Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIE nr. 2 din 30 ianuarie 2017 privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIE nr. 2 din 30 ianuarie 2017 privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă

EMITENT: ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 175 din 10 martie 2017

Comenteaza legea

Dosar nr. 22/2016


    Iulia Cristina Tarcea        - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
                                   Justiţie - preşedintele completului
    Lavinia Curelea              - preşedintele delegat al Secţiei I civile
    Eugenia Voicheci             - preşedintele Secţiei a II-a civile
    Ionel Barbă                  - preşedintele Secţiei de contencios
                                   administrativ şi fiscal
    Ionuţ Mihai Matei            - pentru preşedintele Secţiei penale
    Nicoleta Ţăndăreanu          - judecător la Secţia I civilă
    Nina Ecaterina Grigoraş      - judecător la Secţia I civilă
    Mirela Vişan                 - judecător la Secţia I civilă
    Bianca Elena Ţăndărescu      - judecător la Secţia I civilă
    Florentin Sorin Drăguţ       - judecător la Secţia I civilă
    Simona Gina Pietreanu        - judecător la Secţia I civilă
    Adina Georgeta Nicolae       - judecător la Secţia I civilă
    Doina Popescu                - judecător la Secţia I civilă
    Valentina Vrabie             - judecător la Secţia a II-a civilă
    Cosmin Horia Mihăianu        - judecător la Secţia a II-a civilă
    Ruxandra Monica Duţă         - judecător la Secţia a II-a civilă
    Constantin Brânzan           - judecător la Secţia a II-a civilă
    Mirela Poliţeanu             - judecător la Secţia a II-a civilă
    Nela Petrişor                - judecător la Secţia a II-a civilă
    Iulia Manuela Cîrnu          - judecător la Secţia a II-a civilă
    Virginia Florentina Duminecă - judecător la Secţia a II-a civilă
    Adriana Elena Gherasim       - judecător la Secţia de contencios
                                   administrativ şi fiscal
    Florentina Dinu              - judecător la Secţia de contencios
                                   administrativ şi fiscal
    Silvia Cerbu                 - judecător la Secţia penală
    Simona Elena Cîrnaru         - judecător la Secţia penală

    Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 22/2016 este constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^2 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Diana Berlic.
    La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitor la "admisibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului împotriva încheierilor prin care a fost întrerupt cursul judecăţii, pronunţate de instanţele de apel, în situaţia în care apelul este ultima cale de atac".
    Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum şi cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere al procurorului general.
    Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordă cuvântul doamnei procuror Diana Berlic asupra recursului în interesul legii.
    Doamna procuror Diana Berlic solicită admiterea recursului în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că procurorul general apreciază ca fiind în litera şi spiritul legii orientarea jurisprudenţială potrivit căreia exercitarea căii de atac a recursului împotriva încheierilor prin care a fost întrerupt cursul judecăţii, pronunţate de instanţele de apel, în situaţia în care apelul este ultima cale de atac, este admisibilă.
    În favoarea acestei soluţii invocă un argument de evoluţie legislativă, pornind de la prevederile art. 244 din Codul de procedură civilă din 1865, care nu reglementau în mod explicit nici actul prin care instanţa dispunea suspendarea şi nici calea de atac; prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă sa introdus art. 244^1, prin care s-a prevăzut că, în toate cazurile, asupra suspendării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat. Prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, dispoziţiile art. 244^1 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 au fost modificate, în sensul că au fost exceptate de la calea de atac a recursului încheierile pronunţate în recurs. În sfârşit, art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă a statuat în sensul că asupra suspendării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa ierarhic superioară, fiind exceptate, în mod expres, încheierile prin care suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Sinteza evoluţiei legislative în materie vine să conducă la concluzia că recursul este admisibil atât atunci când acesta este exercitat împotriva încheierilor de suspendare pronunţate de instanţele de recurs (cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), cât şi împotriva încheierilor de suspendare a judecăţii pronunţate de instanţele de apel, atunci când apelul este ultima cale de atac.
    De asemenea invocă argumente desprinse din interpretarea literală a dispoziţiilor art. 414 din Codul de procedură civilă, argumente rezultate din interpretarea sistematică a textului de lege şi argumente ce decurg din analiza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
    Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei hotărâri de unificare a practicii, în sensul arătat.
    Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

