Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 2 din 4 ianuarie 2011 referitoare la obiectia de neconstitutionalitate privind Legea educatiei nationale, in ansamblul sau, precum si, in special, art. 45 alin. (5), (6), (7) si (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) si c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) si (4), precum si art. 361 alin. (2) din lege
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 136 din 23 februarie 2011
În temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al <>art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, la data de 15 decembrie 2010, un grup de deputaţi a solicitat Curţii Constituţionale sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii unor prevederi ale Legii educaţiei naţionale.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 17.618 din 15 decembrie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 4759A/2010.
Aceastã sesizare a fost semnatã de cãtre urmãtorii deputaţi: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almãjanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihãiţã Calimente, Mircea Vasile Cazan, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Victor Paul Dobre, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitricã, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan-Ştefan Motreanu, GheorgheEugen Nicolãescu, Ludovic Orban, Ionel Palãr, Viorel Palaşcã, Cornel Pieptea, Gabriel Plãiaşu, Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Marius Octavian Popa, Cãlin Constantin Anton PopescuTãriceanu, Adriana Ana Sãftoiu, Nini Sãpunaru, Adrian George Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Gheorghe-Mirel Taloş, Adriana Diana Tuşa, Claudiu Ţaga, Radu Bogdan Ţîmpãu, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga, Mihai Alexandru Voicu, Mircea Duşa, Aurelia Vasile, Valeriu Ştefan Zgonea, Laurenţiu Nistor, Florin Iordache, Aurel Vlãdoiu, Costicã Macaleţi, Angel Tîlvãr, Carmen Ileana Moldovan, Mãdãlin-Ştefan Voicu, Nicolae Bãnicioiu, Eugen Bejinariu, Georgian Pop, Horia Teodorescu, Filip Georgescu, Gheorghe Ana, Ion Stan, Sorin Constantin Stragea, Cornel-Cristian Resmeriţã, Sonia-Maria Drãghici, Iulian Claudiu Manda, Vasile Popeangã, Dumitru Chiriţã, Victor Cristea, Vasile Mocanu, Iuliu Nosa, Dan-Mircea Popescu, Ion Cãlin, Marian Neacşu, Ioan Damian, Gheorghe Antochi, Neculai Rãţoi, Robert Sorin Negoiţã, Ioan Sorin Roman, Mugurel Surupãceanu, Marian Ghiveciu, Ion Burnei, Florentin Bãloşin Gust, Dumitru Boabeş, Andrei Dolineaschi, Oana Tohme Ştefãnescu Niculescu-Mizil, Antonella Marinescu, Ileana Cristina Dumitrache, Manuela Mitrea, Radu Eugeniu Coclici, Lucreţia Roşca, Viorel Ştefan, Ioan Cindrea, Mircea Silvestru Lup, Cornel Itu, Victor Socaciu, Vasile Ghiorghe Gliga, Rodica Nassar, Florian Popa şi Dan Nica.
Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate au solicitat constatarea neconstituţionalitãţii prevederilor Legii educaţiei naţionale pentru urmãtoarele motive:
I. Se apreciazã cã sunt încãlcate dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi (5) coroborate cu dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi ale art. 114 din Constituţie. Astfel, menţionându-se <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, deputaţii considerã cã Legea educaţiei naţionale este neconstituţionalã în ansamblul sãu, adoptarea acesteia fiind realizatã cu încãlcarea normelor constituţionale referitoare la procedura de legiferare prin asumarea rãspunderii de cãtre Guvern. Posibilitatea Guvernului de legiferare - ca autoritate legislativã delegatã - nu poate fi neîngrãditã, aceastã prerogativã nereprezentând un drept nesusceptibil de exercitare abuzivã, deoarece în caz contrar s-ar permite eludarea principiului fundamental al separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. O astfel de procedurã nu ar trebui utilizatã decât in extremis, atunci când adoptarea proiectului de lege în procedurã obişnuitã ori în procedurã de urgenţã nu este posibilã, ori când structura politicã a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege.
Or, în opinia autorilor sesizãrii, în cazul Legii educaţiei naţionale nu se poate reţine vreuna dintre aceste justificãri pentru recurgerea la procedura de urgenţã, întrucât, de vreme ce existã o majoritate parlamentarã care rezultã din faptul cã partidele respective au format Guvernul, adoptarea acesteia sub forma asumãrii rãspunderii nu este oportunã, cu atât mai mult cu cât intrarea sa în vigoare a acestei legi nu se face imediat, ci pentru anul preuniversitar şi universitar 2011-2012 [iar unele dintre prevederile actului normativ sunt aplicabile începând cu anul şcolar 2012-2013 conform art. 361 alin. (3) din proiect]. Se mai menţioneazã cã instanţa de contencios constituţional a constatat deja, prin <>Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, cã nu a fost identificat niciun demers al Guvernului adresat Senatului pentru dezbaterea proiectului Legii educaţiei naţionale în procedurã de urgenţã, reţinându-se deja în jurisprudenţa constituţionalã cã dezbaterea în procedurã obişnuitã în Parlament nu numai cã ar fi fost beneficiara unor amendamente, dar ar fi permis implicarea societãţii civile în problema educaţiei naţionale.
Acceptarea ideii potrivit cãreia Guvernul îşi poate asuma rãspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreţionar ar semnifica transformarea acestei autoritãţi în putere legiuitoare, interferând cu atribuţiile de legiferare ale Parlamentului, şi ar fi de naturã sã încalce în mod flagrant dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţie. În acest sens, Curtea Constituţionalã a statuat deja pe cale jurisprudenţialã cã asumarea rãspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale apare ca fiind neconstituţionalã, recurgerea la o astfel de modalitate de legiferare negãsindu-şi vreo motivare în fapt ori în drept.
Aşadar, nerespectarea normelor constituţionale ale art. 114 atrage şi înfrângerea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5) coroborate cu dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie, care dau expresie obligativitãţii respectãrii Legii fundamentale.
De asemenea, se mai aratã cã Legea educaţiei naţionale, prin modalitatea în care a fost adoptatã, vine în conflict cu prevederile art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. Astfel, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţionalã în <>Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţã tuturor subiectelor de drept.
Potrivit autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, Guvernul României a ignorat vãdit cele douã decizii anterioare pronunţate de Curtea Constituţionalã a României, în privinţa formei de adoptare a acestei legi prin angajarea rãspunderii Guvernului. Astfel, în prezent, are loc cea de-a treia tentativã a Guvernului de a-şi angaja rãspunderea pe Legea educaţiei naţionale, deşi, faţã de situaţiile pentru care a fost sesizatã Curtea Constituţionalã în septembrie 2009 şi octombrie 2010 nu a intervenit nicio schimbare. Din contrã, în fapt, stadiul dezbaterii proiectului de lege a educaţiei naţionale în Senat a avansat faţã de perioada în care s-a fãcut sesizarea din octombrie 2010. Concret, raportul asupra legii a fost deja adoptat în comisia de specialitate a Senatului, iar proiectul Legii educaţiei naţionale se afla pe ordinea de zi a plenului Senatului.
Autorii sesizãrii solicitã Curţii Constituţionale sã constate cã demersul Guvernului de a-şi angaja rãspunderea pentru adoptarea aceleiaşi Legi a educaţiei naţionale este neconstituţional, deoarece deciziile Curţii Constituţionale au putere obligatorie, inclusiv asupra Guvernului şi Parlamentului. De fapt, Guvernul doreşte sã se substituie în activitatea de legiferare a Parlamentului, fapt inadmisibil, având în vedere dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţia României, potrivit cãrora Parlamentul este organul reprezentativ suprem şi unica autoritate legiuitoare a ţãrii.
II. Autorii sesizãrii considerã cã dispoziţiile art. 45 alin. (5), (6), (7) şi (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) şi c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) şi (4), precum şi art. 361 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale contravin dispoziţiilor art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, art. 32 alin. (6) privind garantarea autonomiei universitare, precum şi ale art. 37 alin. (1) privind dreptul de a fi ales.
Se afirmã cã dispoziţiile din lege care prevãd cã pe raza unei unitãţi administrativ-teritoriale, cu mai multe unitãţi de învãţãmânt cu predare în limbile minoritãţilor naţionale, funcţioneazã cel puţin o unitate şcolarã cu personalitate juridicã, pentru fiecare limbã maternã, indiferent de efectivul de elevi, încalcã art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, Satu Mare şi Bihor se poate ajunge în situaţia în care copiii populaţiei de etnie românã sã nu aibã o şcoalã a lor, în condiţiile în care prevederile art. 19 alin. (1) din lege stabilesc cã numãrul de elevi necesar pentru înfiinţarea unei şcoli cu personalitate juridicã este de 300, în timp ce pentru elevii minoritãţilor naţionale care învaţã în limba maternã, indiferent de efectivul de elevi, pentru fiecare limbã maternã, se va înfiinţa o şcoalã cu personalitate juridicã, cu toatã structura necesarã: director, contabil etc. Discriminarea pozitivã care se face în privinţa elevilor aparţinând minoritãţilor naţionale nu trebuie aplicatã cu ignorarea sau limitarea drepturilor majoritãţii, prin inegalitatea în faţa legii sau prin discriminãri.
De asemenea, dispoziţiile legii ce prevãd cã elevii care, în localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a învãţa în limba lor maternã, sunt sprijiniţi prin decontul transportului la cea mai apropiatã şcoalã cu predare în limba maternã, sau primesc cazare şi masã gratuite în internatul unitãţii de învãţãmânt cu predare în limba maternã instituie o discriminare faţã de elevii care studiazã în limba românã, pentru cã în cazul lor nu existã o prevedere similarã.
Dispoziţiile conform cãrora disciplina limba şi literatura românã se predã dupã programe şcolare şi manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivã instituie, în opinia autorilor sesizãrii, un drept colectiv, fãcându-se o discriminare pe baza unui criteriu interzis prin art. 4 alin. (2) din Constituţia României, şi anume etnia. Existã, în acest fel, o diferenţã de tratament juridic prin instituirea unor programe diferite de studiu al limbii şi literaturii române, în timp ce art. 13 din Constituţie prevede cã limba oficialã este limba românã.
De altfel, dispoziţiile art. 45 alin. (5), (6) şi (7) din lege intrã în contradicţie cu art. 4 alin. (2) din Constituţie pentru cã genereazã o discriminare vãditã pe criteriul locului de naştere al cetãţeanului român.
Faptul cã dispoziţiile legii prevãd cã în unitãţile şcolare cu predare şi în limbile minoritãţilor naţionale unul dintre directori va fi obligatoriu din rândul cadrelor didactice dintre minoritatea respectivã instituie o discriminare pozitivã pentru cadrele didactice din cadrul minoritãţilor naţionale, dezavantajând cadrele didactice ce predau în limba românã.
Art. 16 alin. (1) din Constituţie este încãlcat şi prin faptul cã legea interzice ocuparea oricãrei funcţii de conducere la universitãţile de stat, particulare şi confesionale dupã îndeplinirea vârstei de pensionare, cu excepţia mandatelor în exerciţiu la data intrãrii în vigoare a legii. Aceste persoane cu funcţii de conducere dintr-o universitate sunt puse într-o stare de inferioritate legislativã faţã de alte categorii profesionale care au dreptul sã ocupe funcţii de conducere dupã îndeplinirea vârstei de pensionare, cum ar fi persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere la nivelul Parlamentului şi la nivelul altor instituţii.
Autonomia universitarã prevãzutã de art. 32 alin. (6) din Constituţie este încãlcatã prin dispoziţiile legii care prevãd cã Ministerul Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului controleazã modul în care universitãţile îşi exercitã autonomia universitarã, cã propune Guvernului iniţierea unui proiect de lege de reorganizare sau desfiinţare a instituţiei de învãţãmânt superior în cauzã şi cã documentul de bazã al unei universitãţi carta universitarã - poate fi adoptatã numai cu rezoluţia pozitivã a ministrului educaţiei, cercetãrii, tineretului şi sportului. Autonomia înseamnã, în primul rând, libertate de reglementare, care, în niciun caz, nu se supune "controlului" unei autoritãţi executive cum este Ministerul Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului. Sunt neconstituţionale şi prevederile legale care dispun cã Guvernul, la propunerea Ministerului Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului, poate înfiinţa facultãţi, în cadrul universitãţilor de stat, cu consultarea senatului universitar.
