Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 202 din 18 aprilie 2013 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor titlului VII - Regimul stabilirii si platii despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilita prin Decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie nr. 27 din 14 noiembrie 2011
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 365 din 19 iunie 2013
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, aşa cum acestea au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, excepţie ridicată de Gabriela Muraru în Dosarul nr. 8.252/302/2011 (1.432/2012) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care constituie obiectul Dosarului nr. 1.281D/2012 al Curţii Constituţionale.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 7 martie 2013, în prezenţa reprezentantului autorului excepţiei, doamna avocat Corina Popescu, şi a reprezentantului Ministerului Public, doamna procuror Simona Ricu. Susţinerile acestora au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 2 aprilie 2013. La acest termen, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, Curtea, în temeiul art. 58 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 3 aprilie 2013 şi, ulterior, pentru acelaşi motiv, la datele de 4 şi, respectiv, 18 aprilie 2013, când a pronunţat prezenta decizie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 1.244 din 28 iunie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 8.252/302/2011 (1.432/2012), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată de Gabriela Muraru într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de apel formulate împotriva sentinţei civile pronunţate într-un litigiu având ca obiect pretenţii.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine următoarele:
Dispoziţiile de lege criticate sunt cele cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005, aşa cum au fost interpretate prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de completul competent să judece recursurile în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Sub aspectul condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, se precizează că legătura Legii nr. 247/2005 cu litigiul pendinte rezultă din însăşi Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a constatat că legea criticată constituie lege specială în raport cu art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că trebuie aplicată cu prioritate, ceea ce, în opinia instanţei supreme, conduce la inadmisibilitatea automată a acţiunilor directe formulate împotriva statului român în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie. Or, temeiul de drept invocat în cererea adresată instanţei de fond, referitoare la obligarea statului român la plata unei sume de bani reprezentând despăgubiri, este chiar art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Tot sub aspectul admisibilităţii excepţiei în raport cu obiectul său, se susţine că prezenta excepţie de neconstituţionalitate poartă asupra "blocului de legalitate" format din Legea nr. 247/2005 - titlul VII, interpretată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, fiind evidenţiat rolul de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, precum şi efectul obligatoriu al acestui tip de decizii faţă de toate instanţele naţionale.
Pe fondul excepţiei, autoarea acesteia apreciază, mai întâi, că normele cuprinse în Convenţie şi protocoalele sale adiţionale alcătuiesc, împreună cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, un "bloc de convenţionalitate", cu consecinţa că acesta se impune autorităţilor naţionale cu aceeaşi forţă juridică cu care se impun normele convenţionale şi care beneficiază, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie, de aplicare prioritară în cazul apariţiei de neconcordanţe între actele internaţionale privind drepturile omului, la care România este parte, şi legile interne. Principiul priorităţii acestui bloc de convenţionalitate determină inadmisibilitatea invocării dreptului intern pentru a justifica neexecutarea Convenţiei, regulă preluată expres prin art. 31 alin. (5) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, şi, în acelaşi timp, relativizează caracterul imperativ al normei juridice interne şi o situează, pe aceasta din urmă, într-o stare de inferioritate.
În cuprinsul Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că Legea nr. 247/2005 este o lege specială faţă de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi "câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv (...) s-a adoptat o lege specială (...) nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială", astfel încât "acţiunile directe împotriva statului român (...) nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant". Spre deosebire de o altă decizie pronunţată de aceeaşi instanţă în soluţionarea unui recurs în interesul legii referitor la materia revendicării - Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în decizia menţionată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai preluat şi principiul priorităţii Convenţiei faţă de legea specială.
Or, cele două "corpuri normative", Legea nr. 247/2005 şi Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, alcătuiesc un "bloc de legalitate" inferior "blocului de convenţionalitate" compus din Convenţia şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Faţă de existenţa celor două planuri, în măsura în care Legea nr. 247/2005, chiar interpretată în lumina deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu conţine dispoziţii mai favorabile şi contravine Convenţiei, interpretată în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă evident că aplicarea corpului legal în dauna "blocului de convenţionalitate" constituie o încălcare a art. 20 din Constituţie. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit deja, în jurisprudenţa sa în materie, că Legea nr. 247/2005 contravine dispoziţiilor convenţionale, întrucât, deşi deschide reclamanţilor accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul, şi de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind, în prezent, în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, restituirea imobilului sau plata unei indemnizaţii în favoarea persoanelor îndreptăţite, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol la Convenţie şi a art. 6 din Convenţie.