                                 ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
    I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    1. La data de 27 septembrie 2016, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii privind "admisibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului împotriva încheierilor prin care a fost întrerupt cursul judecăţii, pronunţate de instanţele de apel, în situaţia în care apelul este ultima cale de atac".
    II. Obiectul recursului în interesul legii
    2. Din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultă că în practica instanţei supreme nu există un punct de vedere unitar cu privire la soluţia admisibilităţii recursului exercitat împotriva încheierii de suspendare a judecăţii cauzei, pronunţate de o curte de apel, în cazul în care această instanţă judecă apelul ca ultimă cale de atac.
    3. Unele completuri de judecată au respins ca inadmisibil recursul astfel exercitat, apreciind că, fiind în prezenţa unui incident procedural, hotărârii prin care acesta se soluţionează îi este aplicabil regimul juridic al hotărârilor pronunţate de acea instanţă, inclusiv în privinţa căilor de atac, legiuitorul neintenţionând vreo derogare în ceea ce priveşte admisibilitatea căii de atac în situaţia în care hotărârea de fond nu este supusă recursului.
    4. Dimpotrivă, alte completuri au reţinut că recursul este admisibil, întrucât norma cuprinsă în art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă nu face distincţie după cum încheierea de suspendare a judecăţii este pronunţată într-o cauză în care hotărârea care finalizează procesul este sau nu definitivă.
    III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:
    Codul de procedură civilă
    Art. 414. "Hotărârea de suspendare. (1) Asupra suspendării judecării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă.
    (2) Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului."
    IV. Examenul jurisprudenţial
    6. Într-o primă opinie s-a apreciat că este inadmisibil recursul formulat împotriva încheierii de suspendare a judecăţii cauzei, pronunţate de o curte de apel, în cazul în care această instanţă judecă în ultimă cale de atac.
    7. În argumentarea acestei opinii s-a reţinut că, potrivit prevederilor art. 124 alin. (2) din Codul de procedură civilă, incidentele procedurale se soluţionează de instanţa în faţa căreia se invocă, astfel încât hotărârilor prin care acestea se soluţionează le este aplicabil, ca regulă, regimul juridic al hotărârilor pronunţate de acea instanţă, inclusiv în privinţa căilor de atac, respectiv a condiţiilor şi termenelor prevăzute de lege pentru declararea căilor de atac, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, ceea ce înseamnă că derogările trebuie să fie expres prevăzute de lege.
    Art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ce reglementează hotărârea dată asupra suspendării judecăţii, conţine o excepţie de la principiul accesorium sequitur principale, în ceea ce priveşte regimul juridic al căii de atac în privinţa acestui incident procedural, astfel încât, fiind o normă de excepţie, este de strictă interpretare şi aplicare.
    Derogarea instituită prin această normă priveşte exclusiv calea de atac - în sensul că este vorba despre recurs, chiar dacă hotărârea asupra fondului este susceptibilă de apel - şi posibilitatea exercitării separate a acesteia [ca derogare de la dispoziţiile art. 466 alin. (4) din Codul de procedură civilă].
    Legiuitorul nu a intenţionat însă vreo derogare în privinţa termenului de exercitare a căii de atac, dar nici în ceea ce priveşte admisibilitatea căii de atac în situaţiile în care hotărârea de fond nu este supusă apelului sau recursului. O asemenea excepţie ar fi trebuit expres prevăzută, astfel cum legiuitorul a procedat în cazul altor incidente procedurale [de exemplu, în cazul recuzării, prin dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Codul de procedură civilă], ceea ce nu s-a întâmplat în ipoteza suspendării judecăţii.
    Ca atare, în absenţa unei derogări exprese, nu se poate considera că recursul este admisibil şi în acele situaţii în care hotărârea de fond este definitivă.
    De asemenea s-a mai reţinut că art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că: "Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel".
    În consecinţă, nici acest temei din legea specială nu ar permite reţinerea caracterului admisibil al recursului, întrucât, pe de o parte, încheierea de suspendare a soluţionării apelului nu este o hotărâre nedefinitivă, iar, pe de altă parte, o hotărâre judecătorească (încheierea de suspendare) nu poate fi calificată drept un act judecătoresc, de orice natură, teza finală a textului citat fiind alternativă ipotezei hotărârii nedefinitive şi, prin urmare, aplicabilă situaţiilor în care obiectul recursului este un alt act al instanţei decât o hotărâre judecătorească nedefinitivă (conform art. 424 din Codul de procedură civilă, hotărârile judecătoreşti sunt sentinţe, decizii ori încheieri).
    8. În acest sens sunt deciziile Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 126 din 22 ianuarie 2016 (cu opinie separată în sensul admisibilităţii căii de atac şi a constatării nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă), nr. 1.311 din 15 mai 2015, nr. 2.405 din 26 septembrie 2014, precum şi Decizia Secţiei a II-a civile nr. 2.550 din 10 decembrie 2015, prin care a fost respins ca inadmisibil recursul formulat împotriva încheierii prin care fusese suspendată judecata apelului.
