Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Acsinte Gaspar - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Ion Predescu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 87 alin. 3 din Codul penal, excepţie ridicată de Adrian Năstase în Dosarul nr. 36.429/3/2012 (3.348/2012) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 89D/2013.
La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Corneliu Liviu Popescu din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care învederează două chestiuni prealabile. Prima dintre acestea constă în afirmarea regretului că dosarul nu se judecă după luna iunie, când actuala instanţă de contencios constituţional va avea o altă componenţă. A doua chestiune se referă la reprezentarea Ministerului Public de către un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nu de către un procuror din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie. În acest sens arată că a ridicat de mai multe ori în faţa instanţelor de drept comun nelegalitatea participării la şedinţele de judecată a unui procuror din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi, de fiecare dată, instanţele au apreciat că acest lucru este în conformitate cu legea. De această dată situaţia s-a schimbat, motiv pentru care, pentru identitate de raţiune, solicită ca Ministerul Public să fie reprezentat de un procuror din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public pentru a răspunde acestor chestiuni prealabile.
Reprezentantul Ministerului Public arată că, de vreme ce prima chestiune este doar o simplă afirmaţie, atunci şi poziţia Ministerului Public se rezumă la o simplă tăcere. În ce priveşte problema reprezentării Ministerului Public, arată că regula aplicabilă în faţa instanţelor de drept comun este alta decât cea aplicabilă în faţa instanţei de contencios constituţional, deoarece în acest din urmă caz Ministerul Public este reprezentat de un procuror desemnat prin ordin emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Curtea, având în vedere problema reprezentării Ministerului Public, în temeiul art. 30 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, coroborat cu art. 71 şi 74 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, respinge cererea formulată, deoarece la şedinţele Curţii Constituţionale participă numai procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie anume desemnaţi prin ordin de procurorul general.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă din nou cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care susţine că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, deoarece sintagma "afară de cazul în care şi-a provocat în mod voit boala" instituie o privare ilicită de libertate, depăşind limitele hotărârii judecătoreşti de condamnare care a legitimat-o. În acest fel un condamnat care şi-a provocat voit o boală urmează a fi tratat într-un spital civil sub pază, cu toate că această perioadă nu i se va lua în calculul pedepsei. De exemplu, în cazul unei pedepse de 5 ani cu executare stabilită printr-o hotărâre judecătorească de condamnare, un condamnat care şi-a provocat o boală ce necesită 3 luni de spitalizare va executa un total de 5 ani şi 3 luni, depăşind astfel, în dezacord cu art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, limitele condamnării care a legitimat privarea de libertate. În opinia sa, reglementarea criticată vizează mai mult o problemă de filozofie a drepturilor omului referitoare la teoria "mâinilor curate". Astfel, şi cel mai odios criminal care are mâinile pătate de sânge beneficiază şi trebuie să beneficieze de drepturi.
În concluzie, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate aşa cum a fost formulată.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, deoarece norma criticată operează cu o ficţiune juridică. Regula constă în executarea pedepsei cu respectarea unui anumit regim de privare de libertate în acord cu dispoziţiile Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Însă, din motive de umanitate, legiuitorul a instituit excepţia potrivit căreia unui condamnat internat în spital din motive independente de voinţa sa, deşi nu este supus regimului propriu-zis de executare, i se ia în calcul această durată. Aşa fiind, consideră că aspectele relevate de autor vizează interpretarea textelor legale contestate, sens în care face trimitere şi la opinia instanţei de judecată potrivit căreia "se cuvine ca să fie exprimat un punct de vedere de către Curtea Constituţională."
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 2.344 din 5 decembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 36.429/3/2012 (3.348/2012), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 87 alin. 3 din Codul penal, excepţie ridicată de Adrian Năstase în dosarul de mai sus privind soluţionarea unui recurs formulat împotriva sentinţei penale prin care s-a respins contestaţia la executare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece permit o privare de libertate a unei persoane condamnate penal peste durata stabilită prin hotărârea judecătorească.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată, dar apreciază că "se cuvine ca să fie exprimat un punct de vedere de către Curtea Constituţională."