Prin Hotărârea-pilot pronunţată la 12 octombrie 2010 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României s-a arătat că una dintre măsurile care ar trebui luate este modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care a constatat anumite lipsuri, şi implementarea de urgenţă a unor măsuri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele interese în cauză. Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a instanţei supreme nu doar că nu conduce la dezideratul exprimat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de îndreptare a mecanismului de restituire, ci este chiar contrară obligaţiilor stabilite prin hotărârea pronunţată în cauza-pilot, prin confirmarea convenţionalităţii Legii nr. 247/2005 şi stabilirea supremaţiei acesteia. Or, aplicarea cu prioritate a legii interne, în dauna corpului convenţional, este neconstituţională, fiind contrară prevederilor art. 20 din Legea fundamentală.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011 validează mecanismul reglementat de titlul VII din Legea nr. 247/2005, stabilind prioritatea aplicării acestuia prin statuarea inadmisibilităţii acţiunilor îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea dreptului omului şi a libertăţilor fundamentale.
În concluzie, autoarea excepţiei apreciază că Legea nr. 247/2005, titlul VII, aşa cum este interpretat prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, contravine art. 20 din Constituţie, aplicarea cu prioritate a legii interne în dauna corpului convenţional fiind neconstituţională.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie consideră că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, pentru următoarele argumente:
1. Instanţa judecătorească, analizând condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost invocată, este admisibilă.
Astfel, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate invocate rămâne dispoziţia legală contestată, respectiv prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005, întrucât interpretarea sa (unică în urma deciziei în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) constituie un aspect intrinsec al normei juridice, care nu va putea fi disociat de aceasta şi cu atât mai puţin nu va putea premerge dispoziţiei legale înseşi. Deşi, în realitate, interpretarea unică a textului de lege face corp comun cu legea, totuşi, această situaţie nu trebuie echivalată cu cea distinctă în care un text de lege este susceptibil de mai multe interpretări, iar autorul excepţiei solicită practic adoptarea uneia dintre aceste interpretări ca fiind conformă cu dispoziţiile constituţionale, concomitent cu excluderea celorlalte pe motiv de necorelare cu prevederile fundamentale. În această ultimă situaţie, controlul de constituţionalitate al Curţii Constituţionale este exclus, reprezentând o ingerinţă în activitatea de judecată (în acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 351 din 21 septembrie 2004). Aşadar, date fiind cele două situaţii juridice diferite, se disting două proceduri distincte, cel puţin prin raportare la conţinutul şi finalitatea lor: una desfăşurată în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi care vizează interpretarea legii în scopul asigurării aplicării sale unitare de către celelalte instanţe judecătoreşti, în vreme ce în faţa Curţii Constituţionale se derulează o altă procedură, vizând verificarea conformităţii dispoziţiilor legale interpretate cu textele fundamentale.
2. Sub aspectul fondului, instanţa judecătorească apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, textele de lege criticate fiind contrare prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi la art. 6 din aceasta.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi aplecându-se în mod special asupra efectivităţii mecanismului de acordare a despăgubirilor (Fondul "Proprietatea"), a constatat în mod repetat totala sa ineficienţă, arătând în mod expres că inefectivitatea Fondului "Proprietatea" este motivul esenţial pe care se bazează condamnările sale împotriva României, în astfel de cauze (hotărârile din 12 octombrie 2006, 26 ianuarie 2010 şi 12 octombrie 2010, pronunţate în cauzele Ruxanda Ionescu împotriva României, Loewenton împotriva României, Niţă împotriva României şi, respectiv, Maria Atanasiu şi alţii împotriva României). Chiar şi măsurile adoptate în scopul implementării Hotărârii-pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, constând în listarea la bursă a Fondului "Proprietatea" sau emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, nu sunt de natură a conferi caracter efectiv şi viabil procedurilor legale interne referitoare la plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Or, din această perspectivă, Curtea de Apel Bucureşti observă că principiile "specialia generalibus derogant" sau "electa una via non datur recursus ad alteram" (odată aleasă o cale jurisdicţională, nu se poate recurge la o alta) sunt subordonate aspectului de convenţionalitate, fiind aplicabile în mod fundamental doar cu referire la căi procesual viabile, efective, şi nu ineficace. Prin urmare, instanţa apreciază că excluderea, în temeiul reglementării unei legi speciale, a posibilităţii recurgerii la alte căi procesuale distincte, care, spre deosebire de ea, îndeplinesc cerinţa de eficienţă evocată (cum ar fi cea întemeiată direct pe dispoziţiile convenţionale invocate), determină neconformitatea reglementării legale care instituie procedura - titlul VII din Legea nr. 247/2005 - cu prevederile convenţionale incidente (în mod special cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale), neconformitate transpusă pe plan constituţional prin intermediul dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul consideră, într-un prim examen al admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate, că aceasta nu se încadrează, sub aspectul obiectului său, în sfera actelor supuse controlului de constituţionalitate, reglementate de art. 146 lit. d) din Constituţie. Actele puterii judecătoreşti, în speţă hotărârile instanţelor judecătoreşti, rămân exclusiv supuse căilor de atac ordinare şi extraordinare în cadrul cărora se verifică toate aspectele care ar putea determina reformarea lor, inclusiv constituţionalitatea. Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibile, excepţiile de neconstituţionalitate ce priveau decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite sau de alte instanţe judecătoreşti, de exemplu prin Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003. Prin urmare, excepţia ce face obiectul prezentei sesizări este inadmisibilă.