    9. Într-o altă opinie s-a statuat în sensul că recursul formulat împotriva încheierii prin care a fost suspendată judecata este admisibil, indiferent dacă încheierea de suspendare a fost pronunţată de instanţa de apel într-o cauză în care hotărârea ce urma a se da asupra fondului este sau nu definitivă.
    10. În argumentarea celei de-a doua opinii s-a reţinut că recursul împotriva unei încheieri de suspendare a judecăţii cauzei pronunţate de o judecătorie, un tribunal sau o curte de apel este admisibil, indiferent dacă procesul se finalizează cu o hotărâre nedefinitivă sau definitivă, întrucât norma cuprinsă în art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă nu face distincţie după cum încheierea de suspendare a judecăţii este pronunţată într-o cauză în care hotărârea care finalizează procesul este sau nu definitivă.
    Textul reglementează o singură excepţie de la regula posibilităţii atacării separate a încheierii de suspendare a judecăţii cauzei. Potrivit art. 414 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, numai când suspendarea judecăţii a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărârea este definitivă, iar recursul declarat împotriva unei încheieri de suspendare a judecăţii cauzei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este inadmisibil.
    Prin urmare, art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede expres şi neechivoc că măsura suspendării judecării oricărui proces, cu excepţia celui care se desfăşoară în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este supusă căii de atac a recursului, ce poate fi exercitat în mod separat.
    Voinţa legiuitorului de a reglementa expres o cale de atac împotriva încheierii de suspendare a cursului procesului este justificată de necesitatea de a supune cenzurii instanţei superioare orice prelungire de natură a afecta termenul rezonabil de soluţionare a cauzei, componentă a dreptului la un proces echitabil, la care face referire art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    Regula, în ceea ce priveşte calea de atac împotriva încheierii de suspendare a cursului procesului, instituită de art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, este aceea că încheierea poate fi atacată cu recurs, în mod separat, de hotărârea care se pronunţă pe fondul cauzei, la instanţa ierarhic superioară, singura excepţie de la această regulă fiind menţionată în teza a II-a a aceluiaşi alineat.
    Criteriile de identificare a instanţei competente a se pronunţa asupra incidentului procedural al suspendării procesului şi asupra recursului declarat împotriva încheierii pronunţate de această instanţă sunt exprimate neechivoc în cuprinsul art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă, motiv pentru care acest articol trebuie interpretat potrivit principiului ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus.
    O interpretare sistematică a art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă, realizată în scopul limitării căii de atac a recursului în funcţie de căile de atac care pot fi exercitate împotriva hotărârii care se va pronunţa în procesul în care s-a ivit incidentul procedural al suspendării, se îndepărtează de la scopul urmărit de legiuitor şi adaugă la lege.
    De vreme ce legiuitorul a prevăzut expres în art. 414 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă că nu este deschisă calea de atac a recursului în cazul în care suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu poate fi primită nicio altă interpretare menită să lărgească interdicţia de a exercita recurs.
    Totodată, s-a mai reţinut că nici art. 124 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu limitează aplicarea art. 414 alin. (1) din acelaşi cod, întrucât nu stabileşte o interdicţie expresă de formulare a recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus sau menţinut suspendarea cursului procesului, ci se referă doar la competenţa de soluţionare a incidentelor procedurale (în categoria cărora intră şi suspendarea procesului).
    Mai mult, textul art. 414 din Codul de procedură civilă dă competenţa de soluţionare a recursului în favoarea instanţei ierarhic superioare celei menţionate în art. 124 alin. (2) din acelaşi cod, deci vine în completarea acestui articol, astfel că nu există niciun argument care să susţină concluzia că art. 124 alin. (2) din Codul de procedură civilă ar limita în vreun mod aplicabilitatea art. 414 din Codul de procedură civilă.
    Altfel spus, art. 124 alin. (2) şi art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă reglementează competenţa de soluţionare a cererii de suspendare a procesului, respectiv a recursului declarat împotriva încheierii prin care se dispune această măsură. Prin urmare, nu există niciun argument care să susţină concluzia că încheierilor care soluţionează incidentele procedurale le este aplicabil, ca regulă, regimul juridic al hotărârilor pronunţate pe fond de acea instanţă, inclusiv în privinţa căilor de atac, şi care să atragă aplicarea în cauză a principiului accesorium sequitur principale.
    Nici art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 76/2012, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevede o astfel de posibilitate.
    De vreme ce în noţiunea de "hotărâre", la care se referă prima teză a acestui articol, intră şi încheierile, astfel cum sunt enumerate în art. 424 alin. (5) din Codul de procedură civilă, iar art. 414 alin. (1) instituie o cale de atac explicită pentru ipoteza întreruperii cursului judecăţii în ipoteza suspendării acestuia, teza a II-a a art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 76/2012, cu modificările şi completările ulterioare, nu este aplicabilă.