De asemenea, faptul cã ministrul educaţiei, cercetãrii, tineretului şi sportului poate revoca din funcţie rectorul unei universitãţi încalcã principiul autonomiei universitare, precum şi principiul simetriei în drept, potrivit cãruia entitatea care a ales poate determina revocarea celui pe care l-a ales sau desemnat. Or, rectorul este ales de cãtre senatul universitãţii, fãrã implicarea ministerului sau a ministrului. Se mai invocã, în acest sens, <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 72 din 18 iulie 1995.
Existã şi alte prevederi afectate de vicii de neconstituţionalitate, cum ar fi acelea care prevãd reducerea sau eliminarea temporarã sau definitivã a accesului la finanţãrile din surse publice la propunerea Consiliului de eticã şi management universitar. Însã acest consiliu este constituit din persoane din afara universitãţii - reprezentanţi ai ministerului, precum şi ai altor organisme care nu au legãturã cu universitatea.
Prevederile art. 37 alin. (1) privind dreptul la vot din Constituţia României sunt încãlcate atunci când se interzice persoanelor care ocupã o funcţie de conducere sau de demnitate publicã sã exercite funcţia de rector pe perioada exercitãrii mandatului sau atunci când interzice unui rector deţinerea de funcţii de conducere în cadrul unui partid politic, pe perioada exercitãrii mandatului. Trebuie luate în considerare şi dispoziţiile prevederilor art. 40 alin. (3) din Constituţia României care prevãd categoriile de persoane ce nu fac parte din partidele politice, iar rectorii nu sunt menţionaţi printre aceste categorii. De altfel, în perioada interbelicã, rectorii erau membri de drept ai Senatului României.
În opinia autorilor sesizãrii, Legea educaţiei naţionale procedeazã la o naţionalizare efectivã de cãtre stat, cu încãlcarea art. 44 alin. (2), (3) şi (4) din Constituţie, a patrimoniului unitãţilor de învãţãmânt particular şi confesional preuniversitar. Acest lucru se realizeazã prin abrogarea "<>art. 110 alin. (5) din Legea învãţãmântului nr. 84/1995", care prevedea cã patrimoniul unitãţilor de învãţãmânt particular şi confesional este proprietatea fondatorilor, aceasta revenind, conform <>art. 60 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, altor persoane juridice decât fondatorii persoane fizice, inclusiv statului [art. 60 alin. (4)]. Aceastã abrogare se face prin art. 361 alin. (2) din titlul VII - Dispoziţii finale şi tranzitorii, acest articol fiind considerat neconstituţional.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra sesizãrii de neconstituţionalitate.
Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 2.654 din 20 decembrie 2010, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 17.793 din 20 decembrie 2010, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiatã, întrucât prevederile Legii educaţiei naţionale încalcã art. 114, art. 16 alin. (1) şi (2), art. 32 alin. (6), art. 37 alin. (1) şi art. 44 alin. (2) din Constituţie.
Invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, Preşedintele Senatului considerã cã Guvernul nu poate recurge la procedura angajãrii rãspunderii în faţa Parlamentului asupra unui proiect de lege ori de câte ori constatã cã Parlamentul nu dezbate ori nu adoptã un proiect de lege pe cât de repede şi-ar dori acesta, ori când constatã cã dezbaterile legislative nu converg într-o direcţie doritã de Executiv, ci numai atunci când fie proiectul de lege respectiv nu a figurat în programul de guvernare - caz în care votul dat la învestiturã nu mai este suficient -, fie în cazul în care, faţã de programul de guvernare aprobat de Parlament prin acordarea votului de încredere, mãsura legislativã respectivã a devenit imperios necesar a fi adoptatã altfel decât prin procedurile legislative obişnuite. Orice altã interpretare a dispoziţiilor art. 114 din Constituţie reprezintã o eludare a principiului separaţiei puterilor în stat şi o încãlcare a dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţãrii.
Or, prin decizia de a-şi angaja rãspunderea asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, Guvernul a acţionat discreţionar, depãşindu-şi competenţele, în condiţiile în care, în prezent, la Senat, în calitate de camerã decizionalã, se aflã în dezbaterea comisiilor permanente un proiect de lege cu acelaşi obiect de reglementare iniţiat tot de Guvern şi depus la Parlament în luna aprilie a acestui an, iar în Programul de guvernare al actualului cabinet, la cap. V, educaţia figureazã ca o componentã esenţialã a dezvoltãrii durabile pentru orice societate, ce reclamã o reglementare unitarã, completã, sistematicã şi coerentã a domeniului, cu participarea tuturor segmentelor sociale implicate în acest proces.
De asemenea, modul în care s-a derulat în Parlament procedura angajãrii rãspunderii asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, faptul cã aceasta a fost consideratã adoptatã, în pofida faptului cã acest proiect de act normativ a fost restituit Guvernului încã de la data de 30 noiembrie 2010, precum şi decizia plenului reunit al Camerei Deputaţilor şi Senatului din data de 14 decembrie 2010 de a considera legea menţionatã ca fiind adoptatã prin procedura angajãrii rãspunderii plaseazã adoptarea acestei legi în afara oricãror reguli procedurale constituţionale şi regulamentare, ceea ce constituie o încãlcare a dispoziţiilor constituţionale referitoare la competenţa de legiferare a Parlamentului, în general, şi în special a celor prevãzute la art. 114 din Constituţie. Faţã de situaţia de fapt - ce ţine de întreaga desfãşurare a procedurii de adoptare a Legii educaţiei naţionale - şi având în vedere termenele constituţionale procedurale, a cãror încãlcare este evidentã în cazul Legii educaţiei naţionale, se impune constatarea neconstituţionalitãţii acesteia, validarea de cãtre Curtea Constituţionalã a întregii proceduri derulate putându-se constitui, pentru viitor, în opinia Preşedintelui Senatului, într-un precedent extrem de periculos şi într-un punct de plecare a unor abuzuri constituţionale la îndemâna oricãrei majoritãţi parlamentare.
Nici Constituţia şi nici regulamentele parlamentare nu cuprind referiri la consecinţele juridice asupra procedurii parlamentare în cazul sesizãrii Curţii Constituţionale, cu privire la soluţionarea unui conflict juridic de naturã constituţionalã; de asemenea, nici Curtea Constituţionalã - prin cele douã decizii ale sale referitoare la cele douã conflicte constatate - nu a statuat nimic în aceastã privinţã.
Mai mult decât atât, retragerea semnãturilor de susţinere a moţiunii de cenzurã de cãtre unii dintre semnatarii acesteia ceea ce a echivalat cu imposibilitatea prezentãrii şi dezbaterii ei, întrucât nu mai îndeplinea condiţiile constituţionale pentru promovare - reprezintã un alt eveniment survenit în cursul procedurii angajãrii rãspunderii Guvernului asupra Legii educaţiei naţionale, care a angrenat depãşirea termenelor constituţionale în constatarea adoptãrii respectivei legi. Astfel, faţã de aceastã situaţie - care lipseşte de efecte <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 - Birourile permanente ale celor douã Camere au considerat cã, potrivit considerentelor cuprinse în <>Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, este de competenţa Guvernului şi a Parlamentului sã se pronunţe asupra proiectului Legii educaţiei naţionale şi întreruperea procedurii parlamentare a proiectului de lege cu acelaşi obiect de reglementare aflat în dezbatere la Senat, în calitate de Camerã decizionalã.
În acest context, preşedintele Senatului considerã cã decizia plenului celor douã Camere ale Parlamentului de a considera Legea educaţiei naţionale ca fiind adoptatã pe calea angajãrii rãspunderii Guvernului este discreţionarã şi abuzivã prin faptul cã de la momentul deciziei Birourilor permanente reunite de restituire a proiectului Legii educaţiei naţionale cãtre Guvern şi pânã la momentul constatãrii adoptãrii legii au trecut mai bine de 15 zile, timp în care s-a adus la cunoştinţa membrilor Parlamentului faptul cã proiectul de lege a fost restituit Guvernului. Totodatã, prin adoptarea Legii educaţiei naţionale se încalcã şi dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie, republicatã, ce consacrã, pe de o parte, separaţia puterilor în stat, iar, pe de altã parte, obligaţia autoritãţilor publice de a-şi îndeplini loial şi cu bunã-credinţã competenţele constituţionale. În consecinţã, constatarea adoptãrii Legii educaţiei naţionale în afara oricãror termene constituţionale - dupã restituirea acestui proiect de lege cãtre Guvern şi în condiţiile în care aceastã procedurã a fost constatatã ca fiind neconstituţionalã prin <>Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 - reprezintã, în opinia preşedintelui Senatului, o încãlcare a competenţelor de legiferare ale Parlamentului, ceea ce antreneazã neconstituţionalitatea Legii educaţiei naţionale adoptate prin procedura angajãrii rãspunderii Guvernului în faţa Parlamentului.
Pe fond, preşedintele Senatului s-a raliat opiniei autorilor sesizãrii de neconstituţionalitate.
Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 51/6.126 din 20 decembrie 2010, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 17.801 din 20 decembrie 2010, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. Astfel, preşedintele Camerei Deputaţilor considerã cã procedura utilizatã de Guvern de angajare a rãspunderii asupra Legii educaţiei naţionale a fost conformã cu dispoziţiile art. 114 din Constituţie. De asemenea, nu sunt încãlcate prevederile art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (4) din Legea fundamentalã. Se apreciazã cã, dacã s-ar uni dispozitivul şi considerentele <>Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, s-ar ajunge la concluzia constituţionalitãţii procedurii de angajare a rãspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, pentru cã opinia concurentã a unui judecãtor este, cât priveşte conţinutul, alãturi de opinia separatã formulatã de 4 judecãtori. În aceste condiţii, opinia concurentã, datoritã rolului sãu şi faptului cã judecãtorul care a formulat-o a votat pentru dispozitivul deciziei, ar trebui sã fie unitã cu considerentele deciziei în cauzã, şi nu cu dispozitivul acesteia, astfel încât angajarea rãspunderii în cauzã ar fi constituţionalã.
Preşedintele Camerei Deputaţilor considerã cã prevederile legii atacate sunt în conformitate cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie, cu dispoziţiile art. 32 din Constituţie, având în vedere cã autonomia universitarã este garantatã în condiţiile legii, cu dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Legea fundamentalã, ţinând cont de faptul cã legea poate institui "reguli specifice incompatibilitãţii rectorilor sau altor funcţii specifice", şi cu dispoziţiile art. 44 alin. (2)-(4), având în vedere cã criticile nu sunt motivate în niciun fel.
Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/9.829 din 20 decembrie 2010, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 17.789 din 20 decembrie 2010, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. Astfel, în viziunea Guvernului, contextul în care în prezent Guvernul şi-a asumat din nou rãspunderea pe calea aceleiaşi proceduri de excepţie asupra Legii educaţiei naţionale prezintã neîndoielnic elemente de diferenţã faţã de momentul septembrie 2009, motivele relevate în <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009 fiind înlãturate.
Proiectul Legii educaţiei naţionale asupra cãruia Guvernul şi-a asumat rãspunderea în anul 2010 este cu totul distinct ca materie şi parcurs legislativ de cel din anul 2009. Astfel, Guvernul şi-a angajat rãspunderea dupã parcurgerea procedurii legislative la Camera Deputaţilor, legea fiind înaintatã în luna mai 2010 la Senat, care a depãşit termenul rezonabil pentru finalizarea procesului legislativ. În condiţiile în care la nivelul Senatului - în calitate de Camerã decizionalã - proiectul înregistra un veritabil blocaj, pe de o parte, şi datã fiind necesitatea reglementãrii cu maximã celeritate într-un domeniu de importanţã maximã (educaţia reprezentând o componentã vitalã a procesului de reformã a statului), pe de altã parte, întreruperea procedurii de examinare şi dezbatere a proiectului de lege la nivelul Senatului poate fi apreciatã drept legitimã şi oportunã.
Potrivit Programului de Guvernare 2009-2012, educaţia reprezintã o componentã strategicã, esenţialã a dezvoltãrii durabile pentru societate. Urgenţa adoptãrii Legii educaţiei naţionale rezultã şi din faptul cã procesul de reformã într-un domeniu atât de important presupune în mod necesar parcurgerea unor etape pregãtitoare prealabile implementãrii propriu-zise, etape care sã se desfãşoare înainte de începerea unui nou an şcolar.