Având în vedere practica recentă a Curţii Constituţionale (deciziile nr. 223 şi nr. 224 din 13 martie 2012), în sensul că aceasta se pronunţă asupra constituţionalităţii unui text în măsura în care primeşte o anumită interpretare, Guvernul arată, în punctul său de vedere, că prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 au mai format obiect al excepţiei, Curtea pronunţând, de pildă, Decizia nr. 1.241 din 6 octombrie 2009. Cu acel prilej, Curtea a constatat că este opţiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu cele ale art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Prin aceeaşi decizie, Curtea a arătat că dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională. Instanţele naţionale au posibilitatea să înlăture, din oficiu sau la cererea părţilor, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale.
Cât priveşte hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de la Strasbourg în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Guvernul, după o analiză succintă a considerentelor reţinute de aceasta, concluzionează că legislaţia în materia restituirii dreptului de proprietate nu încalcă normele Convenţiei, aceasta fiind apreciată de Curte, însă modul în care funcţionează în practică mecanismul de restituire şi despăgubire reglementat de legiuitor este cel ce produce disfuncţionalităţi de natură să determine violarea art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Prin urmare, după pronunţarea Hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, toate procesele României aflate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în problema referitoare la acelaşi tip de contencios au fost suspendate pentru o perioadă iniţială de 18 luni, ulterior prelungită, în aşteptarea adoptării de către autorităţile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie.
În consecinţă, Guvernul apreciază că titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu creează premisele unor vicii de neconstituţionalitate prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Astfel, în opinia Guvernului, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, iar, în subsidiar, aceasta este neîntemeiată.
Avocatul Poporului menţionează că îşi menţine punctul de vedere exprimat anterior şi consemnat în deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.180 din 13 decembrie 2007, nr. 5 din 8 ianuarie 2009, nr. 1.241 din 6 octombrie 2009 şi nr. 51 din 20 ianuarie 2011, în sensul constituţionalităţii prevederilor titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, prin raportare la art. 20 alin. (2) şi art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţia României.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile şi notele scrise ale autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit dispozitivului actului de sesizare, prevederile cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. Pe de altă parte, Curtea observă că autoarea excepţiei precizează, în motivarea scrisă, că obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile Legii nr. 247/2005 - titlul VII, aşa cum au fost acestea interpretate prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 17 februarie 2012.
Având în vedere obiectul şi natura criticilor de neconstituţionalitate formulate pentru susţinerea excepţiei, precum şi conţinutul Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Curtea constată că obiectul acesteia este reprezentat de prevederile titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011 referitoare la recursurile în interesul legii cu privire la calitatea procesuală pasivă a statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură, şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Dispoziţiile titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 reglementează organizarea Fondului "Proprietatea" şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sub următoarele aspecte: procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, valorificarea titlurilor de despăgubire, stabilirea algoritmului de atribuire a acţiunilor emise de Fondul "Proprietatea", căi de atac împotriva deciziilor Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor. Titlul VII cuprinde 9 capitole, şi anume: cap. I - Dispoziţii generale, art. 1-5, cap. II - Fondul "Proprietatea", art. 6-12^1, cap. III - Măsuri instituţionale, art. 13-14^2, cap. IV - Măsuri anticorupţie, art. 15, cap. V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16-18, cap. V^1 - Valorificarea titlurilor de despăgubire. Stabilirea algoritmului de atribuire a acţiunilor emise de Fondul "Proprietatea", art. 18^1-18^9, cap. VI - Căi de atac în justiţie, art. 19-20, cap. VI^1 - Răspunderi şi sancţiuni, art. 20^1, cap. VII - Dispoziţii tranzitorii şi finale, art. 21-33.