    Prin urmare, art. 21 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu împiedică formularea recursului împotriva încheierilor prin care se suspendă cursul procesului pendinte în faţa instanţelor care vor pronunţa pe fond hotărâri definitive.
    11. În acest sens sunt deciziile Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 138 din 16 ianuarie 2015 (cu opinie separată în sensul respingerii ca inadmisibil a recursului), nr. 1.305 din 15 mai 2015 (cu opinie separată în sensul respingerii ca inadmisibil a recursului), nr. 1.306 din 15 mai 2015 (cu opinie separată în sensul respingerii ca inadmisibil a recursului).
    12. De asemenea, în jurisprudenţa Secţiei I civile au fost identificate decizii prin care au fost soluţionate recursurile formulate împotriva încheierilor pronunţate de curţile de apel, prin care fusese dispusă măsura suspendării cauzei - fără însă a fi dezvoltate motive în favoarea admisibilităţii recursului, acest aspect rezultând implicit din însuşi faptul analizării pe fond a criticilor invocate. În acest sens sunt deciziile nr. 41 din 19 ianuarie 2016, nr. 180 din 28 ianuarie 2016, prin care recursurile au fost respinse ca nefondate, şi deciziile nr. 271 din 27 ianuarie 2015, nr. 721 din 12 martie 2015, nr. 787 din 18 martie 2015, nr. 1.083 din 23 aprilie 2015, nr. 1.444 din 28 mai 2015, nr. 1.445 din 28 mai 2015, nr. 2.070 din 7 octombrie 2015, prin care recursurile au fost admise, încheierile recurate fiind casate şi trimise cauzele curţilor de apel în vederea continuării judecăţii.
    13. Totodată, în jurisprudenţa Secţiei a II-a civile au fost identificate deciziile nr. 1.562 din 5 iunie 2015, nr. 1.253 din 6 mai 2015, nr. 1.682 din 17 iunie 2015, nr. 2.285 din 10 noiembrie 2015, prin care recursul a fost admis, fiind casată încheierea curţii de apel şi trimisă cauza pentru continuarea judecăţii, sau respins ca nefondat prin deciziile nr. 592 din 17 martie 2016, nr. 323 din 11 februarie 2016, nr. 1.821 din 16 septembrie 2015, nr. 1.778 din 25 iunie 2015.
    14. La nivelul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a fost identificată Decizia nr. 1.359 din 22 aprilie 2016, prin care a fost respins ca nefondat recursul formulat împotriva încheierii prin care curtea de apel dispusese suspendarea judecării recursului, nediscutându-se însă aspecte legate de admisibilitatea/inadmisibilitatea căii de atac declarate împotriva hotărârii de suspendare pronunţate de curtea de apel.
    V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    15. În urma verificărilor efectuate nu s-au identificat decizii pronunţate de Curtea Constituţională cu privire la textul de lege în discuţie.
    16. Instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat însă asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 244^1 din Codul de procedură civilă din 1865, prin Decizia nr. 324 din 26 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 20 decembrie 2002. Analizând reglementarea diferită a posibilităţii atacării cu recurs a încheierilor de respingere a cererii de suspendare, faţă de încheierile de admitere a cererii de suspendare, Curtea Constituţională a constatat că reglementarea nu contravine principiului constituţional al liberului acces la justiţie şi nici nu instituie vreo discriminare, deoarece cele două tipuri de încheieri pronunţate au finalitate diferită, producând efecte diferite. Cum în situaţia în care se respinge cererea de suspendare a judecăţii aceasta continuă, este evidentă grija legiuitorului de a nu întârzia judecarea cauzei, prin judecarea separată a căii de atac împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de suspendare. Potrivit practicii sale constante, Curtea Constituţională a reţinut că principiul egalităţii şi nediscriminării nu are semnificaţia introducerii unei uniformizări a soluţiilor legislative, fiind posibilă aplicarea unor tratamente juridice diferite în cazurile în care aceasta se justifică în mod obiectiv şi raţional.
    VI. Doctrina
    În doctrină s-au exprimat opinii diferite.
    17. Astfel, într-o primă opinie s-a susţinut că, în aplicarea principiului accesorium sequitur principale, încheierea premergătoare poate fi supusă controlului judiciar prin intermediul căilor de atac de reformare numai în măsura în care legea prevede o cale de atac pentru hotărârea de fond. Aşadar, încheierea prin care s-a suspendat judecata este supusă recursului numai dacă hotărârea asupra fondului ar fi, la rândul său, supusă apelului sau recursului. De asemenea s-a arătat că, indiferent de calea de atac ce ar putea fi exercitată împotriva hotărârii finale, încheierea de suspendare este susceptibilă numai de recurs, nu şi de apel.
    18. Într-o altă opinie s-a susţinut că sunt susceptibile de recurs toate încheierile de suspendare, indiferent dacă sunt pronunţate de instanţa de fond, de instanţa de apel ori de instanţa de recurs, exceptând încheierile de suspendare pronunţate de instanţa supremă, care sunt definitive. Recursul a fost considerat singura cale atac, indiferent de calea de atac prevăzută de lege împotriva hotărârii finale din acel proces.
    VII. Opinia Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    19. Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a prezentat un punct de vedere asupra problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii.
    VIII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    20. Rezumând cele două orientări jurisprudenţiale conturate în practica instanţelor, procurorul general a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii opinia conform căreia exercitarea căii extraordinare de atac a recursului împotriva încheierilor prin care a fost întrerupt cursul judecăţii, pronunţate de instanţele de apel, în situaţia în care apelul este ultima cale de atac, este admisibilă, pentru următoarele considerente:
    - din analiza în timp a dispoziţiilor procesual civile ce au reglementat procedura suspendării judecării procesului rezultă că recursul este admisibil atât atunci când este exercitat împotriva încheierilor de suspendare pronunţate de către instanţele de recurs (cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), cât şi, a fortiori, împotriva încheierilor de suspendare a judecăţii pronunţate de instanţele de apel, atunci când apelul este ultima cale de atac;
    - din interpretarea literală a dispoziţiilor art. 414 din Codul de procedură civilă rezultă că acestea prevăd în mod expres şi neechivoc că măsura suspendării judecării oricărui proces, cu excepţia celui care se desfăşoară în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este supusă căii de atac a recursului; această concluzie rezultă şi din interpretarea per a contrario a tezei a II-a a alin. (1) din textul de lege analizat;
    - din analiza sistematică a dispoziţiilor art. 414 din Codul de procedură civilă, prin raportare şi la celelalte norme procesual civile în materie, decurgând fie din acelaşi cod, fie din legi speciale, rezultă că incidentul procedural al suspendării judecăţii se soluţionează de instanţa în faţa căreia se invocă, deci inclusiv de către instanţa de recurs sau apel, atunci când apelul este ultima cale de atac şi când incidentul este invocat pentru prima dată în acest stadiu procesual; încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra acestui incident poate fi atacată cu recurs, cu excepţia situaţiei în care a fost dispusă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
    - din analiza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire la dispoziţiile art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se apreciază că întreruperea cursului judecăţii şi, deci, a soluţionării procesului, indiferent de faza procesuală în care acest incident a intervenit, nu poate rămâne în afara controlului judecătoresc; voinţa legiuitorului de a reglementa expres o cale de atac împotriva încheierii de suspendare a cursului procesului este justificată de necesitatea de a supune cenzurii instanţei superioare legalitatea prelungirii, de natură a afecta termenul rezonabil de soluţionare a cauzei, componentă a dreptului la un proces echitabil, la care face referire art. 6 din Convenţie.
    IX. Opinia judecătorilor-raportori
    21. Constatând admisibilitatea recursului în interesul legii, în raport cu dispoziţiile art. 514-515 din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că recursul formulat împotriva încheierii prin care a fost suspendată judecata, precum şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei este admisibil, indiferent dacă încheierea de suspendare a fost pronunţată de instanţă într-o cauză în care hotărârea ce urmează a se da asupra fondului este sau nu definitivă.
    X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:
    Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii
    22. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate referitoare la titularul sesizării şi existenţa unei practici neunitare, dovedită prin hotărâri judecătoreşti definitive, anexate cererii, prevăzute de dispoziţiile art. 514-515 din Codul de procedură civilă.
    23. Din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultă că în practica instanţei supreme nu există un punct de vedere unitar cu privire la admisibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului împotriva încheierilor prin care a fost suspendat cursul judecăţii, pronunţate de curţile de apel, în situaţia în care apelul este ultima cale de atac. Sesizarea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost însoţită exclusiv de hotărâri judecătoreşti ale acestei instanţe.
    24. Art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă dispune: "Curţile de apel judecă: (...) 2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă (...)".
    25. Se observă însă că, potrivit art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalele judecă "(...) 2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă; (...)", hotărârile date în apel putând fi definitive, astfel încât problema identificată prin sesizarea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se poate ivi şi în faţa completelor de judecată din cadrul curţilor de apel învestite cu judecarea recursurilor exercitate împotriva încheierilor de suspendare a judecăţii cauzei pronunţate de tribunale, ca instanţe de apel.
    26. De asemenea trebuie relevată şi ipoteza în care judecătoriile, tribunalele şi curţile de apel soluţionează cereri de reexaminare, soluţiile acestora fiind definitive şi în care se poate pune problema suspendării judecării cererii de reexaminare şi a posibilităţii atacării cu recurs a încheierii de suspendare.
    27. În acest context, astfel cum a statuat în jurisprudenţa sa anterioară Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie*1), raportat la obiectul oricărui recurs în interesul legii, şi anume interpretarea şi aplicarea unor prevederi legale sau a unor principii de drept ce au generat o practică neunitară, dezlegarea dată în condiţiile art. 514-518 din Codul de procedură civilă în acest cadru trebuie să aibă aceeaşi finalitate ori de câte ori instanţele judecătoreşti sunt chemate să interpreteze şi să aplice acelaşi text de lege, în situaţia de faţă art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
──────────
    *1) Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015.
──────────