Astfel, potrivit art. 327 din proiectul de lege examinat, acest act normativ ar urma sã intre în vigoare în termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I. În plus, se poate invoca şi împrejurarea cã mãsurile de reorganizare a învãţãmântului preuniversitar şi universitar pe care implementarea dispoziţiilor acestei legi le genereazã nu pot fi aplicate instantaneu, la momentul intrãrii în vigoare a legii, necesitând elaborarea şi adoptarea unei ample şi complexe legislaţii secundare în aceastã materie, care sã fie de naturã sã asigure aplicarea într-o manierã adecvatã şi eficientã a prevederilor legii.
Mecanismul constituţional reglementat la art. 114 a fost instituit de cãtre legiuitorul constituant în vederea asigurãrii unui mijloc de acţiune şi de control reciproc între puterea legislativã şi puterea executivã, ca o garanţie a respectãrii principiului separaţiei puterilor în stat, însã instituirea unor modalitãţi de acţiune şi de control al Legislativului asupra Executivului nu presupune subordonarea puterii executive celei legislative, ci, dimpotrivã, reprezintã echilibrul şi controlul reciproc al puterilor.
Este adevãrat cã nu se poate contesta rolul Parlamentului de "organ reprezentativ suprem al poporului român şi unicã autoritate legiuitoare a ţãrii", consfinţit de art. 61 alin. (1) din Constituţie, însã chiar Legea fundamentalã consacrã douã instituţii juridice care permit Guvernului sã participe, în mod excepţional, la actul legiferãrii, şi anume: "angajarea rãspunderii Guvernului" - art. 114 şi "delegarea legislativã" - art. 115.
Odatã declanşatã procedura asumãrii rãspunderii de cãtre Guvern, acesta nu mai poate sã renunţe la ea, iar dezbaterea unei moţiuni de cenzurã depuse în urma unei asumãri a rãspunderii de cãtre Guvern este o obligaţie, şi nu o facultate a Parlamentului, având în vedere cã, potrivit art. 113 alin. (3) din Legea fundamentalã: "Moţiunea de cenzurã se dezbate dupã 3 zile de la data când a fost prezentatã în şedinţa comunã a celor douã Camere".
De aceastã obligaţie Parlamentul nu poate fi exonerat nici prin pronunţarea <>Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 a Curţii Constituţionale, deoarece, în conformitate cu art. 147 din Constituţie, efectele deciziilor Curţii Constituţionale se produc ope legis numai în mãsura în care declarã neconstituţionale actele normative supuse acestui tip de control. Deciziile pronunţate în materia conflictelor juridice dintre autoritãţi sunt obligatorii doar în modalitatea în care Curtea înţelege sã soluţioneze aceste conflicte.
Or, Curtea Constituţionalã, prin decizia sus-menţionatã, a constatat doar existenţa unui conflict şi a statuat, în cuprinsul motivãrii, cã solicitarea autorului sesizãrii ca instanţa de contencios constituţional sã oblige Guvernul sã renunţe la procedura angajãrii rãspunderii excedeazã competenţei sale, soluţia aparţinând în exclusivitate autoritãţilor publice aflate în conflict.
Faţã de cele mai sus învederate, nu se poate reţine, aşadar, în opinia Guvernului, încãlcarea, prin asumarea rãspunderii Guvernului pe proiectul Legii educaţiei naţionale, a dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5), art. 61, art. 114 şi art. 142 alin. (1) din Constituţie.
Mai mult decât atât, prin <>Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 Curtea Constituţionalã a stabilit cã existã un conflict juridic de naturã constituţionalã între Guvern şi Parlament, generat de refuzul Parlamentului de a dezbate moţiunea de cenzurã depusã de opoziţia parlamentarã, dezbatere care, odatã declanşatã, ţinând seama de prevederile Constituţiei, nu poate fi opritã.
Astfel, în decizie s-a apreciat cã Parlamentul se aflã în culpã, deoarece "ignorã decizia Guvernului de angajare a rãspunderii, motivat de pronunţarea de cãtre Curtea Constituţionalã a <>Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010. Astfel, Parlamentul, prin preşedintele Senatului, îşi justificã acţiunea prin pronunţarea de cãtre Curtea Constituţionalã a <>Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, pe când Guvernul contestã aplicabilitatea deciziei menţionate într-o procedurã de angajare a rãspunderii sale deja începutã".
Aşadar, în cuprinsul deciziei sus-menţionate s-a constatat cã procedura asumãrii trebuie sã continue şi cã blocajul constituţional creat poate fi eliminat doar prin continuarea procedurilor parlamentare de asumare a rãspunderii Guvernului, întrucât "Parlamentul nu are competenţa de a împiedica Guvernul sã ia decizia angajãrii rãspunderii; de asemenea, odatã luatã aceastã decizie, Parlamentul nu poate împiedica Guvernul sã continue procedura în cauzã, întrucât s-ar ajunge la situaţii inadmisibile în care un Guvern minoritar sã nu îşi poatã angaja niciodatã rãspunderea, ceea ce încalcã în mod flagrant art. 114 din Constituţie. De asemenea, nici Guvernul nu îşi poate retrage cererea de angajare a rãspunderii, fiind un act irevocabil al sãu. În acest context constituţional, depunerea moţiunii de cenzurã are semnificaţia declanşãrii controlului parlamentar asupra activitãţii Guvernului şi mutatis mutandis constituie un act irevocabil în sensul iniţierii acestui control; este o armã pusã îndeobşte la îndemâna opoziţiei parlamentare şi nu în ultimul rând este o formã de exprimare a opoziţiei faţã de mãsurile adoptate de Guvern. În consecinţã, împiedicarea prezentãrii şi refuzul de a dezbate o moţiune de cenzurã deja depusã sunt contrare Constituţiei, deoarece acest lucru ar echivala cu eliminarea posibilitãţii opoziţiei parlamentare de a cenzura şi controla deciziile guvernamentale de angajare a rãspunderii".
Şi pe fond se considerã cã obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. Astfel, prevederile art. 45 alin. (5) şi (6) din lege nu creeazã, în opinia Guvernului, o discriminare pozitivã pentru elevii aparţinând minoritãţilor naţionale din zonele indicate de autorii sesizãrii de neconstituţionalitate. În primul rând, nu se poate interpreta cã elevii români din acele judeţe "nu vor putea avea o şcoalã", textele criticate nefãcând altceva decât sã stabileascã modalitatea de dobândire a personalitãţii juridice de cãtre unitãţile de învãţãmânt cu predare în limbile minoritãţilor naţionale. Chiar dacã se poate întâlni în practicã şi "ipoteza în care în respectivele zone şcolile cu predare în limbile minoritãţilor naţionale ar avea personalitate juridicã, în timp ce cele cu predare în limba românã nu, neîndeplinind condiţia numãrului minim de 300 de elevi, acest fapt nu înseamnã cã acestea din urmã nu existã, fiind doar modalitatea aleasã de legiuitor pentru organizarea celor douã unitãţi de învãţãmânt". În rândul limbilor materne se aflã şi limba românã, care are acest statut pentru cetãţenii români de naţionalitate românã. Aşadar, prevederea legalã respectivã este valabilã pentru toate limbile materne (şi a majoritãţii şi ale minoritãţii).
În ceea ce priveşte susţinerea cã prin dispoziţiile art. 45 alin. (7) din legea analizatã se încalcã, de asemenea, art. 16 alin. (1) din Constituţie, Guvernul apreciazã cã aceasta nu are fundament real, întrucât regula impusã de Constituţie şi respectatã de legea în discuţie este aceea a desfãşurãrii învãţãmântului în limba românã. Organizarea unitãţilor de învãţãmânt cu predare în limbile minoritãţilor naţionale este o situaţie de excepţie, reglementatã de legiuitor pentru aceastã ultimã categorie, dat fiind faptul cã, potrivit art. 4 alin. (2) din Constituţie, "România este patria comunã şi indivizibilã a tuturor cetãţenilor sãi, fãrã deosebire de naţionalitate [...]". Or, în aceste condiţii, şi pentru elevii ce fac parte din minoritãţile naţionale trebuie asigurat dreptul fundamental la învãţãturã garantat de art. 32 din Legea fundamentalã.
Autorii sesizãrii au înţeles, în mod greşit, cã sintagma "limbã maternã" se referã doar la copiii aparţinând minoritãţilor naţionale, deşi limba românã este, pentru copiii români, limbã maternã. Ca urmare, acest articol se aplicã tuturor elevilor care, în localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a studia limba maternã, inclusiv elevilor români aflaţi în aceastã situaţie.
Art. 46 alin. (2) din lege, care reglementeazã faptul cã disciplina limba şi literatura românã se predã dupã programe şcolare şi manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivã, nu aduce atingere, în opinia Guvernului, art. 16 coroborat cu art. 4 şi art. 13 din Constituţie.
Astfel, textul legal criticat nu încalcã regula potrivit cãreia limba oficialã în România este limba românã, ci doar reglementeazã o modalitate accesibilã de învãţare a acestei limbi de cãtre elevii aparţinând minoritãţilor naţionale, având în vedere cã şi aceştia au dreptul la garantarea dreptului la învãţãturã, la fel ca orice alt cetãţean al acestei ţãri. În plus, posibilitatea utilizãrii limbii materne este reglementatã şi în alte domenii, cum ar fi: administraţie publicã, justiţie şi amenajarea teritoriului. Art. 46 alin. (2) din lege exprimã dreptul de "accesare" a limbii române al tuturor minoritãţilor naţionale, astfel încât acestea sã poatã dobândi competenţe ţinând cont de specificul minoritãţilor respective.
De asemenea, dispoziţiile art. 45 alin. (9) din lege nu încalcã art. 16 din Legea fundamentalã şi nu creeazã o discriminare pozitivã a cadrelor didactice aparţinând minoritãţilor naţionale, textul reglementând doar modalitatea de organizare şi conducere a unitãţilor de învãţãmânt cu predare şi în limbile minoritãţilor naţionale, soluţie aleasã de legiuitor tocmai în considerarea faptului cã şi pentru acestea din urmã trebuie asigurate toate garanţiile şi drepturile din Constituţie. Funcţiile de conducere pot fi ocupate în mod egal de oricine îndeplineşte criteriile de competenţã profesionalã, indiferent de limba de predare în care se studiazã în unitatea de învãţãmânt respectivã, şi nu limiteazã dreptul de acces la aceeaşi funcţie de conducere al unui cetãţean care nu aparţine minoritãţii respective într-o unitate de învãţãmânt cu predare în limba acelei minoritãţi.
În ceea ce priveşte critica autorilor obiecţiei, potrivit cãreia art. 121 din lege încalcã autonomia universitarã garantatã de art. 32 alin. (6) din Constituţie, Guvernul aratã cã nu este afectatã autonomia universitarã. Menţionând considerentele <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 23 din 20 ianuarie 2005, potrivit cãrora autonomia universitarã nu înseamnã independenţa instituţiilor de învãţãmânt superior şi nici nu implicã existenţa unei autonomii de reglementare şi de decizie a acestora în afara cadrului legal, care este general obligatoriu, Guvernul considerã cã prin Legea educaţiei naţionale s-a procedat chiar la o extindere a autonomiei universitare prin acordarea unor drepturi şi responsabilitãţi extinse din asumarea unei misiuni clar definite prin Carta universitarã privind activitatea asumatã ca instituţie ce furnizeazã servicii de educaţie şi formare, de cercetare, precum şi alte activitãţi în cadrul societãţii româneşti, cu asumarea rãspunderii publice. În aceste condiţii de deschidere şi de responsabilizare este evident cã universitãţile reprezintã parteneri responsabili ai societãţii româneşti în crearea unor servicii educaţionale de formare a cetãţenilor României. Pe cale de consecinţã, Ministerul Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului (M.E.C.T.S.), în calitatea sa de autoritate publicã, rãspunde de modul în care este respectatã legislaţia învãţãmântului de cãtre toţi furnizorii de servicii de educaţie.