În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor art. 20 din Constituţie, referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, şi, prin prisma invocării acestora, sunt indicate dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la protecţia proprietăţii, şi ale art. 6 din Convenţie, privind dreptul la un proces echitabil.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că în cauză se pune problema competenţei Curţii Constituţionale de a se pronunţa, cu prilejul soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate, asupra constituţionalităţii unor texte legale în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o decizie pronunţată pentru soluţionarea unui recurs în interesul legii.
I. 1. În ce priveşte critica dispoziţiilor unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii, Curtea a statuat de principiu în jurisprudenţa sa că o asemenea decizie nu poate constitui eo ipso obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, fiind, din această perspectivă, inadmisibilă, deoarece instanţa de contencios constituţional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fundamentală, nu are competenţa de a cenzura constituţionalitatea hotărârilor judecătoreşti, indiferent că sunt pronunţate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării şi aplicării unitare a legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi ale Deciziei nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003).
2. Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa supremă. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, sau Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011).
Având în vedere cele mai sus statuate, Curtea conchide că în jurisprudenţa sa cu privire la această materie pot fi identificate două abordări distincte, în funcţie de obiectul criticii de neconstituţionalitate, şi anume: în primul caz, când autorul excepţiei critică însăşi decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii, excepţia având caracter inadmisibil, şi, respectiv, în a doua situaţie, dacă excepţia de neconstituţionalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, când Curtea are competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei.
II. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor titlului VII cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate arată că, prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobile preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură, şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român şi întemeiate pe dispoziţiile art. 1 din primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie respinse ca inadmisibile. În consecinţă, autoarea excepţiei apreciază că sunt încălcate prevederile art. 20 din Constituţie, referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, şi, prin prisma invocării acestora, şi dispoziţiile art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la protecţia proprietăţii, şi ale art. 6 din Convenţie, privind dreptul la un proces echitabil.
Curtea reţine că, prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în exercitarea competenţei sale specifice de soluţionare a recursurilor în interesul legii, reglementată de art. 126 alin. (3) din Constituţie şi transpusă în cadrul legislaţiei infraconstituţionale în cuprinsul art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, cu modificările şi completările ulterioare, în prezent art. 514 din noul Cod de procedură civilă, a dat dezlegare unei probleme de drept, care nu se circumscrie unei veritabile operaţiuni de interpretare a conţinutului normativ al titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Astfel, Curtea constată că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu realizează o interpretare stricto sensu a textelor de lege cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005, ci constituie o soluţie jurisprudenţială obligatorie pentru instanţele judecătoreşti care face aplicarea legii speciale, în virtutea principiului specialia generalibus derogant. Aşadar, această decizie a fost dată pentru a dezlega problema aplicării prevederilor titlului VII din legea criticată, lege derogatorie de la dreptul comun.
Din această perspectivă, Curtea constată că excepţia de faţă prezintă, sub aspectul obiectului său, următoarea particularitate: autoarea excepţiei indică drept obiect al acesteia dispoziţiile cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005, criticând, în realitate, Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără însă ca aceasta din urmă să intervină asupra lor în vederea interpretării şi a stabilirii, în concret, a unui anumit sens în funcţie de anumite situaţii şi soluţii jurisprudenţiale diferite. Faţă de aceste împrejurări, Curtea, având în vedere obiectul criticii de neconstituţionalitate, constată că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.
În subsidiar, Curtea reţine că dispoziţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la prevederile constituţionale cuprinse în art. 44 - Dreptul de proprietate privată, precum şi ale art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Astfel, prin deciziile nr. 801 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 30 iulie 2008, nr. 5 din 8 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 31 martie 2009, sau nr. 1.241 din 6 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 4 noiembrie 2009, Curtea a statuat că titlul VII cuprins în Legea nr. 247/2005 conţine prevederi privind organizarea Fondului "Proprietatea" şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind reglementate procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, valorificarea titlurilor de despăgubire, stabilirea algoritmului de atribuire a acţiunilor emise de Fondul "Proprietatea", căi de atac împotriva deciziilor Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor.
În legătură cu această procedură specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Curtea a statuat, prin deciziile nr. 5 din 8 ianuarie 2009 sau nr. 1.241 din 6 octombrie 2009, că este opţiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Aceasta deoarece prevederile art. 1 cuprinse în Primul Protocol adiţional la Convenţie, reglementând dreptul persoanelor fizice şi juridice la respectarea bunurilor, lasă în competenţa statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative concrete şi a procedurii de urmat, necesare în vederea restituirii în natură a bunurilor preluate de stat sau acordării de despăgubiri.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, excepţie ridicată de Gabriela Muraru în Dosarul nr. 8.252/302/2011 (1.432/2012) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 18 aprilie 2013.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Claudia-Margareta Krupenschi
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