    28. Ca atare, întrucât hotărârile judecătoreşti ataşate sesizării nu reflectă o interpretare şi aplicare unitară a dispoziţiilor mai sus citate, nu are relevanţă dacă această situaţie subzistă doar în privinţa hotărârilor pronunţate de curţile de apel care judecă în ultimă instanţă, recursul în interesul legii urmând să producă efecte în toate cazurile în care se soluţionează căile de atac întemeiate pe dispoziţiile art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
    29. Se constată că este îndeplinită condiţia de admisibilitate a recursului în interesul legii prevăzută de art. 514 din Codul de procedură civilă, referitoare la titularul sesizării - Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    30. De asemenea este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, deoarece din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti anexate sesizării formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reiese existenţa unei practici neunitare asupra problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii.
    Asupra fondului sesizării cu recurs în interesul legii
    31. Prealabil analizei problemei de drept ce a generat o practică neunitară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii apreciază că este utilă prezentarea evoluţiei în timp a dispoziţiilor procesual civile ce au reglementat procedura suspendării judecării procesului.
    32. Astfel, în Codul de procedură civilă din 1865, instituţia suspendării judecăţii era reglementată de prevederile art. 242-245, şi anume:
    "Suspendarea judecăţii
    Art. 242: Instanţa va suspenda judecata:
    1. când amândouă părţile o cer;
    2. dacă niciuna din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii.
    Cu toate acestea pricina se judecă dacă reclamantul sau pârâtul au cerut în scris judecarea în lipsă.";
    Art. 243: "Judecata pricinilor se suspendă de drept:
    1. prin moartea uneia din părţi, afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a moştenitorilor;
    2. prin interdicţie, punere sub curatelă sau consiliu judiciar a unei părţi, până la numirea tutorelui, curatorului sau consiliului judiciar;
    3. prin moartea mandatarului uneia din părţi, întâmplată cu mai puţin de 15 zile înainte de ziua înfăţişării;
    4. prin încetarea funcţiunii tutorelui, curatorului sau consiliului judiciar;
    5. prin declararea în stare de faliment a uneia din părţi, când falitul trebuie să fie reprezentat prin judecătorul sindic.
    Faptele arătate mai sus nu împiedică pronunţarea hotărârii, dacă ele s-au ivit după închiderea dezbaterilor.";
    Art. 244: "Instanţa poate suspenda judecata:
    1. când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi;
    2. când se ivesc indiciile unei infracţiuni, a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.
    Suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă."
    Art. 245: "Judecata reîncepe:
    1. prin cererea de redeschidere făcută de una din părţi, când ea s-a suspendat prin învoirea părţilor sau prin lipsa lor;
    2. prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moştenitorilor, tutorelui, consiliului judiciar, a celui reprezentat de mandatarul mort, a noului mandatar sau sindicului, în cazurile prevăzute de art. 243".
    33. Analizând aceste dispoziţii legale se constată că, în forma iniţială, Codul de procedură civilă nu prevedea, în mod explicit, nici actul prin care instanţa dispunea suspendarea şi nici calea de atac.
    34. În doctrină şi jurisprudenţă s-a apreciat că, în toate cazurile de suspendare, instanţa dispune această măsură prin încheiere, care poate fi atacată separat cu apel sau recurs, cu condiţia ca şi hotărârea ce urmează a se pronunţa în cauza respectivă să fie susceptibilă de apel sau recurs, ca excepţie de la regula instituită de dispoziţiile art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, potrivit căreia încheierile premergătoare pot fi atacate cu apel numai odată cu fondul ["Art. 282 alin. 2 - Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt sau s-a suspendat cursul judecăţii"].
    35. Ulterior, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare - art. 1 pct. 77, s-a introdus art. 244^1 din Codul de procedură civilă din 1865, care a avut următorul cuprins:
    "Art. 244^1: Asupra suspendării judecării procesului instanţa, în toate cazurile, se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat.
    Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului".
    36. Prin această modificare adusă Codului de procedură civilă s-a stipulat în mod expres că, în toate cazurile, asupra suspendării judecării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat.
    37. Art. 244^1 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 a fost modificat prin art. I pct. 34 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, având următorul conţinut:
    Art. 244^1 - "Asupra suspendării judecării procesului, instanţa se va pronunţa prin încheiere care poate fi atacată cu recurs în mod separat, cu excepţia celor pronunţate în recurs".
    38. Aşadar, spre deosebire de reglementarea anterioară, când art. 244^1 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 prevedea că încheierea pronunţată asupra suspendării poate fi atacată cu recurs, în toate cazurile, textul modificat prin Legea nr. 219/2005 a exceptat expres de la exercitarea acestei căi de atac încheierile pronunţate în recurs.
    39. În contextul acestei reglementări, în practica judiciară s-a exprimat opinia majoritară în sensul că recursul exercitat împotriva încheierii date asupra incidentului privind suspendarea reprezintă o cale de atac suplimentară, a cărei exercitare conduce la existenţa unui recurs la recurs sau a unui recurs acolo unde legea nu a prevăzut calea de atac a recursului pentru hotărârea de fond. Totodată, s-a considerat că, întrucât cererea de suspendare a judecăţii este accesorie cererii de recurs, iar hotărârea ce se pronunţă asupra recursului este irevocabilă, nici încheierea de suspendare a judecării recursului nu este susceptibilă de recurs.
    40. Opinia contrară, în sensul că există posibilitatea exercitării recursului împotriva soluţiei date în cauzele civile asupra unor incidente procedurale intervenite pe parcursul judecării recursului, nu s-a impus în jurisprudenţa instanţelor de judecată.
    41. Prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă*2), republicată, cu modificările ulterioare, au fost aduse modificări de substanţă în ceea ce priveşte instituţia suspendării, în legătură cu calea de atac ce poate fi exercitată împotriva încheierii de suspendare a judecării cauzei, prin dispoziţiile art. 414, care au următorul conţinut:
──────────
    *2) Toate referinţele ce se vor face în continuare la Codul de procedură civilă vizează Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare.
──────────