Cu privire la prevederile art. 125 alin. (1) lit. a) şi art. 212 alin. (3) din lege, Guvernul învedereazã cã în momentul în care o persoanã îşi asumã calitatea de rector este obligatã sã îşi asume şi rãspunderea publicã în exercitarea acestei calitãţi. În cazul în care aceste obligaţii sunt încãlcate, Consiliul de eticã şi management universitar are rolul de a constata şi de a propune spre sancţionare aceste abateri. Astfel, revocarea din funcţia de rector prevãzutã la acest articol intervine ca o sancţiune, ca urmare a încãlcãrii obligaţiilor în ceea ce priveşte asumarea rãspunderii publice, iar mãsura revocãrii nu este o prerogativã absolutã a ministrului educaţiei, ci intervine, tocmai cu respectarea principiului simetriei actelor juridice la emiterea actului administrativ, ulterior unor demersuri reglementate de art. 125 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 125 alin. (1) lit. b) din lege, acestea reprezintã tot o sancţiune. Statul, reprezentat în aceastã ipotezã de Ministerul Educaţiei, Cercetãrii şi Tineretului, nu face decât sã administreze, aşa cum considerã de cuviinţã, resursele bugetare, existând situaţii în care poate aprecia cã utilizarea acestora pentru finanţarea activitãţii unei instituţii de învãţãmânt superior nu este o soluţie optimã. Soluţia propusã nu echivaleazã cu intervenţia statului, prin minister, în modul de gestionare de cãtre conducerea unei universitãţi a surselor de finanţare publice.
Cu privire la dispoziţiile art. 125 alin. (1) lit. c) din lege, Guvernul precizeazã cã acestea apar ca o "sancţiune aplicatã unui management defectuos, nefiind o modalitate de reorganizare într-un mod mai judicios, care într-adevãr este prerogativa structurilor de conducere ale universitãţilor, conform art. 123 din Legea educaţiei naţionale". În cadrul acestei proceduri, ministerul nu are o putere discreţionarã. Art. 128 alin. (5) nu încalcã principiul autonomiei universitare, întrucât rezoluţia la care face referire textul de lege este o formã de exercitare a atribuţiilor M.E.C.T.S. prin care se asigurã respectarea legalitãţii. Carta universitarã reprezintã documentul de bazã în temeiul cãruia universitatea funcţioneazã, iar orice prevedere contrarã legislaţiei în vigoare este nulã de drept. Practica anilor anteriori a demonstrat cã, fãrã o verificare de cãtre M.E.C.T.S., ca autoritate de stat în domeniu, apar nenumãrate cazuri de invalidare a alegerilor structurilor de conducere din universitãţi, fapt ce a afectat în mod direct activitatea acestora prin prelungirea perioadelor de interimat, care în unele cazuri au ajuns la un an calendaristic.
Prevederile art. 132 alin. (5) din lege nu reprezintã o imixtiune în autonomia universitarã şi nici încãlcarea acestui principiu, deoarece prin textul de lege se reglementeazã o excepţie, iar consultarea senatului garanteazã respectarea principiului autonomiei universitare.
În ceea ce priveşte prevederile art. 215 alin. (1) din lege, Guvernul considerã cã acele cadre didactice care candideazã pentru ocuparea unei funcţii de conducere la universitãţile de stat, particulare şi confesionale se aflã într-o situaţie diferitã de cea a altor categorii socioprofesionale, cum este cazul parlamentarilor, astfel încât nici sub acest aspect nu poate fi reţinutã încãlcarea principiului constituţional al egalitãţii în drepturi.
Dispoziţiile art. 215 alin. (3) şi (4) din lege, care stabilesc incompatibilitatea calitãţii de rector, pe perioada îndeplinirii mandatului, cu orice funcţie de conducere sau demnitate publicã, respectiv cu deţinerea unei funcţii de conducere în cadrul unui partid politic, nu încalcã dreptul de a fi ales prevãzut de art. 37 alin. (1) din Constituţie, ci doar stabilesc o incompatibilitate temporarã, limitatã la durata exercitãrii mandatului de rector şi justificatã de necesitatea asigurãrii tuturor condiţiilor obiective pentru realizarea învãţãmântului ca serviciu public, dar şi ca drept fundamental având un conţinut economic-social şi cultural.
Nu se pot reţine nici argumentele referitoare la încãlcarea art. 44 alin. (4) din Constituţie, prin abrogarea "<>art. 110 alin. (5) din Legea nr. 84/1995" care stabilea cã patrimoniul instituţiilor de învãţãmânt particular şi confesional preuniversitar este proprietatea fondatorilor. Aceasta deoarece patrimoniul instituţiilor de învãţãmânt este un element propriu al acestora, ca entitãţi juridice separate, iar bunurile ce îl constituie nu mai sunt în proprietatea fondatorilor din momentul în care aceştia au consfinţit sã le aducã drept contribuţie la constituirea patrimoniului instituţiei de învãţãmânt, nefiind vorba aşadar despre o naţionalizare. Mai mult decât atât, patrimoniul unei persoane juridice se constituie din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce privesc bunurile acesteia, fiind inacceptabil ca în acelaşi timp sã coexiste 2 proprietari asupra aceluiaşi bun.
CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului, Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale <>art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicatã, sã soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.
Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultã din sesizarea formulatã, îl constituie dispoziţiile Legii educaţiei naţionale, în ansamblul sãu. Totuşi, din motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã aceasta vizeazã atât o criticã de neconstituţionalitate extrinsecã referitoare la modul de adoptare a legii criticate, cât şi o criticã de neconstituţionalitate intrinsecã ce priveşte, în special, prevederile legale ale art. 45 alin. (5), (6), (7) şi (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) şi c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) şi (4), precum şi art. 361 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale, prevederi care au urmãtorul cuprins:
- Art. 45 alin. (5), (6), (7) şi (9): "(5) Pe raza unei unitãţi administrativ-teritoriale, cu mai multe unitãţi de învãţãmânt cu predare în limbile minoritãţilor naţionale, funcţioneazã cel puţin o unitate şcolarã cu personalitate juridicã, pentru fiecare limbã maternã, indiferent de efectivul de elevi.
(6) În cazul unitãţilor de nivel gimnazial sau liceal cu predare în limbile minoritãţilor naţionale, singulare în municipiu, oraş sau comunã se acordã personalitate juridicã, indiferent de efectivul de elevi.
(7) Elevii care, în localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a învãţa în limba lor maternã, sunt sprijiniţi prin decontul transportului la cea mai apropiatã şcoalã cu predare în limba maternã, sau primesc cazare şi masã gratuite în internatul unitãţii de învãţãmânt cu predare în limba maternã. [...]
(9) În unitãţile şcolare cu predare şi în limbile minoritãţilor naţionale, unul dintre directori va fi un cadru didactic din rândul minoritãţilor respective, cu respectarea criteriilor de competenţã profesionalã.";
- Art. 46 alin. (2): "Disciplina Limba şi literatura românã se predã, pe tot parcursul învãţãmântului preuniversitar, dupã programe şcolare şi manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivã.";
- Art. 121: "Ministerul Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului este autoritate publicã şi este abilitat sã urmãreascã, sã controleze aplicarea şi respectarea reglementãrilor legale în domeniul învãţãmântului superior şi sã aplice, dacã este cazul, sancţiuni. De asemenea, Ministerul Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului controleazã modul în care universitãţile îşi exercitã autonomia universitarã, îşi asumã misiunea generalã şi pe cea proprie şi îşi exercitã rãspunderea publicã.";
- Art. 125 alin. (1) lit. a), b) şi c): "În cazul în care se constatã nerespectarea obligaţiilor prevãzute la art. 124, Ministerul Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului sesizeazã Senatul universitar în termen de 30 de zile de la data constatãrii. Dacã în termen de 3 luni de la data sesizãrii, universitatea continuã sã nu respecte obligaţiile prevãzute la art. 124, Ministerul Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului aplicã, în termen de maximum 6 luni de la data sesizãrii iniţiale a Senatului universitar, una sau mai multe dintre urmãtoarele mãsuri:
a) revocarea din funcţie a rectorului, în baza propunerii Consiliului de Eticã şi Management Universitar, cu consultarea Senatului universitar. În termen de maximum 5 zile lucrãtoare de la data revocãrii din funcţie a rectorului, Senatul universitar are obligaţia sã desemneze un prorector care reprezintã universitatea şi care devine ordonator de credite pânã la confirmarea unui nou rector de cãtre ministrul educaţiei, cercetãrii, tineretului şi sportului. În termen de 3 luni de la revocarea din funcţie a rectorului, Senatul universitar finalizeazã procedurile de desemnare a unui nou rector, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, şi trimite spre confirmare ministrului educaţiei, cercetãrii, tineretului şi sportului numele noului rector;
b) reduce sau eliminã temporar sau definitiv accesul la finanţãrile din surse publice, la propunerea Consiliului de Eticã şi Management Universitar;
c) propune Guvernului iniţierea unui proiect de lege de reorganizare sau desfiinţare a instituţiei de învãţãmânt superior în cauzã.";
- Art. 125 alin. (2): "Constatarea încãlcãrii obligaţiilor prevãzute la art. 124 se face de cãtre Consiliul de Eticã şi Management Universitar, format din 11 membri, dupã cum urmeazã: 3 reprezentanţi numiţi de cãtre Consiliul Naţional al Rectorilor, 3 reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului, numiţi de ministrul educaţiei, cercetãrii, tineretului şi sportului, câte un reprezentant numit de cãtre Agenţia Românã de Asigurare a Calitãţii în Învãţãmântul Superior, denumitã în continuare ARACIS, Consiliul Naţional pentru Finanţarea Învãţãmântului Superior, denumit în continuare CNFIS, Consiliul Naţional al Cercetãrii Ştiinţifice, denumit în continuare CNCS, Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare, denumit în continuare CNATDCU, şi un reprezentant al federaţiilor naţionale ale studenţilor.";
- Art. 128 alin. (5): "Carta universitarã se adoptã numai dupã rezoluţia pozitivã a Ministerului Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului privind avizul de legalitate asupra Cartei universitare. Rezoluţia privind avizul de legalitate se emite de cãtre Ministerul Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului în termen de maximum 30 de zile de la data solicitãrii instituţiei de învãţãmânt superior.";
- Art. 132 alin. (5): "Prin excepţie de la prevederile alin. (2), în situaţii temeinic justificate, Guvernul, la propunerea Ministerului Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului, poate înfiinţa facultãţi, în cadrul universitãţilor de stat, cu consultarea Senatului universitar.";
- Art. 212 alin. (3): "Ministrul educaţiei, cercetãrii, tineretului şi sportului poate revoca din funcţie rectorul în condiţiile art. 125.";
- Art. 215 alin. (1), (3) şi (4): "(1) Dupã împlinirea vârstei de pensionare, ocuparea oricãrei funcţii de conducere în universitãţile de stat, particulare şi confesionale este interzisã, cu excepţia mandatelor în exerciţiu la data intrãrii în vigoare a prezentei legi. [...]
(3) Persoanele care ocupã o funcţie de conducere sau de demnitate publicã nu pot exercita funcţia de rector pe perioada îndeplinirii mandatului.
(4) Funcţia de rector este incompatibilã cu deţinerea de funcţii de conducere în cadrul unui partid politic, pe perioada exercitãrii mandatului.";
- Art. 361 alin. (2): "La data intrãrii în vigoare a prezentei legi, se abrogã <>Legea învãţãmântului nr. 84/1995, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, <>Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, <>art. 14 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calitãţii educaţiei, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 20 iulie 2005, aprobatã cu modificãri prin <>Legea nr. 87/2006, cu modificãrile ulterioare, <>Ordonanţa Guvernului nr. 10/2009 privind dreptul studenţilor înmatriculaţi la formele de învãţãmânt la distanţã sau cu frecvenţã redusã de a continua studiile la programe de studii de licenţã autorizate sã funcţioneze provizoriu sau acreditate, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 20 august 2009, precum şi orice alte dispoziţii contrare."
În opinia autorilor sesizãrii, legea criticatã contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, respectiv al supremaţiei Constituţiei, art. 4 alin. (2) privind criteriile de discriminare, art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, art. 32 alin. (6) cu referire la autonomia universitarã, art. 37 alin. (1) privind dreptul de a fi ales, art. 44 alin. (2), (3) şi (4) privind dreptul de proprietate privatã, art. 61 alin. (1) privind rolul şi structura Parlamentului, art. 114 privind angajarea rãspunderii Guvernului, art. 147 alin. (4) privind obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale.
Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea urmeazã a se pronunţa, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural ce se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinsecã, iar pe de altã parte, asupra criticilor de neconstituţionalitate intrinsecã a legii supuse controlului.