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece posibilitatea includerii în durata pedepsei a perioadei de timp pe care deţinutul o petrece în spital a fost dictată de raţiuni de umanitate, deşi nu se poate susţine că în tot acest timp condamnatul se află supus influenţei pedepsei, cu atât mai mult cu cât nu este supus nici regimului obişnuit al executării pedepsei. Excepţia de la acest principiu - ipoteza în care deţinutul şi-a provocat în mod voit boala - este justificată, în general, de faptul că persoana privată de libertate îşi provoacă o boală pentru a se sustrage regimului de executare a pedepsei şi a profita de regimul de spitalizare. Timpul petrecut în spital în aceste condiţii nu se socoteşte în durata pedepsei, care se suspendă în acest interval, continuând apoi la ieşirea condamnatului din spital. Aplicarea acestui text are, de altfel, şi un puternic efect preventiv faţă de persoanele care şi-ar dori luarea în considerare a perioadei de spitalizare pentru eludarea aplicării legii.
În subsidiar se mai arată faptul că norma legală în discuţie reprezintă o aplicabilitate a standardelor europene în materia asistenţei medicale a persoanelor private de libertate, astfel cum acestea sunt prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg şi de Recomandarea Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei referitoare la Regulile Penitenciare Europene - Rec. (2006)2. Astfel, toate aceste prevederi recunosc dreptul persoanelor de a beneficia de asistenţă medicală, indiferent dacă acestea şi-au provocat sau nu boala, deţinuţii bolnavi care necesită tratament special vor fi transferaţi în instituţii specializate sau în spitale civile, dacă acest gen de îngrijiri medicale nu se acordă în penitenciar. Deducerea sau nu a perioadei de spitalizare nu este de natură să încalce principiile constituţionale ori prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece pedeapsa care trebuie executată este cea stabilită de instanţă, legiuitorul acordând un beneficiu, din raţiuni umanitare, pentru persoanele care nu şi-au provocat boala, în sensul deducerii perioadei de spitalizare.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 87 alin. 3 din Codul penal, cu denumirea marginală Durata executării, care au următorul conţinut: "Timpul în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, se află bolnav în spital, intră în durata executării, afară de cazul în care şi-a provocat în mod voit boala, iar această împrejurare se constată în cursul executării pedepsei."
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 20 alin. (1) referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind drepturile omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii pedepsei, precum şi dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. a) referitor la privarea de libertate numai în baza unei condamnări pronunţate de către un tribunal competent şi art. 7 referitor la Nicio pedeapsă fără lege, ambele din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:
În fapt, prin sentinţa penală nr. 835/F din 2 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de petentul-condamnat Adrian Năstase, reţinându-se că perioada de spitalizare într-o unitate spitalicească civilă cuprinsă între 20-26 iunie 2012, generată de tentativa de suicid, nu poate fi luată în calculul duratei pedepsei. Împotriva acestei sentinţe s-a formulat recurs, iar prin Decizia penală nr. 2.344 din 5 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a admis recursul formulat, apreciind că o tentativă de suicid nu echivalează cu situaţia în care o persoană îşi provoacă în mod voit o boală. Totodată, a fost sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. 3 din Codul penal, deoarece permit prelungirea duratei de executare a unei pedepse peste limitele stabilite de hotărârea judecătorească de condamnare.
Cu privire la aceste critici, Curtea constată că aspectul referitor la asimilarea sau nu a situaţiei în care un condamnat îşi provoacă o boală cu cea în care acesta a încercat să se sinucidă nu este o problemă de constituţionalitate, ci de interpretare şi aplicare a legii de către instanţele de judecată de drept comun, problemă care, de altfel, a fost dezlegată de acestea.
Referitor la fondul excepţiei, Curtea constată că textul legal contestat dispune cu privire la durata unei pedepse care a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, neputând fi pusă în discuţie, în acest caz, o altă modalitate de privare de libertate. Drept urmare, din raţiuni de umanitate, precum şi din raţiuni ce ţin de obligaţia statului de a ocroti sănătatea, ori de câte ori un condamnat, aflat în executarea pedepsei, se află bolnav în spital, perioada de internare intră în calculul duratei acesteia. Aceasta este o excepţie de la regula potrivit căreia pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă se execută în locuri anume stabilite, denumite penitenciare, şi nicidecum în unităţi spitaliceşti.
Cu toate acestea, atunci când internarea în spital a fost determinată de provocarea de către condamnat a unei stări de boală, legiuitorul a înţeles să scoată din calculul duratei pedepsei această perioadă, deoarece deţinutul urmăreşte să eludeze dispoziţiile referitoare la locul de executare a pedepsei privative de libertate, astfel dispus prin hotărârea judecătorească. Curtea mai reţine că textul nu distinge după cum internarea se realizează în cadrul unei unităţi spitaliceşti din cadrul penitenciarului ori a uneia civile. Ceea ce are importanţă constă în atitudinea condamnatului care îşi provoacă o boală. În măsura în care s-ar admite o teză contrară, atunci s-ar permite posibilitatea ca toţi condamnaţii dintr-un penitenciar să fie transferaţi într-o unitate spitalicească, schimbându-se locul de executare astfel stabilit prin hotărârea judecătorească. Nu trebuie uitat că scopul general al pedepsei constă în aplicarea nu numai a unei măsuri de constrângere, dar şi a uneia de reeducare în vederea prevenirii săvârşirii de noi fapte penale. Prin urmare, legiuitorul a constatat că, în absenţa acestor finalităţi, pedeapsa ca atare apare inutilă, deoarece condamnatul are convingerea că poate evita executarea ei în penitenciar, putând schimba, graţie propriei voinţe, locul de executare cu o unitate spitalicească în care condiţiile sunt mai puţin severe. De aceea, este evident că perioada cât acesta este internat în spital ca urmare a unei acţiuni voite de provocare a bolii, nu poate fi inclusă în calculul pedepsei executate în penitenciar, asemeni celorlalţi condamnaţi, sens în care nu poate fi apreciată ca fiind o privare ilicită de libertate. Mai mult decât atât, Curtea observă că autorul excepţiei porneşte de la premisa potrivit căreia o privare licită de libertate poate fi dispusă numai în temeiul art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Or, o afecţiune medicală, în anumite situaţii, legitimează eo ipso o privare de libertate, indiferent dacă este urmarea autovătămării. În acest sens, Curtea reţine că un interes public determinant, precum protecţia societăţii împotriva unei persoane percepută ca prezentând o ameninţare pentru aceasta, nu are nicio legătură cu stabilirea existenţei unei lipsiri de libertate, chiar dacă motivul luării măsurii poate fi relevant pentru etapa ulterioară, care constă în a examina dacă lipsirea de libertate se justifica în privinţa uneia din situaţiile consacrate de art. 5 paragraful 1 lit. a)-f) din Convenţie. Acest lucru se aplică şi în cazul în care este vorba de protecţia, tratarea sau preluarea în orice mod a unei persoane internate, cu excepţia cazului în care aceasta şi-a dat consimţământul (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 15 martie 2012, pronunţată în cauza Austin şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 58, cu trimitere şi la Hotărârea din 16 iunie 2005, pronunţată în Cauza Storck împotriva Germaniei, paragrafele 74-78). Or, situaţia în care un condamnat îşi produce în mod voit o vătămare echivalează ab initio cu un consimţământ valabil în sensul statuat de jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg. Scopul unei măsuri de izolare este, în general, un element relevant, nu pentru a determina dacă există o privare de libertate, ci pentru a aprecia dacă izolarea se poate justifica.
De aceea, o măsură de izolare echivalentă cu lipsirea de libertate ori cu punerea în pericol a siguranţei persoanei poate fi justificată pe bună dreptate de necesitatea izvorâtă din iminenţa pericolului la viaţa celui care a încercat să se sinucidă. De altfel, este evident că textul legitimează restricţia, deoarece îşi găseşte suport şi în art. 5 paragraful 1 lit. b) teza a doua, potrivit căruia o persoană poate fi lipsită de libertate dacă a făcut obiectul unei deţineri legale pe baza unei condamnări pronunţate de către un tribunal în vederea garantării unei obligaţii prevăzute de lege.
Prin urmare, internarea în spital în condiţiile reglementate de art. 87 alin. 3 din Codul penal are valenţele unei supravegheri speciale, pentru că nu este impusă în mod arbitrar de vreo autoritate, ci de însăşi voinţa condamnatului, care în acest caz nu se află într-o situaţie privativă de libertate. Totodată, este de observat că statul, chiar şi în aceste condiţii, nu-l abandonează pe cel care şi-a provocat starea, motiv pentru care obligă autorităţile să-i acorde, pe cheltuială publică, îngrijirile medicale necesare. Aşa fiind, luarea deciziei internării în spital reprezintă îndeplinirea obligaţiei corelative prevăzute de însăşi dispoziţia constituţională a art. 34 referitor la Dreptul la ocrotirea sănătăţii, precum şi de dispoziţiile părţii a III-a referitoare la Sănătate din Recomandarea adoptată la 11 ianuarie 2006 de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei privind Regulile Penitenciare Europene.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Năstase în Dosarul nr. 36.429/2/2012 (3.348/2012) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 87 alin. 3 din Codul penal sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate.
Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 9 aprilie 2013.
PREŞEDINTE,
ACSINTE GASPAR
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
