prevãzutã de art. 103 alin. (2) şi (3) din Constituţie, întrucât avizul are caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitãrii sale de cãtre birourile permanente reunite. Comisiile au obligaţia de a se întruni, însã fiind organe de lucru constituite pe criteriul reprezentativitãţii politice, acestea pot fi şi în situaţia fie de a nu realiza cvorumul, fie de a nu putea adopta o decizie de admitere sau de respingere a candidatului şi, în fine, competenţa acordãrii votului de încredere aparţine Parlamentului, iar nu comisiilor, avizul având un caracter strict consultativ, care nu genereazã niciun fel de consecinţe procedurale sub aspectul desfãşurãrii şedinţei în care este votat viitorul Guvern. Sub acest aspect, între o acţiune politicã a parlamentarilor şi obligaţia Parlamentului de a se exprima cu privire la învestitura unui nou Guvern, cele douã Camere ale Parlamentului au optat democratic, prin vot, pentru valorificarea unui precedent (care între timp a devenit normã regulamentarã în activitatea de legiferare), potrivit cãruia "comisiile permanente nu se pot subroga în competenţele Parlamentului şi, deci, actele acestora nu reprezintã o condiţie sine qua non pentru continuarea unei proceduri". În opinia Biroului permanent al Senatului, orice susţinere cu privire la o eventualã similitudine de tratament juridic între avizul referitor la audierea viitorilor miniştri (prevãzut de art. 77 alin. 2 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului) şi avizul consultativ al Curţii Constituţionale necesar în cadrul procedurii suspendãrii Preşedintelui României [prevãzut de art. 95 alin. (2) şi, respectiv, art. 146 lit. h) din Constituţie] este forţatã şi complet nejustificatã. Primul este prevãzut de un regulament parlamentar, act intern cu forţã juridicã inferioarã Constituţiei şi legilor, a cãrui inexistenţã nu poate afecta realizarea competenţei constituţionale a Parlamentului, iar cel de-al doilea este prevãzut direct prin Constituţie, act cu forţã supremã în cadrul statului, a cãrui inexistenţã conduce direct la neconstituţionalitatea actelor parlamentare prin care s-ar decide cu privire la suspendarea Preşedintelui României. Având în vedere argumentele expuse, Biroul permanent al Senatului considerã cã Hotãrârea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului a fost adoptatã cu respectarea normelor constituţionale referitoare la procedura instituitã pentru învestitura Guvernului şi, în consecinţã, solicitã respingerea, ca neîntemeiatã, a sesizãrii formulate de un numãr de 138 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Social Democrat şi Partidului Naţional Liberal. Preşedintele Camerei Deputaţilor a comunicat punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor prin Adresa înregistratã la Curtea Constituţionalã cu nr. 1.352 din 21 februarie 2012, arãtând cã niciunul dintre textele constituţionale invocate în motivarea sesizãrii nu are legãturã cu obiectul acesteia, întrucât principala susţinere a autorilor sesizãrii se referã la faptul cã, în cadrul procedurii de acordare a încrederii Guvernului, în unele comisii permanente reunite ale celor douã Camere ale Parlamentului nu a fost întrunit cvorumul de lucru regulamentar. Motivarea autorilor sesizãrii în legãturã cu eventuala încãlcare a dispoziţiilor constituţionale are doar un caracter teoretic şi, pe cale de consecinţã, nu poate fi consideratã o motivare în sensul Legii nr. 47/1992. Prevederile art. 103 din Constituţie se referã doar la procedura de acordare a încrederii Guvernului care se desfãşoarã în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, şi nu la avizele care sunt adoptate sau nu de cãtre comisiile permanente reunite ale Camerelor. Lipsa cvorumului regulamentar în cadrul unor comisii permanente s-a datorat lipsei intenţionate a parlamentarilor din cadrul celor douã grupuri parlamentare care au sesizat Curtea Constituţionalã, ceea ce se constituie într-o culpã evidentã. Potrivit principiului conform cãruia propria turpitudine nu apãrã de rãspundere, nici parlamentarii în cauzã nu pot sã invoce un eventual caracter neregulamentar al lucrãrilor din cadrul unor comisii permanente, întrucât o asemenea situaţie a fost provocatã de aceştia. În sprijinul celor arãtate se invocã Decizia Curţii Constituţionale nr. 65 din 6 iunie 1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156 din 22 iunie 1994, prin care aceasta s-a pronunţat cu privire la o situaţie similarã, arãtând cã "normele regulamentare trebuie sã asigure procedural posibilitatea ca Parlamentul sã se poatã pronunţa asupra problemelor pentru finalizarea cãrora se cere un vot", subliniind totodatã cã "normele regulamentare nu trebuie sã permitã o tergiversare, o amânare sine die a deciziei parlamentare. Normele regulamentare sunt constituţionale dacã asigurã desfãşurarea normalã, responsabilã şi rezonabilã a vieţii parlamentare". Concluzia este cã "dreptul de a amâna votul nu este delimitat şi condiţionat, printr-o procedurã sau eventual un termen, exercitarea sa continuã, în acelaşi caz, poate duce pânã la urmã la cãderea în desuetudine a problemei asupra cãreia trebuie sã se decidã. Ar fi, astfel, o altã ipostazã în care atribuţiile Camerei nu s-ar putea exercita datoritã unui abuz procedural, ipostazã care contravine literei şi spiritului Constituţiei". În cauza de faţã, autorii sesizãrii invocã încãlcarea de cãtre Hotãrârea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului a prevederilor art. 12 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, iar nu a unor prevederi constituţionale. Or, Curtea Constituţionalã are competenţa de a verifica hotãrârile Parlamentului pentru neconformitatea lor doar cu Constituţia, iar nu cu vreun regulament. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, acestea cuprind douã importante principii: obligaţia constituţionalã de respectare a Constituţiei şi a supremaţiei ei şi obligaţia de a respecta legea. Primul principiu are ca garanţie principalã controlul de constituţionalitate efectuat de Curtea Constituţionalã, în timp ce al doilea principiu este verificat în aplicarea sa de cãtre instanţele judecãtoreşti, pentru cã el se aplicã în raporturile legii cu actele juridice subsecvente acesteia şi cu care acestea din urmã trebuie sã se conformeze. Or, regulamentele Camerelor Parlamentului nu fac parte din niciuna dintre categoriile de acte normative la care se referã textul constituţional. Astfel, potrivit art. 64 şi 67 din Constituţie, Parlamentul adoptã legi, hotãrâri, regulamente şi moţiuni. Toate aceste acte juridice sunt diferite, de sine stãtãtoare, iar între ele nu existã niciun raport de ierarhizare. Prin urmare, hotãrârile nu pot fi atacate decât pentru neconstituţionalitate, iar în lipsa ierarhizãrii, acestea nu pot fi controlate nici în raport cu regulamentele Camerelor Parlamentului. Pentru motivele expuse, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor apreciazã cã Hotãrârea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului este conformã Constituţiei. 3. În temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, la data de 22 februarie 2011, Curtea Constituţionalã a solicitat preşedintelui Camerei Deputaţilor o copie dupã stenograma dezbaterilor care au avut loc în şedinţa comunã a Camerei Deputaţilor şi Senatului din data de 9 februarie 2012 asupra programului de guvernare şi a întregii liste a Guvernului, prezentate de cãtre domnul Mihai-Rãzvan Ungureanu, candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru. Documentaţia solicitatã în vederea soluţionãrii sesizãrii de neconstituţionalitate a fost comunicatã Curţii Constituţionale prin Adresa înregistratã cu nr. 1.365 din 22 februarie 2012.
CURTEA, examinând sesizarea, punctele de vedere ale birourilor permanente ale Senatului şi Camerei Deputaţilor, lucrãrile şi documentele depuse la dosar, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, Hotãrârea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã, în temeiul prevederilor art. 146 lit. l) din Constituţie şi al dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost sesizatã sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii Hotãrârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012. Înainte de a proceda la analiza criticilor de neconstituţionalitate, Curtea reţine cã sesizarea formulatã îndeplineşte condiţiile prevãzute de Constituţie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât aceasta, astfel cum rezultã din listele anexate sesizãrii de neconstituţionalitate, a fost semnatã de un numãr de 138 de deputaţi. Examinând sesizarea de neconstituţionalitate, Curtea constatã urmãtoarele: 1. Obiectul sesizãrii îl constituie Hotãrârea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 9 februarie 2012, potrivit cãreia: "În conformitate cu rezultatul votului consemnat în procesul-verbal din data de 9 februarie 2012, având în vedere dezbaterile care au avut loc în şedinţa comunã a Camerei Deputaţilor şi Senatului din data de 9 februarie 2012 asupra Programului de guvernare şi a întregii liste a Guvernului, prezentate de cãtre domnul Mihai-Rãzvan Ungureanu, candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru, în temeiul art. 103 alin. (3) din Constituţia României, republicatã,
Parlamentul României adoptã prezenta hotãrâre.
ARTICOL UNIC (1) Se acordã încredere Guvernului, în componenţa prevãzutã în anexa nr. 1, pentru realizarea Programului de guvernare prevãzut în anexa nr. 2. (2) Anexele nr. 1 şi 2 fac parte integrantã din prezenta hotãrâre.
Aceastã hotãrâre a fost adoptatã de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comunã din 9 februarie 2012." Prevederile constituţionale invocate în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate sunt: - Art. 1 alin. (5): "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie."; - Art. 64 alin. (1), (4) şi (5): "(1) Organizarea şi funcţionarea fiecãrei Camere se stabilesc prin regulament propriu. Resursele financiare ale Camerelor sunt prevãzute în bugetele aprobate de acestea. [...] (4) Fiecare Camerã îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetã sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune. (5) Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcãtuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecãrei Camere."; - Art. 103 alin. (2) şi (3): "(2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. (3) Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţã comunã. Parlamentul acordã încredere Guvernului cu votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor." De asemenea, sunt invocate ca temei al criticilor formulate şi dispoziţiile art. 12 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotãrârea Parlamentului nr. 4 din 3 martie 1992, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 4 martie 1992, modificat şi completat prin Hotãrârea Parlamentului nr. 13/1995, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 5 iulie 1995: "Comisiile permanente sesizate în fond lucreazã legal, în şedinţe comune, în prezenţa a cel puţin jumãtate plus unu atât din numãrul deputaţilor, cât şi din numãrul senatorilor care le compun; hotãrârile se adoptã cu votul a cel puţin jumãtate plus unu din numãrul membrilor prezenţi." Prin sesizarea formulatã, autorii acesteia susţin cã procedura parlamentarã de învestire a Guvernului nu s-a realizat în conformitate cu prevederile art. 12 şi art. 72 alin. 2 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, respectiv nu a fost parcursã etapa obligatorie a audierii candidaţilor în comisiile permanente competente, fapt ce constituie o cauzã de nulitate a Hotãrârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului şi, pe cale de consecinţã, o cauzã ce determinã neconstituţionalitatea acesteia. 