I. Raportat la critica de neconstituţionalitate extrinsecã referitoare la încãlcarea art. 1 alin. (4) şi (5) coroborate cu dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi ale art. 114 din Constituţie privind adoptarea legilor prin procedura angajãrii rãspunderii Guvernului, Curtea constatã urmãtoarele:
1. Legea supusã examinãrii Curţii Constituţionale a fost adoptatã prin procedura angajãrii rãspunderii Guvernului, reglementatã de art. 114 din Constituţie. Aceastã procedurã parlamentarã implicã raporturi de ordin constituţional între douã puteri ale statului, deoarece este, prin conţinutul sãu, un act al Guvernului, iar, prin efectul sãu, fie produce un act de legiferare aşa cum este în cauza de faţã -, fie determinã demiterea Guvernului, în situaţia în care o moţiune de cenzurã, depusã în termen de 3 zile de la prezentarea proiectului de lege, este adoptatã cu votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor.
2. Actul concret al angajãrii rãspunderii Guvernului cu privire la proiectul Legii educaţiei naţionale a fost examinat sub aspectul constituţionalitãţii de cãtre Curtea Constituţionalã, cu prilejul soluţionãrii conflictului juridic de naturã constituţionalã declanşat prin oprirea procedurii legislative de la Senat a proiectului Legii educaţiei naţionale şi angajarea rãspunderii de cãtre Guvern asupra acestui proiect.
3. Prezenta sesizare supune controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţionalã Legea educaţiei naţionale adoptatã de cãtre Parlament. Constatarea adoptãrii Legii educaţiei naţionale în condiţiile descrise în sesizare este apreciatã ca fiind o încãlcare a competenţei de legiferare a Parlamentului.
4. Curtea constatã, în acest sens, cã adoptarea Legii educaţiei naţionale s-a realizat în urma retragerii, de cãtre unii dintre semnatari, a susţinerii moţiunii de cenzurã depuse ca urmare a angajãrii rãspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, act care a determinat ca moţiunea sã nu mai respecte condiţiile constituţionale pentru a fi prezentatã şi dezbãtutã. Aspectele de oportunitate care au determinat actul retragerii semnãturilor şi, implicit, renunţarea la un instrument de control parlamentar al Guvernului prevãzut de Constituţie nu intrã în competenţa de examinare a Curţii Constituţionale, întrucât vizeazã însãşi decizia politicã de adoptare a legii în cauzã, decizie care nu este susceptibilã a fi supusã controlului Curţii câtã vreme, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţãrii."
5. Curtea reaminteşte în acest context, creat printr-o succesiune de acte ale Guvernului, respectiv Parlamentului, precum şi de conflicte juridice de naturã constituţionalã între cele douã autoritãţi, în legãturã cu angajarea rãspunderii asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, cã rolul sãu este, potrivit art. 142 alin. (1) din Legea fundamentalã, acela de "garant al supremaţiei Constituţiei".
II. În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea intrinsecã a unor texte din legea criticatã, Curtea constatã cã obiecţia de neconstituţionalitate priveşte mai multe probleme: învãţãmântul pentru persoanele aparţinând minoritãţilor naţionale, autonomia universitarã, ocuparea unor funcţii de conducere în cadrul universitãţilor, dreptul de a fi ales şi dreptul de proprietate.
1. Curtea reţine cã autorii obiecţiei de neconstituţionalitate îşi structureazã critica pe douã paliere în privinţa dispoziţiilor legale care privesc învãţãmântul pentru persoanele aparţinând minoritãţilor naţionale, primul vizând organizarea unitãţilor de învãţãmânt cu predare în limbile minoritãţilor naţionale, iar cel de-al doilea are în vedere predarea Limbii şi literaturii române dupã programe şcolare şi manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivã.
Pentru a rãspunde criticilor formulate, Curtea urmeazã sã clarifice noţiunea de minoritate, sã facã aplicarea instrumentelor naţionale şi internaţionale relevante controlului de constituţionalitate ce vizeazã acest concept şi sã stabileascã dacã prevederile legale criticate corespund exigenţelor acestora.
Astfel, Curtea observã cã, deşi nu existã o definiţie unanim acceptatã a noţiunii de minoritate, aceastã noţiune vizeazã, în esenţã, "un grup inferior din punct de vedere numeric faţã de restul populaţiei unui stat, aflat într-o poziţie care nu este dominantã şi ai cãrui membri [...] posedã caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului populaţiei şi care manifestã, chiar şi implicit, o anumitã solidaritate în direcţia prezervãrii culturii, tradiţiilor, religiei sau limbii lor" (a se vedea F. Capotorti - Study on the Rights of Persons belonging to Ethnic, Religious and Linguistic Minorities, UN Document E/CN.4/Sub.2/384/Add.1-7- 1979, precum şi, în acelaşi sens, G. Alfredsson în contribuţia sa la Max Planck Encyclopedia of Public International Law). De asemenea, Curtea reţine cã, potrivit pct. 11 din Recomandarea 1134 (1990) cu privire la drepturile minoritãţilor a Adunãrii Parlamentare a Consiliului Europei, minoritãţile naţionale reprezintã grupuri separate sau distincte, bine definite şi stabilite pe teritoriul unui stat, ai cãror membri sunt cetãţeni ai statului şi au anumite caracteristici religioase, lingvistice, culturale sau alte caracteristici care le disting de majoritatea populaţiei. În consecinţã, Curtea reţine cã elementele subiective şi obiective, care caracterizeazã noţiunea de minoritate, sunt premisele obligaţiei statului, mai ales în privinţa persoanelor aparţinând minoritãţilor naţionale, de a respecta şi de a garanta dreptul la identitate al acestora. Rezultã cã statul are atât o obligaţie negativã, de abţinere, aceea de a nu aduce atingere, prin mãsurile adoptate, identitãţii persoanelor aparţinând minoritãţilor, cât şi una pozitivã, de a sprijini pãstrarea şi dezvoltarea identitãţii acestora, ca parte a patrimoniului cultural universal.
În acest sens, Curtea observã cã art. 6 din Constituţie garanteazã dreptul la identitate persoanelor aparţinând minoritãţilor naţionale, textul constituţional citat prevãzând, în mod expres, cã "Statul recunoaşte şi garanteazã persoanelor aparţinând minoritãţilor naţionale dreptul la pãstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identitãţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase". Modalitatea de implementare a acestui drept conferit de Constituţie persoanelor aparţinând minoritãţilor naţionale este prevãzutã în alin. (2) al aceluiaşi text constituţional, care vizeazã luarea unor mãsuri corespunzãtoare în acest sens. O atare obligaţie proceduralã pozitivã a statului este exprimatã prin sintagma "mãsurile de protecţie luate de stat" sub condiţia conformitãţii acestora cu "principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetãţeni români".
Având în vedere specificul cauzei de faţã, Curtea va reţine, în analiza sa, aplicarea şi interpretarea coroboratã, în temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, a prevederilor art. 6 şi art. 32 alin. (3) din Constituţie cu instrumentele internaţionale incidente în materie.
Astfel, Curtea observã cã numeroase acte cu caracter internaţional prevãd dreptul la educaţie, atât în general, cât şi cu privire la situaţia particularã a persoanelor aparţinând minoritãţilor naţionale; în acest sens, cu titlu exemplificativ, Curtea menţioneazã: Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului (art. 26), Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice (art. 27), Convenţia privind drepturile copilului (art. 30), Convenţia pentru eliminarea oricãror forme de discriminare la adresa femeilor [art. 14 pct. 2 lit. d)], Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţã şi Culturã (UNESCO) privind lupta împotriva discriminãrii în educaţie (art. 5), Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (art. 1 coroborat cu art. 14, respectiv art. 2 din Protocolul adiţional la Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 12 la Convenţie) şi Carta socialã europeanã (art. 17).
Din instrumentele internaţionale enumerate, Curtea observã cã, în accepţiunea pct. 1 din Comentariul general nr. 23 referitor la art. 27 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice - Drepturile persoanelor aparţinând minoritãţilor -, acest articol din pact stabileşte şi recunoaşte un drept care este conferit unor persoane aparţinând grupurilor minoritare şi care este distinct şi complementar în raport cu toate celelalte drepturi de care acestea se bucurã în baza Pactului, la fel ca oricare altã persoanã (dreptul la propria viaţã culturalã, de a profesa şi de a practica propria religie sau de a folosi propria limbã). Pct. 6.1 din acelaşi comentariu prevede cã, deşi art. 27 din pact este formulat în termeni negativi, acesta recunoaşte totuşi existenţa unui "drept" şi impune respectarea sa. În consecinţã, statele pãrţi sunt obligate sã se asigure cã existenţa acestui drept este recunoscutã, iar exercitarea sa protejatã împotriva oricãrei încãlcãri. Totodatã, potrivit pct. 6.2 din comentariu, drepturile persoanelor aparţinând minoritãţilor naţionale depind, la rândul lor, de capacitatea grupului minoritar de a-şi pãstra cultura, limba sau religia. Prin urmare, pot fi necesare, de asemenea, mãsuri pozitive pentru protejarea identitãţii minoritãţii şi a drepturilor membrilor acestui grup de a se bucura şi de a-şi dezvolta propria culturã şi limbã şi de a practica propria religie, în comun cu ceilalţi membri ai grupului. În fine, protecţia acestor drepturi este menitã a asigura pãstrarea şi a continua dezvoltarea identitãţii culturale, religioase şi sociale a persoanelor aparţinând minoritãţilor respective, deci sã îmbogãţeascã structura societãţii în întregul sãu (a se vedea, în acest sens, pct. 9 din comentariu).
De asemenea, în preambulul Declaraţiei privind drepturile persoanelor aparţinând minoritãţilor naţionale sau etnice, religioase sau lingvistice, adoptatã prin Rezoluţia nr. 47/135 din 18 decembrie 1992 a Adunãrii Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, se aratã cã promovarea constantã şi realizarea drepturilor persoanelor aparţinând minoritãţilor naţionale, etnice, religioase şi lingvistice, constituie parte a dezvoltãrii societãţii în întregul ei într-un cadru democratic.
Pe lângã instrumentele internaţionale sus-menţionate, Curtea observã cã România este parte atât la Convenţia-cadru pentru protecţia minoritãţilor naţionale, ratificatã prin <>Legea nr. 33/1995, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 4 mai 1995, cât şi la Carta europeanã a limbilor regionale sau minoritare, ratificatã prin <>Legea nr. 282/2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 752 din 6 noiembrie 2007, ambele convenţii fiind elaborate sub auspiciile Consiliului Europei.
Convenţia-cadru pentru protecţia minoritãţilor naţionale este primul instrument legal multilateral care vizeazã exclusiv protecţia minoritãţilor din Europa şi care încearcã sã promoveze egalitatea deplinã şi efectivã a persoanelor aparţinând minoritãţilor naţionale prin crearea de condiţii potrivite care sã le permitã pãstrarea şi dezvoltarea propriei culturi, precum şi conservarea identitãţii [a se vedea, în acelaşi sens, pct. 11 şi 13 din Recomandarea 1134 (1990) cu privire la drepturile minoritãţilor a Adunãrii Parlamentare a Consiliului Europei, care prevãd, printre altele, dreptul minoritãţilor naţionale de a-şi menţine şi dezvolta cultura, respectiv obligaţia statului de a lua toate mãsurile necesare pentru crearea unor condiţii favorabile, care sã permitã minoritãţilor naţionale sã îşi dezvolte educaţia, cultura, tradiţiile şi obiceiurile]. Convenţia-cadru stabileşte o serie de principii pentru persoanele aparţinând minoritãţilor naţionale aplicabile în sfera vieţii publice, cum ar fi dreptul la întrunire liberã, libertatea de asociere, libertatea de expresie, conştiinţã şi religie, acces la mijloacele de informare în masã, precum şi unele libertãţi legate de limbã şi educaţie. În preambulul acestei convenţii se prevede cã o societate pluralistã şi cu adevãrat democraticã trebuie nu numai sã respecte identitatea etnicã, culturalã, lingvisticã şi religioasã a fiecãrei persoane aparţinând unei minoritãţi naţionale, dar şi, deopotrivã, sã creeze condiţii corespunzãtoare care sã le permitã sã îşi exprime, sã pãstreze şi sã dezvolte aceastã identitate. De asemenea, art. 15 din convenţia-cadru prevede cã pãrţile semnatare vor crea condiţiile necesare pentru participarea efectivã a persoanelor aparţinând minoritãţilor naţionale la viaţa culturalã, socialã şi economicã şi la treburile publice, în special acelea care le privesc direct. În raportul explicativ al convenţieicadru se menţioneazã, prin raportare la art. 5 din Convenţie, cã se recunoaşte importanţa coeziunii sociale, reflectându-se dorinţa, exprimatã şi în preambul, de a vedea în diversitatea culturalã o sursã, ca şi un factor, nu de divizare, ci de îmbogãţire a fiecãrei societãţi.
Curtea constatã cã, de exemplu, art. 12 şi 14 din Convenţiacadru privind protecţia minoritãţilor naţionale prevãd urmãtoarele:
- Art. 12: "1. Pãrţile, dacã este necesar, vor lua mãsuri în domeniul educaţiei şi al cercetãrii, pentru a încuraja cunoaşterea culturii, istoriei, limbii şi religiei atât ale minoritãţilor lor naţionale, cât şi ale majoritãţii.
2. În acest context, pãrţile vor asigura, între altele, posibilitãţi corespunzãtoare pentru pregãtirea profesorilor, accesul la manuale şi vor facilita contactele dintre elevi şi profesori ai diferitelor comunitãţi.
3. Pãrţile se angajeazã sã promoveze şanse egale de acces la educaţia de toate nivelurile pentru persoanele aparţinând minoritãţilor naţionale.";
- Art. 14: "1. Pãrţile se angajeazã sã recunoascã dreptul oricãrei persoane aparţinând unei minoritãţi naţionale de a învãţa limba sa minoritarã.
2. În ariile locuite tradiţional sau în numãr substanţial de persoane aparţinând minoritãţilor naţionale, dacã existã o cerere suficientã, pãrţile vor depune eforturi pentru a asigura, în mãsura posibilului şi în cadrul sistemului lor educaţional, ca persoanele aparţinând acestor minoritãţi sã beneficieze de posibilitãţi corespunzãtoare de învãţare a limbii lor minoritare ori de a primi o educaţie în aceastã limbã.
3. Paragraful 2 al acestui articol se va aplica fãrã a aduce atingere învãţãrii limbii oficiale ori predãrii în aceastã limbã."
De asemenea, şi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, prin Hotãrârea din 17 februarie 2004, pronunţatã în Cauza Gorzelik şi alţii împotriva Poloniei, paragraful 93, citeazã preambulul Convenţiei-cadru cu privire la minoritãţile naţionale ("societate pluralistã şi cu adevãrat democraticã trebuie nu numai sã respecte identitatea etnicã, culturalã, lingvisticã şi religioasã a fiecãrei persoane aparţinând unei minoritãţi naţionale, dar şi, deopotrivã, sã creeze condiţii corespunzãtoare care sã le permitã sã-şi exprime, sã pãstreze şi sã dezvolte aceastã identitate") şi menţioneazã termenii de "pãstrare" şi "apãrare" a "drepturilor sale [ale minoritãţilor naţionale -s.n.]". Totodatã, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a stabilit, în mod expres, faptul cã respectarea minoritãţilor naţionale constituie o condiţie sine qua non pentru o societate democraticã (paragraful 68 din hotãrârea citatã).
Toate instrumentele internaţionale mai sus reţinute menţioneazã şi prevãd situaţia specialã a persoanelor aparţinând minoritãţilor naţionale, ceea ce impune statului o conduitã deosebitã faţã de acestea.
Astfel, actele infraconstituţionale trebuie sã respecte şi pot dezvolta atât exigenţele Constituţiei, cât şi cele cuprinse în actele internaţionale la care statul român este parte. În acest sens, Curtea constatã cã Legea educaţiei naţionale implementeazã şi dezvoltã aceste exigenţe într-o manierã de naturã a permite şi garanta continua dezvoltare a identitãţii culturale a persoanelor aparţinând minoritãţilor naţionale.
Curtea observã cã, în comentariul sãu cu privire la educaţie din perspectiva Convenţiei-cadru (Strasbourg, 2006), Comitetul consultativ al Convenţiei-cadru pentru protecţia minoritãţilor naţionale enumerã mai multe modele utilizate în ciclul primar pentru prezervarea limbii persoanelor aparţinând minoritãţilor naţionale, dintre care unele se regãsesc şi în Legea educaţiei naţionale. Astfel, modelul implementat prin secţiunea a 12-a Învãţãmântul pentru persoanele aparţinând minoritãţilor naţionale a cap. II - Structura sistemului naţional de învãţãmânt preuniversitar din titlul II - Învãţãmântul preuniversitar din Legea educaţiei naţionale este acela care consacrã existenţa şcolilor cu predare în limba minoritãţilor naţionale, în care limba majoritãţii este studiatã ca o materie distinctã; desigur, legiuitorul român a prevãzut un model extins, reglementarea criticatã nevizând numai ciclul primar. Astfel, legiuitorul a înţeles sã consacre o reglementare specialã cu privire la învãţãmântul preuniversitar, în ansamblu, pentru persoanele aparţinând minoritãţilor naţionale.
Curtea constatã cã dispoziţiile art. 45 alin. (9) din lege, care prevãd cã în unitãţile şcolare cu predare şi în limbile minoritãţilor naţionale unul dintre directori va fi obligatoriu din rândul cadrelor didactice din minoritatea respectivã, nu reprezintã o încãlcare a prevederilor art. 16 din Constituţia României, avându-se însã în vedere faptul cã trebuie sã fie respectate şi criteriile de competenţã profesionalã. Aceste dispoziţii legale reprezintã opţiunea legiuitorului care a dorit ca în structurile de conducere ale instituţiilor de învãţãmânt respective sã fie reprezentate şi persoanele aparţinând respectivelor minoritãţi naţionale, ca o expresie a unei societãţi în care se promoveazã cunoaşterea şi toleranţa reciproce.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 45 alin. (5) şi (6) din lege, Curtea constatã cã acestea nu încalcã dispoziţiile constituţionale invocate. Aceste prevederi fac aplicarea unui model organizaţional care presupune practici şi politici care sã satisfacã nevoile educaţionale speciale ale membrilor unei minoritãţi naţionale. Nu se poate susţine cã elevii aparţinând populaţiei majoritare româneşti, dar minoritare într-o anumitã zonã ar fi discriminaţi, întrucât legea se referã la funcţionarea a cel puţin unei unitãţi şcolare cu personalitate juridicã pentru fiecare limbã maternã. Legea nu prevede înfiinţarea unei unitãţi şcolare numai pentru fiecare limbã a minoritãţilor naţionale, ci pentru fiecare limbã maternã, existând deci posibilitatea ca limba maternã sã fie limba românã a unor persoane care constituie o minoritate lingvisticã într-o anumitã zonã. O atare prevedere legalã este derogatorie de la dispoziţiile art. 19 alin. (1) din lege, care prevãd anumite condiţii pentru acordarea personalitãţii juridice unei unitãţi de învãţãmânt. De altfel, alin. (2) al art. 19 din lege mai prevede o serie de excepţii de la regula cu caracter de principiu.
În ceea ce priveşte personalitatea juridicã a unitãţilor de învãţãmânt menţionate la art. 45 alin. (5) şi (6) din lege, Curtea observã cã este opţiunea legiuitorului de a conferi personalitate juridicã acestor unitãţi, pentru o mai bunã administrare a activitãţii de educaţie.
În privinţa textului art. 45 alin. (7) din lege, Curtea constatã cã, deşi plasat în secţiunea a 12-a - Învãţãmântul pentru persoanele aparţinând minoritãţilor naţionale, conţinutul sãu normativ vizeazã în mod explicit şi situaţia elevilor a cãror limbã maternã este limba românã. Astfel, atât elevii care au o limbã maternã diferitã de cea românã, cât şi cei care au limba maternã limba românã, dacã în localitatea de domiciliu nu au posibilitatea de a învãţa în limba lor maternã, sunt sprijiniţi de cãtre autoritãţi prin decontarea transportului la cea mai apropiatã şcoalã cu predare în limba maternã sau primesc cazare şi masã gratuite în internatul unitãţii de învãţãmânt cu predare în limba maternã.
Curtea, analizând dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale, prin raportare la critica de neconstituţionalitate formulatã, constatã cã acestea nu contravin art. 4 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, Curtea constatã cã Legea educaţiei naţionale nu consacrã niciun drept colectiv pentru minoritãţile naţionale, ci numai drepturi individuale. De altfel, niciun instrument legal internaţional nu consacrã drepturi colective pentru minoritãţile naţionale, iar legiuitorul român nu şi-a exprimat niciodatã intenţia de a le consacra.
Faptul cã existã programe şcolare speciale pentru învãţarea limbii române, care se adreseazã membrilor unei minoritãţi naţionale, are semnificaţia luãrii în considerare a situaţiei lor specifice, respectiv a faptului cã aceste persoane au o altã limbã maternã decât limba românã. Aşadar, situaţia diferitã a membrilor minoritãţilor naţionale în mod evident reclamã şi un tratament juridic diferit pentru a se asigura o egalitate efectivã şi accesul la o educaţie de calitate pentru toate persoanele. Prin urmare, legiuitorul trebuie sã ţinã cont de acest lucru şi sã adapteze cerinţele de învãţare a Limbii şi literaturii române în funcţie de situaţia concretã a persoanelor aparţinând minoritãţilor naţionale. Nu în ultimul rând, instituţiilor statului român le revine obligaţia sã asigure un numãr optim de ore necesar pentru studiul adecvat al Limbii şi literaturii române.
În fine, Curtea reţine cã dreptul cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale de a utiliza limba maternã în învãţãmânt, administraţie şi justiţie nu afecteazã caracterul oficial al limbii române prevãzut de art. 13 din Constituţie, caracter garantat, indirect, şi prin art. 152 alin. (1) din Constituţie.
2. În ceea ce priveşte susţinerile potrivit cãrora mai multe dispoziţii din Legea educaţiei naţionale încalcã principiul autonomiei universitare prevãzut de art. 32 alin. (6) din Constituţia României, potrivit cãruia autonomia universitarã este garantatã, Curtea reţine urmãtoarele:
Autonomia universitarã este foarte importantã pentru buna funcţionare a instituţiilor de învãţãmânt superior, fapt subliniat de mai multe documente internaţionale din domeniu.
Astfel, în Declaraţia de la Bologna (1999), semnatã de cãtre miniştrii educaţiei din 29 de state europene, inclusiv România, care are ca scop principal crearea unui Spaţiu European al Învãţãmântului Superior cu luarea în considerare şi respectarea autonomiei universitare, se menţioneazã expres faptul cã "independenţa şi autonomia universitãţilor asigurã adaptarea continuã a învãţãmântului superior şi a sistemelor de cercetare la nevoile în schimbare, la cerinţele societãţii şi la progresele ştiinţifice".
În Declaraţia de la Praga din 2009 a Asociaţiei Universitãţilor Europene se prevede cã universitãţile trebuie sã îşi întãreascã autonomia pentru a servi mai bine societatea şi în particular sã asigure un cadru de reglementare care sã permitã conducãtorilor universitãţilor sã adopte o structurã internã eficientã, sã selecteze şi sã instruiascã personalul lor, sã elaboreze programele academice şi sã utilizeze resursele financiare, toate acestea trebuind sã fie în concordanţã cu misiunile şi profilurile lor specifice.
De asemenea, Comisia Europeanã şi un numãr important de guverne europene au recunoscut necesitatea existenţei autonomiei universitare; în acest sens, Curtea reţine Comunicarea Comisiei Europene din luna mai 2006 cu privire la Agenda de modernizare pentru universitãţi, care prevede ca obiectiv prioritar crearea unui nou cadru pentru universitãţi, caracterizat printr-o autonomie sporitã şi responsabilitate.
În acest cadru, autonomia universitarã nu este numai relevantã pentru realizarea Spaţiului European al Învãţãmântului Superior, dar este şi un factor determinant în realizarea Spaţiului European de Cercetare, aşa cum a afirmat Comisia Europeanã în Cartea Verde din aprilie 2007 "Spaţiul European de Cercetare: Noi perspective."
Totuşi, varietatea situaţiilor din Europa reflectã o multitudine de abordãri în privinţa autonomiei universitare, autoritãţile centrale deţinând, încã, un rol central în reglementarea sistemului de educaţie superioarã. În general, în Europa, autonomia universitarã este legatã de capacitatea instituţiilor de învãţãmânt superior de a decide în privinţa organizãrii lor, a chestiunilor financiare, a politicii de personal şi a politicii curriculare, însã gradul de libertate al universitãţilor diferã foarte mult de la ţarã la ţarã. De exemplu, demiterea rectorului se face în majoritatea cazurilor de cãtre organul care l-a numit, dar existã şi excepţii: în Ungaria, Polonia, Portugalia, Suedia şi Turcia, procesul de demitere a unui rector poate fi declanşat de o înaltã autoritate, de obicei ministrul educaţiei, atunci când conduita acestuia este neconformã cu standardele universitare.
Referitor la politica de personal a universitãţilor, în state precum Bulgaria, Franţa, Polonia, Slovacia, unele landuri din Germania (a se vedea, în acest sens, raportul întocmit în 2008 de T. Esterman şi T. Nokkala - University Autonomy in Europe. Exploratory Study, raport întocmit sub auspiciile Asociaţiei Universitãţilor Europene) numirea unor anumite categorii de personal (de obicei profesorii) este supusã confirmãrii de cãtre autoritatea publicã relevantã în acest domeniu (ministrul educaţiei sau Preşedintele statului); astfel, spre exemplu, în Polonia titlul de profesor este conferit de Preşedintele Republicii.
Cu privire la programul curricular, trebuie menţionat faptul cã îndeplinirea obiectivelor din Programul Bologna a fost însoţitã în majoritatea ţãrilor europene de înfiinţarea la nivel local sau regional a unor agenţii externe universitãţilor care se asigurã de calitatea programelor de studii ale acestor universitãţi. De asemenea, în majoritatea cazurilor, introducerea unor noi programe are nevoie de aprobarea ministrului de resort ori a unei alte autoritãţi publice, în urma unui proces de acreditare.
Din analiza situaţiei existente la nivel european reiese faptul cã nu se poate pune semnul de egalitate între autonomie şi independenţã. Statul sau organele administraţiei publice locale are/au destule competenţe care îi/le permit sã se asigure cã universitãţile respectã standardele de calitate necesare pentru realizarea Spaţiului European al Învãţãmântului Superior.
Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat în privinţa unor probleme ridicate de conceptul de autonomie universitarã. Astfel, prin <>Decizia nr. 72 din 18 iulie 1995, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 31 iulie 1995, Curtea a stabilit unele elemente de conţinut ale principiului autonomiei universitare: astfel, o confirmare a numirii rectorului prin ordinul ministrului educaţiei, cercetãrii şi tineretului este necesarã nu doar pentru verificarea respectãrii procedurilor democratice de alegere, dar şi pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru alegere. De asemenea, Curtea a reţinut cã autonomia universitarã a fost definitã chiar de legiuitor, în virtutea competenţei sale atribuite în acest sens prin Constituţie.
Prin <>Decizia nr. 444 din 26 octombrie 2004, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 5 ianuarie 2005, Curtea a statuat cã "În cadrul autonomiei universitare [...] revine fiecãrei instituţii de învãţãmânt superior sarcina de a aprecia cu privire la activitatea desfãşuratã de fiecare cadru universitar". În <>Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 21 februarie 2005, Curtea a reţinut cã "legiuitorul constituant a lãsat legiuitorului ordinar libertatea de a stabili elementele autonomiei universitare şi condiţiile în care aceasta se exercitã".
Prin <>Decizia nr. 731 din 7 mai 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, Curtea a observat cã prevederile constituţionale consacrã şi garanteazã o singurã formã de autonomie, şi anume cea universitarã, indiferent cã este vorba de învãţãmântul superior de stat sau de învãţãmântul superior particular, autonomie al cãrei conţinut trebuie sã fie identic în ambele cazuri. În aceste condiţii şi având în vedere faptul cã aceste instituţii fac parte din sistemul naţional de învãţãmânt, Curtea a constatat cã principiul constituţional al autonomiei universitare trebuie sã se reflecte, în egalã mãsurã, în organizarea şi funcţionarea procesului de învãţãmânt, în statutul cadrelor didactice, în promovarea în funcţie a acestora, în norma didacticã etc.
Art. 123 din Legea educaţiei naţionale criticatã, preluând observaţiile generale rezultând din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, reglementeazã noţiunea de autonomie universitarã. Acest text legal prevede: "(1) Autonomia universitarã este garantatã prin Constituţie. Libertatea academicã este garantatã prin lege. Instituţiile de învãţãmânt superior se organizeazã şi funcţioneazã independent de orice ingerinţe ideologice, politice sau religioase.
(2) Autonomia universitarã dã dreptul comunitãţii universitare sã îşi stabileascã misiunea proprie, strategia instituţionalã, structura, activitãţile, organizarea şi funcţionarea proprie, gestionarea resurselor materiale şi umane, cu respectarea strictã a legislaţiei în vigoare.
(3) Aspectele fundamentale ale autonomiei universitare se exprimã în Carta universitarã, aprobatã de Senatul universitar, în concordanţã strictã cu legislaţia în vigoare.
(4) Autonomia universitarã se exercitã numai cu condiţia asumãrii rãspunderii publice.
(5) În instituţiile de învãţãmânt superior este asiguratã libertatea cercetãrii în ceea ce priveşte stabilirea temelor, alegerea metodelor, procedeelor şi valorificarea rezultatelor, conform legii.
(6) În instituţiile de învãţãmânt superior este interzisã periclitarea sub orice formã a dreptului la exprimarea liberã a opiniilor ştiinţifice şi artistice.
(7) Studenţilor le este asigurat dreptul la liberã alegere a cursurilor şi specializãrilor, în conformitate cu normele legale în vigoare şi cu planurile de învãţãmânt.
(8) Structurile şi funcţiile de conducere ale universitãţilor particulare şi confesionale, atribuţiile, modul de constituire, precum şi alte considerente legate de statutul acestora sunt stabilite în conformitate cu prevederile prezentei legi, cu avizul consultativ al fondatorilor şi cu aprobarea Senatului universitar".
Analizând criticile autorilor sesizãrii referitoare la încãlcarea principiului autonomiei universitare, Curtea constatã cã acestea nu sunt întemeiate. Faptul cã Ministerul Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului controleazã modul în care universitãţile îşi exercitã autonomia universitarã, faptul cã propune Guvernului iniţierea unui proiect de lege de reorganizare sau desfiinţare a instituţiei de învãţãmânt superior în cauzã şi faptul cã documentul de bazã al unei universitãţi - carta universitarã poate fi adoptat numai cu aprobarea ministrului educaţiei sau cã Guvernul, la propunerea Ministerului Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului, poate înfiinţa facultãţi în cadrul universitãţilor de stat cu consultarea senatului universitar nu reprezintã altceva decât garanţii ale faptului cã învãţãmântul superior românesc se va face pe baza standardelor de calitate definite la nivel naţional şi european. O astfel de reglementare este absolut necesarã în condiţiile unei proliferãri fãrã precedent a universitãţilor de stat şi particulare, universitãţi care nu au avut timpul necesar sã se consacre pe plan naţional sau internaţional.
Revocarea din funcţie a rectorului nu se face în mod arbitrar de ministrul educaţiei, cercetãrii, tineretului şi sportului, ci numai în baza propunerii Consiliului de eticã şi management universitar, cu consultarea senatului universitar. În cadrul acestui consiliu se regãsesc reprezentanţi ai mediului ştiinţific şi academic, precum şi alţi membri avizaţi cu privire la viaţa universitarã. Aceste elemente reprezintã garanţii suficiente cu privire la procedura eliberãrii din funcţie a rectorului unei universitãţi. Din aceleaşi considerente, nici dispoziţiile conform cãrora ministerul de resort reduce sau eliminã temporar ori definitiv accesul la finanţãrile din surse publice nu încalcã vreo dispoziţie constituţionalã. O asemenea mãsurã nu poate surveni decât în condiţiile unei crize financiare sau ale sãvârşirii unor abateri grave de la normele de conduitã universitarã. De altfel, majoritatea universitãţilor existente dispun şi de surse proprii de finanţare rezultate, în principal, din taxele percepute studenţilor pentru sistemul de învãţãmânt cu taxã. Potrivit art. 119 alin. (3) din lege: "Instituţiile de învãţãmânt superior au autonomie în stabilirea cuantumului taxelor şi au obligaţia sã le comunice tuturor celor interesaţi, inclusiv pe site-ul universitãţii."
Nici critica referitoare la dreptul Guvernului ca la propunerea Ministerului Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului sã poatã înfiinţa facultãţi în cadrul universitãţilor de stat cu consultarea senatului universitar nu este întemeiatã. În cadrul competenţelor sale de gestiune şi administrare, Guvernul poate acţiona pentru a rezolva diferite situaţii în care este necesarã înfiinţarea unor noi facultãţi, cum ar fi, de exemplu, situaţia în care piaţa muncii reclamã apariţia unor noi categorii de persoane specializate într-un anumit domeniu.
În ceea ce priveşte interzicerea ocupãrii unor funcţii de conducere în universitãţile de stat, particulare şi confesionale, dupã îndeplinirea vârstei de pensionare, cu excepţia mandatelor în exerciţiu la data intrãrii în vigoare a legii, Curtea constatã cã o atare mãsurã nu este de naturã sã încalce principiul egalitãţii prevãzut de art. 16 din Constituţie. În acest sens, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele care au stat la baza <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 444 din 26 octombrie 2004, precitatã, şi anume cã, în speţã, criteriul vârstei are "doar natura unei condiţii legale pentru exercitarea unei profesii, aplicabilã în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice, respectiv acelora care se încadreazã în ipoteza prevãzutã de norma juridicã". De asemenea, Curtea reţine cã "dreptul la muncã, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncã vizeazã posibilitatea oricãrei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, în anumite condiţii stabilite de legiuitor, şi nu vizeazã obligaţia statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile" (a se vedea, în acest sens, <>Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006).
3. O altã categorie de critici se referã la dreptul de a fi ales. Astfel, persoanele care ocupã o funcţie de conducere sau de demnitate publicã nu pot exercita funcţia de rector pe perioada îndeplinirii mandatului, iar funcţia de rector este incompatibilã cu deţinerea de funcţii de conducere în cadrul unui partid politic, pe perioada exercitãrii mandatului. Aceste dispoziţii reprezintã rezultatul opţiunii legiuitorului, care a dorit sã fereascã mediul universitar de subiectivismul care caracterizeazã viaţa politicã. Astfel, prevederile art. 215 alin. (3) şi (4) din lege, prin care legiuitorul a dorit doar sã stabileascã anumite condiţii cu privire la ocuparea poziţiei de rector al unei universitãţi, constituie o garanţie pentru evitarea atât a ingerinţelor de naturã sã afecteze autonomia universitarã, cât şi a posibilitãţii de deturnare a finalitãţii actului de educaţie.
În consecinţã, Curtea nu poate reţine încãlcarea art. 37 din Constituţie privind dreptul de a fi ales.
4. Încãlcarea dreptului de proprietate a fost invocatã în legãturã cu abrogarea, prin art. 361 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale, a dispoziţiilor <>art. 115 alin. (5) din Legea învãţãmântului nr. 84/1995, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, dispoziţii care prevedeau: "Patrimoniul unitãţilor de învãţãmânt particular şi confesional preuniversitar este proprietatea privatã a fondatorilor."
Curtea constatã cã o asemenea criticã de neconstitu ţionalitate nu poate fi primitã. În concepţia legiuitorului patrimoniul instituţiilor de învãţãmânt superior particulare şi confesionale particulare constã din patrimoniul iniţial al fondatorilor, la care se adaugã patrimoniul dobândit ulterior; instituţiile de învãţãmânt menţionate dispun de acest patrimoniu, pe durata existenţei lor, conform legii [art. 229 alin. (1) şi (2) din lege].
De asemenea, art. 230 din lege prevede cã: "(1) Desfiinţarea, dizolvarea sau lichidarea instituţiilor de învãţãmânt superior particulare şi confesionale particulare se face în condiţiile legii. Iniţiativa desfiinţãrii instituţiilor de învãţãmânt superior particulare sau confesionale particulare poate aparţine şi fondatorilor.
(2) În caz de desfiinţare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul instituţiilor de învãţãmânt superior particulare şi confesionale particulare revine fondatorilor.
(3) Desfiinţarea universitãţilor particulare se va face cu protecţia intereselor studenţilor."
Este adevãrat cã existã o diferenţã între vechea şi noua reglementare, dar, potrivit art. 230 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale, în caz de desfiinţare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul instituţiilor de învãţãmânt superior particulare şi confesionale particulare revine fondatorilor.
Temeiul constituţional al unei asemenea mãsuri se regãseşte în art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cãreia conţinutul şi limitele dreptului de proprietate privatã sunt stabilite de lege. De altfel, Curtea constatã cã art. 44 din Constituţie garanteazã dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului şi tot el statueazã cã legea stabileşte "conţinutul şi limitele acestor drepturi".
Curtea mai reţine cã începând cu anul 1990 s-au înfiinţat instituţii de învãţãmânt superior de stat şi particulare, având la bazã temeiuri juridice diferite. Astfel, de cele mai multe ori, acestea au fost înfiinţate fie în temeiul Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (asociaţii şi fundaţii), publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 6 februarie 1924, fie al <>Legii nr. 31/1990 privind societãţile comerciale, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, fie al Decretului nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial nr. 8 din 30 ianuarie 1954. În anul 1993 a fost adoptatã <>Legea nr. 88/1993 privind acreditarea instituţiilor de învãţãmânt superior şi recunoaşterea diplomelor, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 11 noiembrie 1999, iar toate instituţiile cu activitãţi de învãţãmânt superior înfiinţate anterior <>Legii nr. 88/1993 au trebuit sã treacã printr-o procedurã de acreditare, nemaivorbind de instituţiile de învãţãmânt superior înfiinţate dupã intrarea în vigoare a legii menţionate.
Curtea constatã cã dispoziţiile art. 230 alin. (2) din lege prevãd în mod neechivoc faptul cã, în caz de desfiinţare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul instituţiilor de învãţãmânt superior particulare şi confesionale particulare revine fondatorilor, nefiind încãlcate dispoziţiile art. 44 alin. (2), (3) şi (4) din Constituţie.
Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al <>art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Constatã cã obiecţia de neconstituţionalitate referitoare la Legea educaţiei naţionale, fundamentatã pe critici de neconstituţionalitate extrinseci, este inadmisibilã.
2. Constatã cã dispoziţiile art. 45 alin. (5), (6), (7) şi (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) şi c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) şi (4), precum şi art. 361 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale sunt constituţionale.
Definitivã şi general obligatorie.
Decizia se comunicã Preşedintelui României şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 4 ianuarie 2011 şi la aceasta au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lãzãroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Fabian Niculae
*
OPINIE SEPARATĂ
Fãrã a reveni asupra unor argumente pe care le-am formulat în opiniile separate la deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în materia Legii educaţiei naţionale, în dezacord cu opinia majoritarã, considerãm cã Legea educaţiei naţionale este neconstituţionalã, iar sesizarea de neconstituţionalitate trebuia admisã, pentru motivele de neconstituţionalitate extrinsecã.
Neconstituţionalitatea extrinsecã rezultã, în primul rând, din perpetuarea viciilor de neconstituţionalitate constatate prin <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010. Constatând neconstituţionalitatea Legii educaţiei, adoptatã prin aceeaşi procedurã a angajãrii rãspunderii Guvernului, în temeiul prevederilor art. 114 din Constituţie, Curtea Constituţionalã a statuat cã "la aceastã modalitate simplificatã de legiferare trebuie sã se ajungã in extremis atunci când adoptarea proiectului de lege în procedurã obişnuitã sau în procedura de urgenţã nu mai este posibilã ori atunci când structura politicã a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzualã sau de urgenţã". Considerentele deciziei citate îşi menţin valabilitatea, cu atât mai mult, cu cât noua Lege a educaţiei naţionale a fost adoptatã prin angajarea rãspunderii Guvernului, în timp ce proiectul de lege, având acelaşi iniţiator, se afla în proces de legiferare, la Senat, în calitate de Camerã decizionalã.
Neconstituţionalitatea extrinsecã rezultã, în al doilea rând, şi din perpetuarea viciilor de neconstituţionalitate constatate prin <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010. Prin aceastã decizie instanţa de contencios constituţional a statuat cã angajarea rãspunderii de cãtre Guvern în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în temeiul art. 114 alin. (1) din Constituţie, asupra proiectului Legii educaţiei naţionale este neconstituţionalã şi a declanşat un conflict juridic de naturã constituţionalã între Guvern şi Parlament, în condiţiile în care proiectul de lege se afla în proces de legiferare la Senat, în calitate de Camerã decizionalã. Astfel, prin exercitarea de cãtre Guvern a unei competenţe, cu nerespectarea cadrului constituţional, s-a încãlcat competenţa Parlamentului de unicã autoritate legiuitoare.
Dacã un fapt ilicit are consecinţe ilicite, tot astfel, un fapt neconstituţional are consecinţe neconstituţionale. Neconstituţionalitatea procedurii angajãrii rãspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, astfel cum a fost constatatã prin <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, nu putea fi acoperitã prin continuarea procedurilor parlamentare începute în acest sens. Numai o procedurã parlamentarã declanşatã cu respectarea prevederilor art. 114 din Constituţie nu poate fi retrasã de cãtre Guvern, în calitate de iniţiator, în timp ce Parlamentul este obligat sã continue derularea acesteia. Pe cale de consecinţã, o procedurã parlamentarã declaratã neconstituţionalã nu poate fi continuatã cu nesocotirea Deciziei Curţii Constituţionale şi fãrã suport constituţional.
Din moment ce angajarea rãspunderii Guvernului asupra proiectului de lege a fost declaratã neconstituţionalã, şi rezultatul acestei proceduri, Legea educaţiei naţionale, este tot neconstituţional.
* *
*
Este de observat şi faptul cã prin motivarea prezentei decizii au fost depãşite limitele criticilor de neconstituţionalitate, creându-se premisele şi prejudecându-se, în acelaşi timp, elementele unui altfel de statut al minoritãţilor din România, în dezacord cu "spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989", valori garantate prin prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie.
În sensul celor arãtate, în acord cu jurisprudenţa Curţii, astfel cum s-a statuat spre exemplu prin <>Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995, privind obligativitatea deciziilor pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, avem în vedere şi faptul cã puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşeazã nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijinã acesta. În acest sens, Curtea a statuat cã atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţã tuturor subiectelor de drept.
Judecãtor,
Ion Predescu
Judecãtor,
prof. univ. dr. Aspazia Cojocaru
Judecãtor,
prof. univ. dr. Tudorel Toader
*
OPINIE CONCURENTĂ
În acord cu soluţia pronunţatã de Curtea Constituţionalã, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011 şi apreciind modalitatea în care se motiveazã decizia respectivã, consider cã aceasta a elaborat şi valorificat o parte din doctrina de specialitate (vezi şi opinia concurentã la <>Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010).
Cu privire la textele constituţionale incidente, Curtea ar fi trebuit sã menţioneze art. 32 alin. (3) din Constituţie, care reglementeazã dreptul persoanelor aparţinând minoritãţilor naţionale de a învãţa limba lor maternã şi dreptul de a putea fi instruite în aceastã limbã, art. 62 alin. (2) din Constituţie cu referire la organizaţiile cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale care nu întrunesc în alegeri numãrul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, art. 120 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãruia cetãţenii aparţinând unei minoritãţi naţionale au dreptul la folosirea limbii minoritãţii naţionale respective, în scris şi oral, în relaţiile cu autoritãţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, şi art. 128 alin. (2) din Constituţie, în conformitate cu care persoanele aparţinând minoritãţilor naţionale au dreptul sã se exprime în limba maternã în faţa instanţelor de judecatã.
Totodatã, Curtea nu a fãcut referire la cazurile D.H. şi alţii împotriva Cehiei (2007), Sampanis şi alţii împotriva Greciei (2008) şi Orsus şi alţii împotriva Croaţiei (2010). Ca principiu, în Cauza Orsus şi alţii împotriva Croaţiei Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a condamnat statul respectiv deoarece dispoziţiile luate de acesta pentru şcolarizarea copiilor minoritari (romi) nu au fost însoţite de garanţii suficiente de naturã sã asigure cã, în exercitarea marjei sale de apreciere în domeniul educaţiei, statul a ţinut cont de nevoile particulare ale acestor copii, printre acestea numãrându-se, în opinia noastrã, nevoia de studiu a limbii oficiale la un nivel adaptat înţelegerii copiilor.
De asemenea, în plan internaţional, Curtea ar fi trebuit sã observe recomandãrile de la Haga privind dreptul la educaţie al minoritãţilor naţionale, adoptate în 1996 sub auspiciile Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care prevãd urmãtoarele: "Dreptul persoanelor aparţinând minoritãţilor naţionale de a-şi menţine identitatea lor poate fi pe deplin realizat numai dacã acestea dobândesc o bunã cunoaştere a limbii lor materne în timpul procesului educaţional. În acelaşi timp, persoanele aparţinând minoritãţilor naţionale au responsabilitatea de a se integra în societatea naţionalã largã prin intermediul unei bune stãpâniri a limbii statului". Un astfel de instrument internaţional, deşi, de principiu, nu are forţa juridicã obligatorie în dreptul internaţional public, poate dobândi caracter cutumiar, ceea ce ar l-ar plasa în cadrul izvoarelor de drept şi ar urma sã fie respectat de state, ca subiecte de drept internaţional public (a se vedea, în acest sens, Nguyen Quoc Dinh - Droit international public, L.G.D.J., Lextenso Editions, 2009).
Totodatã, apreciem cã era necesarã, în aplicarea prevederilor art. 11 şi 20 din Constituţie, o mai bunã înţelegere a faptului cã Legea educaţiei naţionale nu face decât sã transpunã în plan intern convenţiile internaţionale şi actele elaborate de organele de monitorizare a acestor convenţii, care au forţã obligatorie.
Astfel, în decizia Curţii nu sunt menţionate principiile conţinute în comentariul Comitetului consultativ al Convenţieicadru pentru protecţia minoritãţilor naţionale, ce enumerã mai multe metode utilizate în ciclul primar pentru prezervarea limbii minoritãţilor naţionale, dupã cum urmeazã:
1. existã şcoli în care limba minoritãţii naţionale este dominantã, iar limba majoritãţii este studiatã ca o materie distinctã;
2. existã şcoli în care limba minoritãţii naţionale este dominantã, iar mai multe sau mai puţine materii sunt studiate în limba majoritãţii (cum ar fi istoria, geografia sau religia);
3. existã şcoli în care limba majoritãţii este dominantã şi doar anumite materii sunt predate în limba minoritãţii;
4. mai existã şcoli bilingve, şcoli în care se încearcã predarea în ambele limbi (majoritarã şi minoritarã), la acelaşi nivel, grupurile de elevi şi profesori fiind mixte.
Considerãm cã prevederile Legii educaţiei naţionale dau expresie preocupãrii legiuitorului român de a respecta dreptul la identitate al minoritãţilor naţionale. Statul român protejeazã aceste minoritãţi naţionale prin recunoaşterea dreptului acestora de a-şi pãstra limba, cultura, precum şi prin conferirea accesului la diverse funcţii ce privesc sistemul de învãţãmânt şi la dezvoltarea propriilor culturi. În acest sens, la pct. 66 din Comentariul la Declaraţia privind drepturile persoanelor aparţinând minoritãţilor naţionale sau etnice, religioase sau lingvistice (2005) se aratã cã existã nevoia atât pentru educaţie multiculturalã, cât şi interculturalã. Educaţia multiculturalã implicã politici educaţionale care vin în întâmpinarea nevoilor individuale educaţionale ale grupurilor din societate ce aparţin unor culturi tradiţionale diferite, în timp ce educaţia interculturalã implicã politici şi practici educaţionale acolo unde persoane ce aparţin unor culturi diferite, aflate pe o poziţie de majoritate sau de minoritate, învaţã sã interacţioneze constructiv unele cu altele [a se vedea, în acest sens, şi Will Kymlicka - Multicultural Citizenship: A Liberal Theory of Minority Rights (Oxford Political Theory) şi The Internationalization of Minority Rights; P.Thornberry şi D.Gibbons - Education and Minority Rights: A Short Survey of International Standards în International Journal on Minority and Group Rights. Special Issue on the Education Rights of National Minorities 4: 2, 1996/1997, 115-152].
Apreciem cã aspectele menţionate ar fi trebuit cuprinse în Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011 pentru a conferi caracter complet motivãrii şi a integra-o perfect în modul în care instanţele constituţionale europene cu tradiţie îşi motiveazã deciziile.
Judecãtor,
prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