    Art. 414 - "Hotărârea de suspendare. (1) Asupra suspendării judecării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă.
    (2) Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului".
    42. Astfel, se constată că sunt susceptibile de recurs toate încheierile de suspendare, indiferent dacă au fost pronunţate de instanţa de fond, de apel sau de recurs, excepţie făcând încheierile de suspendare pronunţate de instanţa supremă, care sunt definitive.
    43. Sub acest aspect, textul art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă este pe deplin lămuritor, în sensul că prevede în mod expres numai inadmisibilitatea căii de atac a recursului exercitată împotriva unei încheieri de suspendare a judecării cauzei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, spre deosebire de art. 244^1 din Codul de procedură civilă din 1865, care excepta, in terminis, încheierile de suspendare a judecării cauzei în recurs şi, drept consecinţă, inadmisibilitatea recursului exercitat împotriva acestora.
    44. În aceste condiţii, în actuala reglementare, calea de atac a recursului, prevăzută de art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă, vizează şi încheierile pronunţate de o instanţă de recurs, cu excepţia încheierilor de suspendare a judecării cauzei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    45. În consecinţă, interpretând şi examinând evoluţia legislativă în materie, se constată că recursul este admisibil chiar şi atunci când este exercitat împotriva încheierilor de suspendare a judecării cauzei pronunţate de instanţele de apel, atunci când apelul este ultima cale de atac.
    46. Analizând în continuare problema de drept supusă dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii reţine că cea dea doua opinie cuprinsă în sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este cea care exprimă o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, în sensul că recursul formulat împotriva încheierii prin care a fost suspendată judecata, cât şi împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului este admisibil, indiferent dacă încheierea de suspendare a fost pronunţată de instanţa de apel într-o cauză în care hotărârea ce urma a se da asupra fondului este sau nu definitivă:
    A. Potrivit prevederilor art. 124 alin. (2) din Codul de procedură civilă, incidentele procedurale se soluţionează de instanţa în faţa căreia se invocă, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.
    Această normă de drept reglementează strict competenţa de soluţionare a incidentelor procedurale, în categoria cărora intră şi suspendarea judecării cauzei, nu şi regimul juridic al căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva încheierilor prin care s-au soluţionat acestea.
    Calea de atac în acest caz este dată de dispoziţiile art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul că "Asupra suspendării judecării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa ierarhic superioară".
    Potrivit art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului."
    Deşi acest articol nu face nicio menţiune cu referire la obiectul recursului, se constată că trebuie avute în vedere şi încheierile, fie că este vorba de încheieri premergătoare, fie de încheieri prin care se finalizează procesul.
    Cât priveşte regimul juridic al căilor de atac ce pot fi declarate împotriva încheierilor premergătoare (atât cele preparatorii, cât şi cele interlocutorii) se reţine că acesta este guvernat de dispoziţiile art. 466 alin. (4) din Codul de procedură civilă, conform cărora "Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară numai dacă legea dispune altfel", aceste dispoziţii fiind aplicabile şi în recurs, conform art. 494 din Codul de procedură civilă.
    Prin urmare, în art. 466 alin. (4) din Codul de procedură civilă se stabileşte doar regula în privinţa încheierilor premergătoare, în sensul că împotriva lor nu se poate face apel decât odată cu fondul, teza a II-a a acestui text legal prevăzând excepţia "afară numai dacă legea dispune altfel". Se reţine, astfel, că formularea este mai largă decât cea din art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, care excepta expres numai încheierile prin care s-a întrerupt cursul judecăţii.
    În acest context se constată că acest text legal consacră, în aplicarea principiului de drept procesual accesorium sequitur principale, regula potrivit căreia dacă împotriva fondului nu este deschisă nicio cale de atac, atunci nici încheierea premergătoare nu este susceptibilă de a fi atacată.
    Aceasta este soluţia în cazul încheierii prin care s-a respins cererea de suspendare ori s-a admis cererea de repunere pe rol, această încheiere putând fi atacată odată cu fondul, dacă hotărârea pronunţată prin care instanţa se dezînvesteşte este susceptibilă de vreo cale de atac.
    De la regula menţionată mai sus există însă şi excepţii, şi anume în situaţia în care "legea dispune altfel", când derogările sunt expres prevăzute de lege.
    După cum rezultă din textul art. 466 alin. (4) din Codul de procedură civilă pot exista şi încheieri premergătoare care să aibă un alt regim decât cel de drept comun.
    Astfel, există încheieri premergătoare care nu pot fi atacate cu apel niciodată, deci nici măcar odată cu fondul [de exemplu, în cazurile prevăzute de Codul de procedură civilă prin art. 53 alin. (2) - încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea şi cea prin care s-a încuviinţat recuzarea; art. 143 alin. (2) - încheierea asupra cererii de suspendare în cazul strămutării; art. 520 alin. (1) - încheierea prin care se face sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept].
    De asemenea există încheieri premergătoare care pot fi atacate separat cu apel, înainte ca instanţa să se pronunţe asupra fondului [cum ar fi: art. 64 alin. (4), art. 69 alin. (3), art. 74 alin. (2) şi art. 77 alin. (2) din Codul de procedură civilă - încheierea prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie voluntară, cererea de chemare în judecată a altei persoane, cererea de chemare în garanţie sau cererea de arătare a titularului dreptului], precum şi încheieri premergătoare care, în funcţie de instanţa care le-a pronunţat, pot fi supuse fie apelului, fie recursului [de exemplu, art. 64 alin. (4) din Codul de procedură civilă - încheierea prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie voluntară sau forţată; art. 954 alin. (3) din Codul de procedură civilă - încheierea prin care s-a soluţionat, pe cale incidentală, cererea de sechestru asigurător].
    Mai există, totodată, şi încheieri premergătoare pentru care a fost înlocuită calea de atac a apelului cu o altă cale de atac [de exemplu, art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă - încheierea prin care s-a stabilit o amendă judiciară sau despăgubiri poate fi atacată numai cu cerere de reexaminare; art. 524 alin. (5) din Codul de procedură civilă - împotriva încheierii prin care s-a soluţionat contestaţia privind tergiversarea procesului se poate face numai plângere].
    În această ultimă categorie de încheieri premergătoare, care derogă de la regula guvernată de principiul mai sus enunţat, se înscrie şi norma prevăzută de art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, care stabileşte calea de atac care poate fi exercitată împotriva încheierii de suspendare a judecării cauzei, respectiv împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului, posibilitatea exercitării separate a acesteia, precum şi instanţa competentă.
    În acest context nu poate fi reţinut niciun argument care susţine concluzia că încheierilor prin care se soluţionează un incident procedural, cu referire la suspendarea judecării cauzei, le este aplicabil regimul juridic al hotărârilor pronunţate pe fond de instanţă.