2. Examinând sesizarea şi actele depuse la dosar, Curtea constatã cã, în cadrul etapei procedurale a audierii candidaţilor la funcţia de ministru în faţa comisiilor permanente, avizele nu au fost întocmite, întrucât unele comisii nu au întrunit cvorumul de şedinţã prevãzut de art. 12 din regulament, respectiv la lucrãri au fost prezenţi mai puţin de jumãtate plus unu atât din numãrul deputaţilor, cât şi din numãrul senatorilor care le compun. Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nu cuprinde o prevedere expresã referitoare la situaţia în care, din varii motive, comisiile permanente nu pot depune avizele, astfel cã procedura de învestire a Guvernului a continuat cu etapa dezbaterii în şedinţa comunã a Camerei Deputaţilor şi Senatului a programului de guvernare şi a listei Guvernului. În cadrul şedinţei comune, potrivit stenogramei transmise Curţii aşa cum s-a precizat mai sus, preşedintele de şedinţã desemnat, senatorul Vasile Blaga, preşedintele Senatului, dupã ce a prezentat situaţia de fapt creatã prin imposibilitatea unor comisii permanente de a depune avizele prevãzute de art. 72 alin. 3 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, a supus votului plenului Parlamentului procedura de urmat într-o asemenea situaţie. Cele douã Camere ale Parlamentului au luat act de lipsa unor avize şi au hotãrât, prin vot, continuarea procedurii de desfãşurare a şedinţei comune de acordare a votului de încredere Guvernului, constatând cã lipsa acestor acte procedurale "nu este un impediment pentru continuarea lucrãrilor, având în vedere faptul cã dispoziţiile regulamentare referitoare la cvorum şi majoritatea necesarã adoptãrii unor hotãrâri de cãtre Camerele reunite trebuie înţelese ca mijloace procedurale minimale de protecţie, în scopul respectãrii drepturilor tuturor membrilor Camerelor, şi nu ca instrumente de împiedicare a funcţionãrii Camerelor Parlamentului" (stenograma dezbaterilor care au avut loc în şedinţa comunã a Camerei Deputaţilor şi Senatului din data de 9 februarie 2012). Într-o atare împrejurare, Curtea Constituţionalã este chematã sã se pronunţe asupra modalitãţii în care plenul Parlamentului a decis sã interpreteze şi sã aplice dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 103 şi prevederile regulamentare referitoare la învestitura Guvernului. 3. Din analiza dispoziţiilor constituţionale (art. 85, 103 şi 104), procedura de învestire a Guvernului parcurge urmãtoarele etape: - desemnarea de cãtre Preşedintele României a unui candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultãrii partidului care are majoritatea absolutã în Parlament ori, dacã nu existã o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament; - solicitarea de cãtre candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru a votului de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului; - dezbaterea în şedinţa comunã a Camerei Deputaţilor şi Senatului a programului de guvernare şi a listei Guvernului; - acordarea votului de încredere de cãtre Parlament; - numirea Guvernului de cãtre Preşedintele României, pe baza votului de încredere acordat de Parlament, urmatã de depunerea jurãmântului de credinţã. Potrivit dispoziţiilor regulamentare (art. 71-76 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului), procedura de acordare a votului de încredere Guvernului vizeazã urmãtoarele etape: - candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru transmite birourilor permanente ale celor douã Camere programul de guvernare şi lista Guvernului; - birourile permanente ale celor douã Camere stabilesc data şedinţei comune la cel mult 15 zile de la primirea programului de guvernare şi a listei Guvernului, asigurã multiplicarea şi difuzarea documentelor cãtre deputaţi şi senatori şi iau mãsuri pentru convocarea acestora la şedinţa comunã; - candidaţii pentru funcţia de ministru sunt audiaţi în şedinţa comunã a comisiilor permanente ale celor douã Camere al cãror obiect de activitate corespunde sferei de competenţã a viitorilor miniştri; comisiile întocmesc avizele comune consultative, motivate, şi le prezintã candidatului pentru funcţia de prim-ministru. 4. Autonomia regulamentarã de care beneficiazã cele douã Camere ale Parlamentului, în temeiul dispoziţiilor constituţionale prevãzute de art. 64 alin. (1), le dã dreptul acestora de a dispune cu privire la propria organizare şi procedurile de desfãşurare a lucrãrilor parlamentare. Regulamentele parlamentare - Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului -, sub aspectul naturii lor juridice, sunt hotãrâri ale Parlamentului. Ele sunt adoptate de cãtre fiecare Camerã sau de Camerele reunite, nu în virtutea calitãţii de autoritate legiuitoare a Parlamentului, ci în calitate de corpuri autonome, învestite cu o putere de organizare şi funcţionare proprie. Fiecare Camerã adoptã propriul regulament, act cu caracter normativ de sine-stãtãtor, în conformitate cu competenţa atribuitã de Constituţie. Aşa fiind, autonomia regulamentarã constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice şi poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentalã. Autonomia regulamentarã nu poate fi exercitatã în mod discreţionar, abuziv, cu încãlcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului. Astfel, între principiul constituţional referitor la autonomia Parlamentului de a-şi stabili reguli interne de organizare şi funcţionare [art. 64 alin. (1)] şi principiul constituţional referitor la rolul Parlamentului, în ansamblul autoritãţilor publice ale statului, ce exercitã, potrivit Constituţiei, atribuţii specifice democraţiei constituţionale (legiferarea, acordarea votului de încredere, în baza cãruia este numit Guvernul, retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzurã, declararea stãrii de rãzboi, aprobarea strategiei naţionale de apãrare a ţãrii etc.), Curtea apreciazã cã existã un raport ca de la mijloc/instrument la scop/interes. Astfel, regulamentele parlamentare se constituie într-un ansamblu de norme juridice, menite sã organizeze şi sã disciplineze activitatea parlamentarã cu privire, printre altele, la procedura de legiferare, de numire sau de învestiturã a celor mai importante instituţii sau autoritãţi publice în stat (Guvern, o parte dintre judecãtorii Curţii Constituţionale, o parte dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii, membrii Curţii de Conturi, Avocatul Poporului, directorii serviciilor de informaţii), precum şi regulile de organizare şi funcţionare ale fiecãrei Camere. Normele regulamentare reprezintã instrumentele juridice care permit desfãşurarea activitãţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativã prin care poporul român îşi exercitã suveranitatea naţionalã, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie. Ca orice act normativ destinat sã reglementeze un anumit domeniu de activitate, regulamentul parlamentar trebuie sã respecte cerinţele privind claritatea şi previzibilitatea normelor, sã fie un element regulator suplu, care, pe de o parte, sã permitã o libertate de acţiune parlamentarilor sau grupurilor parlamentare în acord cu dispoziţiile art. 69 din Constituţie referitoare la caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, iar, pe de altã parte, sã garanteze autoritãţii legiuitoare posibilitatea de a-şi îndeplini rolul constituţional. Or, instrumentul juridic menit sã asigure îndeplinirea atribuţiilor Parlamentului nu poate constitui o piedicã în realizarea scopului sãu. Regulamentul parlamentar trebuie interpretat şi aplicat cu bunã-credinţã şi în spiritul loialitãţii faţã de Legea fundamentalã. 5. Potrivit dispoziţiilor constituţionale cuprinse la art. 103 alin. (3): "Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţã comunã. Parlamentul acordã încredere Guvernului cu votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor." Legea fundamentalã nu consacrã avizul consultativ al comisiilor permanente drept criteriu de constituţionalitate a hotãrârii prin care Parlamentul acordã încrederea Guvernului. Curtea constatã cã în cuprinsul Constituţiei sunt consacrate mai multe situaţii în care obligaţia solicitãrii unor avize este reglementatã în mod expres: art. 79 referitor la Consiliul Legislativ - "organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizeazã proiectele de acte normative în vederea sistematizãrii, unificãrii şi coordonãrii întregii legislaţii", art. 90 referitor la referendum, potrivit cãruia "Preşedintele României, dupã consultarea Parlamentului, poate cere poporului sã-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional", art. 95 alin. (1) - "În cazul sãvârşirii unor fapte grave prin care încalcã prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţã comunã, cu votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor, dupã consultarea Curţii Constituţionale [...]" sau situaţia prevãzutã de art. 117 alin. (2) - "Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de specialitate, în subordinea lor, numai dacã legea le recunoaşte aceastã competenţã". Mai mult, ori de câte ori legiuitorul constituant a condiţionat exercitarea unui drept de îndeplinirea unei anumite condiţii, precum existenţa unui act procedural, a reglementat în mod expres aceastã cerinţã. Cu titlu exemplificativ, menţionãm situaţia consacratã de art. 72 alin. (2) din Constituţie care prevede cã "Deputaţii şi senatorii pot fi urmãriţi şi trimişi în judecatã penalã pentru fapte care nu au legãturã cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fãrã încuviinţarea Camerei din care fac parte, dupã ascultarea lor [...]", situaţia prevãzutã de art. 92 alin. (2) - "El [n.n. Preşedintele României] poate declara, cu aprobarea prealabilã a Parlamentului, mobilizarea parţialã sau totalã a forţelor armate [...]" sau situaţia prevãzutã de art. 95 alin. (1) - "În cazul sãvârşirii unor fapte grave prin care încalcã prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţã comunã, cu votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor, dupã consultarea Curţii Constituţionale [...]". 6. Lipsa reglementãrii exprese în cadrul prevederilor constituţionale ale art. 103 a caracterului obligatoriu, sub aspectul existenţei actului, al avizelor comisiilor permanente, coroboratã cu dispoziţiile art. 64 alin. (4) şi (5) din Constituţie, pune în evidenţã locul şi rolul comisiilor permanente, ca organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului a cãror activitate are caracter pregãtitor pentru o oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptãrii deciziei (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 48 din 17 mai 1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994). Comisiile se constituie dintr-un numãr restrâns de deputaţi sau senatori, specializaţi pe un anumit domeniu, cu o componenţã şi o structurã care respectã configuraţia politicã a fiecãrei Camere. Potrivit prevederilor art. 10 alin. 3 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, "participarea deputaţilor şi senatorilor la şedinţa comunã a comisiilor permanente sesizate în fond este obligatorie". Dezbaterile specializate care au loc în cadrul şedinţelor comisiilor se finalizeazã cu întocmirea de rapoarte sau avize care au rolul de a pregãti şi facilita desfãşurarea lucrãrilor Camerelor, respectiv a dezbaterilor care vor avea loc în plenul acestora. Necesitatea creãrii acestor organe de lucru a fost impusã de asigurarea eficienţei activitãţii unui corp deliberativ numeros. Din aceastã perspectivã, rolul comisiilor în activitatea parlamentarã este unul foarte important, ele asigurând pregãtirea deciziilor plenului în scopul exercitãrii prerogativelor ce decurg din dreptul de informare, dreptul de control sau dreptul de anchetã ale Parlamentului. Dat fiind caracterul de organe de lucru interne al comisiilor parlamentare, natura juridicã a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este acea a unui act preliminar, cu caracter de recomandare, adoptat în scopul de a sugera o anumitã conduitã, sub aspect decizional, plenului fiecãrei Camere sau Camerelor reunite. Rapoartele şi avizele au caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitãrii lor, nu şi din perspectiva soluţiilor pe care la propun, Senatul şi Camera Deputaţilor fiind singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile constituţionale. Comisiile parlamentare au obligaţia de a se întruni, însã pot fi puse în situaţia de a nu realiza activitatea în scopul cãreia au fost constituite din cauza neîndeplinirii condiţiei de cvorum pentru desfãşurarea şedinţelor sau a imposibilitãţii ca membrii comisiei sã ajungã la un acord cu privire la problema supusã dezbaterii. Or, dispoziţiile art. 12 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului care reglementeazã aceste douã ipoteze (cvorumul şi majoritatea necesarã adoptãrii unei hotãrâri în cadrul comisiilor) consacrã mijloacele procedurale minimale de protecţie în scopul respectãrii drepturilor tuturor membrilor comisiilor, iar nu ca instrumente de împiedicare a funcţionãrii Camerelor Parlamentului. Cu privire la cerinţa de cvorum, Curtea constatã cã, potrivit dispoziţiilor art. 67 din Constituţie, aceasta constituie un criteriu de constituţionalitate, condiţionând constituţionalitatea externã a actului numai în ceea ce priveşte adoptarea legilor, hotãrârilor şi moţiunilor de cãtre Camera Deputaţilor şi Senat, nu şi în ceea ce priveşte adoptarea actelor în cadrul procedurilor desfãşurate de organele de lucru ale Camerelor. Aşa fiind, problemele legate de organizarea şi desfãşurarea şedinţelor comisiilor permanente pentru audierea candidaţilor la funcţia de ministru nu sunt probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a dispoziţiilor Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Cu privire la aceste aspecte, Curtea Constituţionalã, printr-o jurisprudenţã constantã (de exemplu, prin Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009), a statuat cã nu este de competenţa sa "analizarea eventualelor încãlcãri ale Regulamentului şedinţelor comune. Curtea Constituţionalã nu îşi poate extinde controlul şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încãlca însuşi principiul autonomiei regulamentare al celor douã Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentalã. Analiza Curţii este una în drept, fãrã a viza aspecte de fapt ale procedurii parlamentare". De asemenea, prin Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009, Curtea a statuat cã, deşi legea a fost adoptatã dupã o procedurã parlamentarã discutabilã, "nu este de competenţa instanţei constituţionale sã controleze modalitatea în care sunt puse în aplicare Regulamentele celor douã Camere ale Parlamentului în procesul legislativ". Mai mult, prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Curtea a stabilit, în acelaşi sens, cã, "potrivit art. 146 lit. c) din Constituţie, Curtea Constituţionalã se pronunţã asupra constituţionalitãţii regulamentelor Camerelor Parlamentului, controlul exercitat de Curte fiind un control de conformitate cu dispoziţiile Legii fundamentale. Dacã, ignorând prevederile art. 146 lit. c) din Constituţie şi pe cele ale art. 27 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţionalã şi-ar extinde competenţa şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, ea nu numai cã ar pronunţa soluţii fãrã temei constituţional, dar ar încãlca astfel şi principiul autonomiei regulamentare a Camerei Deputaţilor, reglementat de art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentalã. În virtutea acestui principiu fundamental, aplicarea regulamentului este o atribuţie a Camerei Deputaţilor, aşa încât contestaţiile deputaţilor privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competenţa exclusivã a Camerei Deputaţilor, aplicabile, în acest caz, fiind cãile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, dupã cum şi desfãşurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotãrâtor de prevederile aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie sã concorde cu normele şi principiile fundamentale. Ca atare, competenţa conferitã Curţii Constituţionale de art. 146 lit. c) din Legea fundamentalã nu poate privi decât controlul conformitãţii regulamentelor Parlamentului cu dispoziţiile Constituţiei, control declanşat la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor douã Camere, a unui grup parlamentar sau a unui numãr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; Curtea Constituţionalã nu este competentã a se pronunţa şi asupra modului de aplicare a regulamentelor. În sensul celor arãtate a statuat Curtea Constituţionalã în deciziile sale nr. 44/1993, nr. 68/1993, nr. 22/1995 şi nr. 98/2005". Prin urmare, Curtea constatã cã, şi atunci când a analizat sesizãri iniţiate în temeiul art. 146 lit. c) din Constituţie, acestea priveau exclusiv controlul constituţionalitãţii prevederilor regulamentelor Parlamentului, iar nu controlul constituţionalitãţii hotãrârilor şi mãsurilor adoptate de Camerele Parlamentului în aplicarea regulamentelor proprii. Rezolvarea problemelor ridicate de hotãrârile adoptate şi de mãsurile dispuse de Camerele Parlamentului se poate face exclusiv pe cãi şi prin proceduri parlamentare. Pe de altã parte, Curtea observã cã, deşi Parlamentul în întregul sãu şi fiecare dintre cele douã Camere ale acestuia se bucurã de deplinã autonomie în ceea ce priveşte stabilirea normelor juridice ce le guverneazã organizarea şi funcţionarea, în ansamblul sistemului normativ român, hotãrârile Parlamentului sunt acte juridice cu forţã juridicã inferioarã Constituţiei. Interpretarea şi aplicarea acestor norme care instituie reguli procedurale trebuie realizatã întotdeauna cu bunã-credinţã, în spiritul unui comportament loial faţã de Legea fundamentalã. Într-o ipotezã contrarã, rezultatul ar fi blocarea activitãţii instituţiei, sub aspectul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale, cu consecinţe negative asupra structurilor democratice pe care se întemeiazã statul. Curtea Constituţionalã, prin Decizia nr. 65 din 6 iunie 1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156 din 22 iunie 1994, a reţinut cã "este în afara oricãrei îndoieli cã normele constituţionale formeazã un sistem unitar care permite ordinii constituţionale sã se realizeze. [...] Normele regulamentare trebuie sã asigure procedural posibilitatea ca Parlamentul sã se poatã pronunţa asupra problemelor pentru finalizarea cãrora se cere un vot. Totodatã, şi aceasta ţine de raţionalizarea şi eficienţa vieţii parlamentare, normele regulamentare nu trebuie sã permitã o tergiversare, o amânare sine die a deciziei parlamentare. Normele regulamentare sunt constituţionale dacã asigurã desfãşurarea normalã, responsabilã şi rezonabilã a vieţii parlamentare". Concluzia este cã "dreptul de a amâna votul nu este delimitat şi condiţionat, printr-o procedurã sau eventual un termen, exercitarea sa continuã, în acelaşi caz, poate duce pânã la urmã la cãderea în desuetudine a problemei asupra cãreia trebuie sã se decidã. Ar fi, astfel, o altã ipostazã în care atribuţiile Camerei nu s-ar putea exercita datoritã unui abuz procedural, ipostazã care contravine literei şi spiritului Constituţiei". Prin urmare, situaţia în care o comisie parlamentarã, din diverse motive, nu-şi poate duce la îndeplinire activitatea, respectiv întocmirea unui raport sau a unui aviz, nu este de naturã a împiedica plenul fiecãrei Camere de a dezbate şi de a decide direct asupra problemelor care intrã în atribuţiile sale. În fond, specificul activitãţii unei Camere a Parlamentului este de a adopta o decizie colectivã, luatã cu majoritatea voturilor, dupã o dezbatere publicã. Orice altã concluzie ar echivala, pe de o parte, cu o supradimensionare a rolului comisiilor de lucru ale Parlamentului, prin atribuirea unor efecte mult sporite actelor pe care aceste organe de lucru le adoptã, împrejurare care excedeazã cadrului constituţional şi regulamentar în care acestea activeazã, şi, pe de altã parte, ar echivala cu o deturnare a rolului Parlamentului, în ansamblul sãu, ca organ reprezentativ suprem al poporului român, care beneficiazã de o legitimitate originarã, fiind exponentul intereselor întregii naţiuni. Or, aceste ipoteze sunt cu totul inacceptabile din perspectiva principiilor constituţionale pe care Curtea este chematã sã le garanteze. În acest sens sunt şi cele statuate de Curtea Constituţionalã în Decizia nr. 48 din 17 mai 1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994. Cu acel prilej Curtea a reţinut cã, potrivit "poziţiei preeminente a Parlamentului în sistemul autoritãţilor publice ale României, el exercitã prerogative de cea mai mare însemnãtate pentru activitatea de stat, fiind, în întregul sãu, expresia suveranitãţii naţionale rezultatã din alegerile parlamentare. Între aceste prerogative, alãturi de cea privitoare la adoptarea legilor, este şi activitatea de control asupra executivului [...]. Desigur, Parlamentul nu poate desfãşura, în plenul sãu, asemenea activitãţi de control, lipsindu-i suportul informaţional necesar pentru a-şi formula o opinie corectã asupra obiectului controlului. Acest fapt este la fel de adevãrat, de altminteri, şi pentru procesul legislativ. Camerele nu ar putea pãşi direct la dezbaterea şi adoptarea unei legi, fãrã o pregãtire corespunzãtoare, prealabilã, a lucrãrilor ce urmeazã a se desfãşura în plen. Acestui rol şi acestor finalitãţi le sunt consacrate organizarea şi funcţionarea comisiilor parlamentare, privite şi definite ca organe de lucru ale Camerelor, care se înfiinţeazã cu scopul de a îndeplini însãrcinãrile care le sunt încredinţate tocmai în vederea pregãtirii lucrãrilor lor. Aşadar, elementele ce configureazã conceptul de comisie parlamentarã sunt caracterul pregãtitor, prealabil, al lucrãrilor lor, aspectul de organ intern al Camerelor destinat ca, prin activitatea lui, sã poatã oferi acestora toate elementele necesare luãrii unei decizii. Ele trebuie sã dispunã de toate condiţiile pentru a culege şi a oferi acele date necesare plenului unei Camere sau Parlamentului spre a-şi fonda, în mod optim, luarea unei decizii. Din acest considerent, organizarea şi funcţionarea lor sunt amãnunţit reglementate, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie [art. 64 alin (1) din Constituţia revizuitã], prin regulamentul fiecãrei Camere. Dispoziţiile constituţionale nu fac decât sã exprime acest rol subordonat, pregãtitor, al activitãţii comisiilor, diferenţiat conform tipologiei lor, cuprinsã, de altfel, în prevederile art. 61 alin. (4) din Constituţie [art. 64 alin. (4) din Constituţia revizuitã]: «Fiecare Camerã îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetã sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune.»" Parlamentul "nu poate fi reprezentat sau înlocuit de niciunul dintre organele sale interne şi pe care chiar el şi le înfiinţeazã, din simplul motiv cã el nu poate delega nimãnui - şi cu atât mai puţin unui grup de parlamentari - suveranitatea naţionalã cu care electoratul l-a împuternicit în urma alegerilor parlamentare. Pentru ca un control parlamentar sã fie autentic, el trebuie sã fie deplin, adicã Parlamentul ţãrii trebuie sã dispunã de posibilitatea de a lua orice mãsuri pentru a da conţinut acestei plenitudini. [...] Deplasarea [...] unui centru de decizie constituţional (Parlamentul) la comisii ale acestuia nu este conformã cu menirea celui dintâi, exprimatã clar în prevederile art. 110 şi art. 58 din Constituţie [art. 111 şi art. 61 din Constituţia revizuitã]." Aceeaşi este concluzia la care a ajuns recent şi Curtea Constituţionalã Federalã a Germaniei, care prin Decizia 2BvE 8/11 din 28 februarie 2012, pronunţatã în unanimitate de cea de-a doua Camerã, a reţinut cã "[...] Bundestagul german constituie organul reprezentativ nemijlocit al poporului. El este alcãtuit din deputaţii aleşi ca reprezentanţi ai întregului popor, care împreunã formeazã reprezentarea popularã. Statutul reprezentativ al deputaţilor, garantat de art. 38 alin. 1 fraza a 2-a GG [n.n. Legea fundamentalã a Germaniei] constituie temei pentru poziţia de reprezentare a Bundestagului care, în calitate de «organ special» (art. 20 alin. 2 GG), exercitã puterea statalã ce emanã de la popor. a) Bundestagul german îşi exercitã de principiu funcţia de reprezentare [constituit] în întregul sãu, prin participarea tuturor membrilor sãi, nu doar prin deputaţi individuali, un grup de deputaţi sau majoritatea parlamentarã. Exercitarea funcţiei de reprezentare de cãtre Bundestagul german, în întregul sãu, presupune o egalã împuternicire de participare a tuturor deputaţilor, care de principiu dispun de aceleaşi drepturi şi îndatoriri. Prin urmare, fiecare membru este chemat sã participe la lucrãrile Bundestagului, dezbaterile şi deciziile acestuia. [...] Libertatea şi egalitatea mandatului (art. 38 alin. 1 fraza a 2-a GG) nu sunt totuşi garantate în mod absolut, ci pot fi limitate de alte valori de interes public, proteguite la nivel constituţional. Modalitatea de funcţionare a Parlamentului constituie un astfel de interes, de rang constituţional. [...] Ca punct de plecare şi bazã pentru configurarea şi restrângerea drepturilor deputaţilor stã principiul participãrii tuturor membrilor la deciziile Bundestagului german; acesta este etalonul standard în configurarea organizãrii sau procedurilor parlamentare. În mãsura în care parlamentarii trebuie excluşi de la coparticiparea în procesul de luare a deciziilor parlamentare prin transferul atributelor decizionale cãtre o comisie, acest lucru este permis doar pentru a proteja alte interese juridice, de rang constituţional, şi în strictã conformitate cu principiul proporţionalitãţii. [...] Bundestagul german este de principiu îndrituit, în cadrul autonomiei sale organizatorice şi funcţionale, sã creeze subcomisii pentru a permite îndeplinirea corespunzãtoare a atribuţiilor sale. [...] Anume îi este permis sã înfiinţeze comisii cãrora sã le transfere sarcini individuale ale Bundestagului, cum ar fi pregãtirea deciziilor pentru plen sau exercitarea prerogativelor ce decurg din dreptul de informare, de control şi de anchetã. b) Corespunzãtor tradiţiei parlamentare, o mare parte din sarcinile Bundestagului german se rezolvã în afara plenului, mai ales în comisii. Însã acestea sunt de fapt limitate la a pregãti dezbaterile şi deciziile plenului, în consecinţã ele lucreazã în vederea adoptãrii unei decizii finale de cãtre plen. [...]" 7. Dincolo de aceste considerente de ordin principial, Curtea observã cã, în temeiul autonomiei regulamentare, nimic nu opreşte ca, în cadrul şedinţei în plen (aşa cum s-a întâmplat şi în speţa de faţã), sã se invoce lipsa îndeplinirii oricãror acte procedurale (inclusiv a avizelor comisiilor permanente), iar Camera sau Camerele reunite astfel sesizate, în temeiul plenitudinii lor decizionale cu privire la aceste aspecte, sã hotãrascã în sensul continuãrii dezbaterilor în plen sau al reluãrii procedurilor în comisii. 8. Curtea reţine cã, în domeniul dreptului parlamentar, principala consecinţã a naturii elective a mandatului reprezentativ şi a pluralismului politic o constituie principiul pe care doctrina l-a consacrat în mod sugestiv "majoritatea decide, opoziţia se exprimã". Majoritatea decide, întrucât, în virtutea mandatului reprezentativ primit de la popor, opinia majoritarã este prezumat cã reflectã sau corespunde opiniei majoritare a societãţii. Opoziţia se exprimã ca o consecinţã a aceluiaşi mandat reprezentativ care fundamenteazã dreptul inalienabil al minoritãţii politice de a-şi face cunoscute opţiunile politice şi de a se opune, în mod constituţional şi regulamentar, majoritãţii aflate la putere. Aplicarea principiului "majoritatea decide, opoziţia se exprimã" asigurã, pe de o parte, legitimitatea guvernãrii şi, pe de altã parte, condiţiile pentru realizarea alternanţei la guvernare. Acest principiu presupune ca prin organizarea şi funcţionarea Camerelor Parlamentului sã se asigure ca majoritatea sã decidã numai dupã ce opoziţia s-a exprimat, iar decizia pe care aceasta o adoptã sã nu fie obstrucţionatã în cadrul procedurilor parlamentare. Aşa fiind, o serie de norme din regulamentele parlamentare au ca scop evitarea blocãrii majoritãţii în procesul decizional (organizarea dezbaterilor, limitarea duratei unor luãri de cuvânt, regimul amendamentelor, instituirea unor termene procedurale etc.), iar altele sunt destinate realizãrii protecţiei minoritãţilor politice (alcãtuirea birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare potrivit configuraţiei politice, sistemul majoritãţilor necesare în scopul desfãşurãrii lucrãrilor şi adoptãrii mãsurilor ce fac obiectul unor dezbateri, posibilitatea sesizãrii Curţii Constituţionale, potrivit prevederilor art. 146 din Constituţie, accesul egal la mijloacele procedurale parlamentare, exercitarea dreptului de iniţiativã legislativã, formularea de amendamente etc.) Din perspectiva funcţiei de control exercitate de Parlament asupra executivului, dispoziţiile constituţionale prevãd ca modalitãţi de acţiune: informarea Parlamentului, procedura întrebãrilor şi interpelãrilor, moţiunea de cenzurã, angajarea rãspunderii Guvernului sau delegarea legislativã. Regula majoritãţii implicã în mod necesar, în cadrul procedurilor parlamentare, evitarea oricãror mijloace care ar conduce la o manifestare abuzivã din partea majoritãţii sau a oricãror mijloace obstrucţioniste care ar avea drept scop împiedicarea desfãşurãrii normale a procedurii parlamentare, culminând cu boicotul parlamentar, pãrãsirea lucrãrilor în structurile parlamentare sau retragerea de la activitatea Camerelor. Or, principiul "majoritatea decide, opoziţia se exprimã" implicã, în mod necesar, un echilibru între necesitatea de exprimare a poziţiei minoritãţii politice cu privire la o anumitã problemã şi evitarea folosirii mijloacelor de obstrucţie, în scopul asigurãrii, pe de a parte, a confruntãrii politice din Parlament, deci a caracterului contradictoriu al dezbaterilor, şi, pe de altã parte, a îndeplinirii de cãtre acesta a competenţelor sale constituţionale şi legale. Cu alte cuvinte, parlamentarii, fie cã provin din rândul majoritãţii, fie cã provin din cel al opoziţiei, trebuie sã se abţinã de la exercitarea abuzivã a drepturilor procedurale şi sã respecte o regulã de proporţionalitate, de naturã sã asigure adoptarea deciziilor ca urmare a unei dezbateri publice prealabile. Atât în procesul legislativ, cât şi în activitatea de control al Guvernului sau în realizarea celorlalte atribuţii constituţionale, parlamentarii, în exercitarea mandatului, sunt, potrivit prevederilor art. 69 alin. (1) din Legea fundamentalã, "în serviciul poporului". Aceasta implicã reprezentarea în lupta politicã din Parlament a dezbaterilor politice din societate, a opiniilor, a ideilor ce au ca sursã diferitele categorii sociale, politice, economice sau culturale. În aceastã manierã, poporul, titularul suveranitãţii naţionale, îşi exercitã suveranitatea nu numai cu prilejul procesului electiv, ci pe întreaga duratã a mandatului oferit parlamentarului aflat în serviciul sãu. Dezbaterea parlamentarã a problemelor importante ale naţiunii trebuie sã asigure respectarea valorilor supreme consacrate de Legea fundamentalã, precum statul de drept, pluralismul politic şi democraţia constituţionalã. Acesta este motivul pentru care Curtea Constituţionalã considerã cã este necesarã exercitarea cu bunã-credinţã a drepturilor şi obligaţiilor constituţionale atât de cãtre majoritatea, cât şi de minoritatea parlamentarã, precum şi cultivarea unei conduite a dialogului politic, care sã nu excludã aprioric consensul, chiar dacã motivaţiile sunt diferite, atunci când miza este interesul major al naţiunii. 9. În concluzie, Curtea Constituţionalã reţine cã lipsa avizului consultativ prevãzut de art. 72 alin. 3 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nu se poate constitui într-un impediment de naturã constituţionalã pentru desfãşurarea procedurii de învestire a Guvernului, de naturã sã antreneze neconstituţionalitatea Hotãrârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012. Aşa fiind, Curtea constatã cã, în cadrul şedinţei comune a celor douã Camere, acordarea votului de încredere Guvernului a fost exercitatã de Parlament, care a decis cu votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor, în conformitate cu prevederile art. 103 alin. (3) din Constituţie. Faţã de cele menţionate, Curtea constatã cã sesizarea formulatã de 85 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat şi de 53 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. l) din Constituţie şi ale art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru exercitarea controlului de constituţionalitate asupra Hotãrârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului nu este întemeiatã, urmând a fi respinsã.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. l) din Constituţie, al art. 1, 3, 10 şi 27 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALÃ În numele legii DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, sesizarea de neconstituţionalitate a Hotãrârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului. Definitivã şi general obligatorie. Decizia se comunicã Camerei Deputaţilor şi Senatului şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deliberarea a avut loc la data de 7 martie 2012 şi la ea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lãzãroiu, Mircea Ştefan Minea, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecãtori.