    Aşadar, derogarea instituită prin art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu aduce limitări în ceea ce priveşte admisibilitatea căii de atac în situaţiile în care hotărârea de fond nu este supusă apelului sau recursului, singura excepţie de la calea de atac a recursului fiind impusă doar în privinţa încheierilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    Totodată, dispoziţiile art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu fac nicio distincţie în raport cu faza procesuală în care se află litigiul şi stipulează că este competentă să soluţioneze recursul instanţa ierarhic superioară (cu excepţia mai sus arătată), precizare care nu ar fi fost necesară dacă legiuitorul ar fi avut în vedere dispoziţiile de procedură cu caracter general reglementate de art. 466 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
    Prin urmare, se constată că, atunci când legiuitorul a instituit o derogare în ceea ce priveşte calea de atac exercitată împotriva încheierilor premergătoare, a prevăzut în mod expres că poate fi formulat apel/recurs, chiar şi în ipoteza în care hotărârea asupra fondului este definitivă. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 406 alin. (6) şi art. 421 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
    Împrejurarea că prin dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Codul de procedură civilă legiuitorul a reglementat în mod expres admisibilitatea căii de atac a recursului în situaţia în care hotărârea prin care s-a soluţionat cauza este definitivă, ceea ce nu s-ar putea reţine în cazul prevăzut art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, nu infirmă cele statuate anterior.
    În privinţa art. 53 alin. (1) din Codul de procedură civilă, legiuitorul a intenţionat să supună verificării jurisdicţionale soluţionarea unui incident procedural asupra căruia instanţa s-a pronunţat anterior hotărârii prin care a soluţionat cauza, măsură care nu poate fi contestată decât odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat pricina dedusă judecăţii, pe când, în situaţia reglementată de art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, posibilitatea exercitării căii de atac a recursului este recunoscută, în privinţa încheierii prin care s-a dispus suspendarea, dar şi împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului, anterior pronunţării hotărârii asupra fondului, în condiţiile în care, altfel, nu s-ar mai putea efectua un control de legalitate asupra soluţiei instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cererii de suspendare.
    Ca atare, voinţa legiuitorului de a reglementa expres o cale de atac împotriva încheierii de suspendare a cursului procesului este justificată de necesitatea de a supune cenzurii instanţei superioare orice prelungire de natură a afecta termenul rezonabil de soluţionare a cauzei, componentă a dreptului la un proces echitabil, la care face referire art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Prin încheierea de suspendare a judecăţii, instanţa nu se dezînvesteşte de soluţionarea pricinii, dar procesul rămâne în nelucrare, ceea ce influenţează cursul normal al judecăţii, iar efectele suspendării se răsfrâng asupra părţilor în litigiu.
    Drept consecinţă, întreruperea cursului judecăţii şi, deci, a soluţionării acţiunii unei persoane nu poate rămâne în afara controlului judecătoresc, soluţia contrară echivalând, în fapt, cu îngrădirea, fie chiar şi pe timp limitat, a dreptului de acces la justiţie, aşadar cu încălcarea art. 21 din Constituţia României, precum şi a unei norme de conduită procedurală a Curţii Europene a Dreptului Omului (art. 6 din Convenţie).
    B. Interpretând sistematic dispoziţiile legale mai sus enunţate, prin raportare la cele ale art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii apreciază că o analiză făcută în scopul limitării căii de atac a recursului în funcţie de căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârii care se va pronunţa în procesul în care s-a ivit incidentul procedural al suspendării se îndepărtează de la scopul urmărit de legiuitor şi adaugă la lege. În condiţiile în care legiuitorul a prevăzut expres în art. 414 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă că, doar atunci când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea în cauză este definitivă, nu poate fi primită o altă interpretare care să restrângă dreptul de a exercita recurs.
    Pe de altă parte, din interpretarea literală a art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă rezultă că încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de suspendare nu este supusă apelului, ci numai recursului, singura excepţie de la această cale de atac privind încheierea de suspendare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    Recursul se exercită separat la instanţa ierarhic superioară, ceea ce constituie o excepţie de la regula consacrată de art. 466 alin. (4) din Codul de procedură civilă, conform căreia încheierile premergătoare pot fi atacate numai odată cu fondul, iar în situaţia în care hotărârea asupra fondului este definitivă nu se mai poate exercita calea de atac nici împotriva încheierilor premergătoare. Art. 466 alin. (4) teza finală din Codul de procedură civilă instituie excepţii de la această regulă, condiţia impusă pentru acestea fiind aceea a unei dispoziţii legale exprese care permite atacarea separată a încheierilor premergătoare.
    În aceste condiţii se poate conchide că recursul formulat împotriva unei încheieri de suspendare a judecării cauzei pronunţate de o judecătorie, un tribunal sau o curte de apel este admisibil, indiferent că procesul se finalizează cu o hotărâre nedefinitivă sau definitivă. Numai recursul declarat împotriva unei încheieri de suspendare a judecării cauzei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este inadmisibil. Prin urmare, interpretând per a contrario norma în cauză, reiese că este deschisă calea de atac a recursului în orice altă situaţie decât aceea a suspendării judecării cauzei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    C. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că recursul exercitat pentru desfiinţarea unei încheieri de suspendare are temei şi în dispoziţiile cu caracter general ale art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, text care prevede că "Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel".
    Acest temei de drept din legea specială permite reţinerea caracterului admisibil al recursului formulat în condiţiile art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, întrucât are în vedere noţiunea de "hotărâre", în care intră şi încheierea de suspendare a judecăţii, potrivit art. 424 alin. (5) din Codul de procedură civilă, respectiv o hotărâre judecătorească pentru care legea de procedură civilă prevede posibilitatea atacării cu recurs în mod separat.

    47. Pentru toate aceste considerente,

                      ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                                În numele legii
                                    DECIDE:

    Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că:
    În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, recursul formulat împotriva încheierii prin care a fost suspendată judecata, precum şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei este admisibil, indiferent dacă încheierea de suspendare a fost pronunţată de instanţă într-o cauză în care hotărârea ce urmează a se da asupra fondului este sau nu definitivă.
    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2017.

               PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                             IULIA CRISTINA TARCEA

                              Magistrat-asistent,
                            Elena Adriana Stamatescu

                                    ------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIE nr. 2 din 30 ianuarie 2017

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIE nr. 2 din 30 ianuarie 2017 privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIE nr. 2 din 30 ianuarie 2017 privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă