Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar Nr. 30/1/2014/HP/P
Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
preşedintele completului
Maricela Cobzariu - judecător la Secţia penală - judecător-raportor
Angela Dragne - judecător la Secţia penală
Săndel Lucian Macavei - judecător la Secţia penală
Lucia Tatiana Rog - judecător la Secţia penală
Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secţia penală
Marius Dan Foitoş - judecător la Secţia penală
Ilie Iulian Dragomir - Judecător la Secţia penală
Ştefan Pistol - judecător la Secţia penală
Costin Cristian Puşcă - magistrat-asistent
S-a luat în examinare sesizarea formulată la Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală prin care solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili care este calea de atac legală în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor CEDO), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu. La şedinţa de judecată a participat domnul Costin Cristian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Iuliana Nedelcu din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept din partea unor curţi de apel, tribunale şi judecătorii. În acest context, a arătat că la nivelul instanţelor naţionale s-au conturat patru opinii, dintre care două majoritare: 1. În prima opinie majoritară exprimată s-a susţinut că, în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultima instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este cea a apelului întrucât, în actuala reglementare procesual penală, în vigoare începând cu data de 1.02.2014, recursul nu mai este prevăzut ca şi cale ordinară de atac, apelul fiind singura cale ordinară de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii primei instanţe. 2. În cea de a doua opinie majoritară exprimată s-a susţinut că recursul este calea de atac legală întrucât, chiar dacă nicio dispoziţie procesual penală nu reglementează expres situaţia din prezenta cauză, rejudecarea (după admiterea cererii de revizuire) în etapa apelului ar lăsa fără niciun efect hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în speţă, de vreme ce încălcarea dreptului la un proces echitabil nu s-a constatat pentru faza apelului ci pentru recurs, iar în această situaţie procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală nu şi-ar atinge finalitatea pentru care a fost reglementată şi nu ar constitui un remediu intern eficient pentru încetarea încălcărilor constatate, echivalând cu o neexecutare a hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. 3. În cea de a treia opinie s-a susţinut că doar sentinţele şi încheierile, în anumite condiţii prevăzute de lege, pot fi atacate cu apel, şi nicidecum deciziile pronunţate în apel, cum este cazul în dosarul de faţă, hotărârea fiind definitivă, şi, în consecinţă, nu există nicio cale de atac ce poate fi exercitată împotriva acestei decizii. 4. A fost exprimat punctul de vedere conform căruia calea de atac aplicabilă în speţă este recursul în casaţie, argumentat pe faptul că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale prevăd că deciziile pronunţate în apel înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casaţie. În continuare a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. A mai referat că la data de 19 ianuarie 2014 Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 3.063/C/3.686/III-5/2014 prin care s-a adus la cunoştinţă că în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării în prezenta cauză, fiind depuse şi concluzii scrise. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a acordat cuvântul asupra eventualelor cereri sau chestiuni prealabile şi, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat procurorului să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii. Reprezentantul Ministerului Public a apreciat sesizarea ca fiind inadmisibilă şi această apreciere se bazează pe jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a promovat o interpretare restrictivă cu privire la dispoziţiile procesual penale ca obiect al acestei proceduri întemeiate pe art. 475 din Codul de procedură penală şi în care s-au pronunţat soluţii de respingere, ca inadmisibile, a acelor sesizări care au avut ca obiect dispoziţii procesual penale, arătându-se că ele reprezintă chestiuni incidentale de care nu depinde soluţionarea fondului. A susţinut că, în mod concret, în Decizia nr. 11/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a arătat că interpretarea pe care eventual ar da-o completul trebuie să producă consecinţe juridice asupra fondului cauzei, respectiv să se afle în dependenţă cu soluţia dată acţiunii penale, respectiv celei civile. În aceeaşi decizie s-a definit sintagma "soluţionare pe fond a cauzei", arătându-se că este vorba de dezlegarea raportului juridic care a fost generat de încălcarea normei de incriminare care protejează relaţiile sociale ce fac obiectul acesteia, şi nicidecum de cereri sau chestiuni incidentale. A arătat că, în Decizia nr. 17/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în care se analiza o problemă de competenţă funcţională, s-a pronunţat o soluţie de respingere, ca inadmisibilă, calificându-se această problemă ca fiind un incident procesual. De asemenea, Decizia nr. 24/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în care s-a pus problema admisibilităţii unei căi de atac în materia măsurilor preventive, problema pusă în discuţie a fost calificată ca o chestiune incidentală. A făcut trimitere şi la Decizia nr. 22/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în care tot o problemă de admisibilitate a unui tip de acţiune într-o ipoteză particulară a fost dezbătută, arătându-se că problema excedează lămuririi vreunei chestiuni de care depinde soluţionarea fondului. A arătat că cerere incidentală sau chestiunea prealabilă reprezintă orice altă cerere care nu se grefează pe acţiunea principală, iar un incident reprezintă o chestiune ce apare în soluţionarea unui proces şi care se soluţionează prealabil fondului şi, prin urmare, nu antamează fondul, ci, cel mult, pune în discuţie condiţii formale ale judecăţii sau condiţii ale exercitării dreptului la acţiune. A făcut trimitere la Decizia nr. 1/2013 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă în care se menţionează că, numai analizând pretenţia concretă, instanţa realizează o judecare a fondului cauzei. Doamna procuror a făcut câteva menţiuni referitoare la cauza în care s-a configurat prezenta chestiune de drept ce face obiectul dezlegării. Astfel, a arătat că instanţa, Curtea de Apel Timişoara, a admis o revizuire bazată pe dispoziţiile art. 465 din Codul de procedură penală având în vedere o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil în calea de atac exercitată de procuror, recurs la acea dată, şi a dispus rejudecarea cauzei, iar prin dispozitivul hotărârii a recalificat calea de atac ca fiind un apel. A arătat că şi din această perspectivă, având în vedere hotărârea instanţei care a dispus revizuirea, se relevă caracterul inadmisibil al prezentei dezlegări pentru că instanţa de control judiciar a stabilit printr-o hotărâre limitele procesuale în care urmează să se desfăşoare rejudecarea cauzei, această hotărâre fiind obligatorie pentru instanţa de rejudecare. În concluzie, a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă. Pe fondul problemei de drept supuse dezlegării, a arătat că, având în vedere şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, în concret, Încheierea din 3 decembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 1.948/1/2014, precum şi încheierea invocată de către doamna judecător-raportor în raportul ataşat la Dosarul cauzei, sesizarea este admisibilă, însă nu în baza dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, ci în baza art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care obligă statele participante la Convenţie să respecte caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi în baza Recomandării nr. R (2000) 2 a Comitetului de Miniştri al statelor membre cu privire la reexaminarea sau redeschiderea unor cauze la nivel naţional în urma hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului care obligă părţile contractante să repună părţile în situaţia anterioară. Or, o repunere în situaţia anterioară incumbă, din perspectiva legislaţiei naţionale actuale, o ultraactivitate a legii procesual penale vechi, respectiv supravieţuirea dispoziţiilor referitoare la recursul ordinar şi rejudecarea cauzei concrete potrivit dispoziţiilor art. 385^9 şi următoarele din Codul de procedură penală anterior. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare asupra sesizării formulate. După care, ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 20 noiembrie 2014 pronunţată în Dosarul numărul 214/59/2008, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, în temeiul art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, respectiv: care este calea de atac legală în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor CEDO), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului" II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 214/59/2008 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală. Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a fost investită cu judecarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva Deciziei penale nr. 496/2003, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 1.929/2003. Prin Decizia penală nr. 124/R din 31.01.2011 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în Dosarul nr. 214/59/2008 s-a dispus, ca urmare a admiterii recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva Deciziei penale nr. 496/2003 a Tribunalului Arad, condamnarea inculpatului F.C.D. la o pedeapsă de 15 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de organizare, conducere sau finanţare de trafic internaţional de droguri de mare risc, prevăzută de art. 3 alin. (2) raportat la art. 10 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu aplicarea art. 13 din Codul penal anterior, şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a doua şi lit. b) din Codul penal anterior ca pedeapsă complementară, hotărârea fiind definitivă. Prin Decizia penală nr. 599/A din 2 iulie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, îndreptată material prin Încheierea penală nr. 599/A/CC din 10 septembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuentul F.C.D., a fost desfiinţată Decizia penală nr. 124/R din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în Dosarul nr. 214/59/2008, s-a dispus rejudecarea de către această instanţă a recursului, care urma să fie recalificată în apel declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva Deciziei penale nr. 496/2003 a Tribunalului Arad, pronunţată în Dosarul nr. 1.929/2003. Admiterea cererii de revizuire s-a produs ca urmare a aplicării art. 465 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv ca urmare a faptului că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat o hotărâre de condamnare a statului român în Cauza F. c/a România (Cauza nr. 17.520/04), stabilind că prin condamnarea revizuentului la pedeapsa de 15 ani închisoare fără audierea martorilor care figurau în dosar, în condiţiile în care celelalte instanţe de fond şi apel au dispus achitarea inculpatului, a fost încălcat dreptul revizuentului la un proces echitabil. De la momentul pronunţării Deciziei penale nr. 124/R din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara şi până în momentul soluţionării prezentei cauze au intervenit modificări legislative semnificative în ceea ce priveşte căile de atac, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal şi a noului Cod de procedură penală, începând cu data de 1 februarie 2014, principalul element care vizează prezenta cauză fiind dispariţia căii de atac a recursului, respectiv calificarea căii de atac a apelului ca fiind o cale de atac integral devolutivă şi a faptului că, la epuizarea judecăţii în această cale de atac, hotărârea pronunţată este definitivă. Problema de drept care s-a născut în această speţă din cauza acestor modificări legislative succesive ale legii penale este calea de atac de urmat în vederea judecării "recursului" declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva Deciziei penale nr. 496 din 17 septembrie 2003 a Tribunalului Arad, pronunţată în Dosarul nr. 1.929/2003. În speţă, apărătorul inculpatului F.C.D. a invocat excepţia inadmisibilităţii apelului, raportându-se la dispoziţiile art. 408 alin (1) şi (2) din Codul de procedură penală, care prevăd că doar sentinţele şi încheierile în anumite condiţii prevăzute de lege pot fi atacate cu apel, şi nicidecum deciziile pronunţate în apel, cum este cazul în dosarul de faţă (Decizia nr. 496/2003 a Tribunalului Arad), în opinia apărării această hotărâre fiind definitivă, iar consecinţa că inculpatul ar fi absolvit de răspunderea penală întrucât prin această decizie s-a dispus achitarea inculpatului pentru învinuirea adusă. Procurorul de şedinţă a arătat faptul că s-ar putea judeca pe fond în calea de atac a apelului apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, ca urmare a recalificării recursului în apel, existând această posibilitate procedurală datorită intrării în vigoare a Noului Cod penal, care nu mai prevede calea de atac a recursului drept cale de atac ordinară, ci doar calea de atac a apelului, iar critica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a referit la faptul că în calea de atac declanşată de procuror nu au fost administrate probele pe care s-a bazat hotărârea de condamnare a inculpatului, în sprijinul acestei variante fiind interpretarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesuale penale. De altfel, ar mai exista şi o a treia posibilitate de a fi calificată calea de atac prin aplicarea dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 255/2013, lege pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, care prevede că recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs, desigur acest lucru fiind permis dacă s-ar interpreta că această dispoziţie legală se referă şi la astfel de situaţii cum este speţa de faţă, respectiv prin admiterea unei căi extraordinare de atac se pune problema rejudecării pe fond a cauzei în condiţiile în care dosarul a parcurs trei grade de jurisdicţie - fond, apel şi recurs. Raportat la cele trei situaţii posibile prezentate mai sus, s-a pus problema dacă subzistă o cale de atac împotriva Deciziei penale nr. 496/2003 a Tribunalului Arad şi dacă da, care este aceasta, apelul sau recursul prevăzut de Codul de procedură penală anterior, această calificare corectă şi legală a căii de atac (dacă există) având o repercusiune directă asupra soluţionării fondului cauzei, întrucât de dezlegarea acestei chestiuni de drept depinde întrutotul soluţia de fond care urmează a fi adoptată în speţa de faţă. Dacă s-ar califica inexistenţa căii de atac, respectiv inadmisibilitatea apelului, s-ar pronunţa o soluţie prevăzută de art. 421 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală nou; dacă s-ar admite ideea că ar exista posibilitatea rejudecării pe fond a cauzei având ca obiect apelul procurorului împotriva Deciziei penale nr. 496/2003 a Tribunalului Arad, această rejudecare ar trebui efectuată într-o anumită componenţă (de doi judecători) a completului de judecată şi cu respectarea caracterului integral devolutiv al acestei căi de atac, iar în a treia variantă, în care s-ar accepta rejudecarea cauzei în calea de atac a recursului prevăzut de legea veche, completul de judecată ar trebui să fie compus conform dispoziţiilor legale referitoare la compunerea completului în această cale de atac (trei judecători) şi ar trebui avute în vedere şi motivele de recurs prevăzute de legea veche, întrucât recursul ar viza o hotărâre dată în apel. S-a menţionat că statul român a fost condamnat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru faptul că, în calea de atac a recursului, instanţa de recurs nu a procedat la administrarea probelor testimoniale, în condiţiile în care instanţele de fond şi apel au dispus achitarea inculpatului, apreciind că prin această manieră de judecată s-a încălcat un drept fundamental al omului, respectiv dreptul la un proces echitabil. În esenţă, având în vedere această constatare a Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat că se impune repunerea persoanei în cauză, respectiv a inculpatului, într-o situaţie anterioară, iar reparaţia încălcării constatate de către o instanţă internaţională, respectiv CEDO, prin desfiinţarea hotărârii care a produs această încălcare a unui drept fundamental al omului şi apoi posibilitatea de a se rejudeca cauza în condiţiile respectării dreptului la un proces echitabil. Datorită însă schimbărilor legislative, ca urmare a intrării în vigoare a Codului de procedură penală, a apărut problema calificării căii de atac existente în speţa dată, punându-se problema dacă mai există vreo cale de atac, iar dacă există, care este aceasta. În aceste condiţii, chiar dacă problema de drept dezlegată are caracterul unei problematici de procedură penală, şi nu de drept material, s-a apreciat că are o influenţă directă asupra modalităţii de soluţionare a cauzei pe fond, iar de lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, astfel că prima condiţie impusă de art. 475 teza I din Codul de procedură penală este îndeplinită. De altfel, această chestiune de drept are un caracter de noutate întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai statuat asupra acesteia printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, problema în cauză nefăcând obiectul unor astfel de hotărâri în curs de soluţionare, astfel că este îndeplinită şi condiţia impusă de art. 475 teza II din Codul de procedură penală. Având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, dar şi necesitatea lămuririi chestiunii de drept printr-o hotărâre prealabilă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea unei bune soluţionări a prezentului dosar, în baza art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, instanţa a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: - care este calea de atac legală în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultima instanţă soluţionându-se recursul procurorului? Potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, având în vedere faptul că judecarea cauzei depinde de modul de lămurire a chestiunii de drept puse în discuţie, s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. III. Dispoziţii legale incidente: Art. 465 din Codul de procedură penală -Revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului (1) Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi, pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecinţele grave ale încălcării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. (2) Pot cere revizuirea: a) persoana al cărei drept a fost încălcat; b) membrii de familie ai condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului; c) procurorul. (3) Cererea de revizuire se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere. (4) Cererea de revizuire se poate face cel mai târziu în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii definitive pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. (5) După sesizare, instanţa poate dispune, din oficiu, la propunerea procurorului sau la cererea părţii, suspendarea executării hotărârii atacate. Dispoziţiile art. 460 alin. (1) şi (3) se aplică în mod corespunzător. (6) Participarea procurorului este obligatorie. (7) La judecarea cererii de revizuire, părţile se citează. Partea aflată în stare de deţinere este adusă la judecată. (8) Atunci când părţile sunt prezente la judecarea cererii de revizuire, instanţa ascultă şi concluziile acestora. (9) Instanţa examinează cererea în baza actelor dosarului şi se pronunţă prin decizie. (10) Instanţa respinge cererea în cazul în care constată că este tardivă, inadmisibilă sau nefondată. (11) Atunci când instanţa constată că cererea este fondată: a) desfiinţează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat şi, rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor secţiunii 1 a cap. V din titlul III al părţii speciale, înlătură consecinţele încălcării dreptului; b) desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului, aplicându-se dispoziţiile secţiunii 1 a cap. V din titlul III al părţii speciale. (12) Hotărârea pronunţată este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită. Art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale, într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. Art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului (1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. (2) Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate. Art. 11 din Constituţia României - Dreptul internaţional şi dreptul intern (1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. (3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei. Art. 20 din Constituţia României - Tratatele internaţionale privind drepturile omului (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Art. 41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - Reparaţia echitabilă Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. IV. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Inculpatul F.C.D. nu a formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii, astfel cum avea posibilitatea potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că la nivelul curţilor de apel şi al instanţelor de judecată arondate s-au conturat următoarele patru opinii, dintre care două majoritare: 1. În prima opinie majoritară exprimată s-a susţinut că, în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultima instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este cea a apelului întrucât, în actuala reglementare procesual penală, în vigoare începând cu data de 01.02.2014, recursul nu mai este prevăzut drept cale ordinară de atac, apelul fiind singura cale ordinară de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii primei instanţe. 2. În cea de a doua opinie majoritară exprimată s-a susţinut că recursul este calea de atac legală întrucât, chiar dacă nicio dispoziţie procesual penală nu reglementează expres situaţia din prezenta cauză, rejudecarea (după admiterea cererii de revizuire) în etapa apelului ar lăsa fără niciun efect hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în speţă, de vreme ce încălcarea dreptului la un proces echitabil nu s-a constatat pentru faza apelului, ci pentru recurs, iar în această situaţie procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală nu şi-ar atinge finalitatea pentru care a fost reglementată şi nu ar constitui un remediu intern eficient pentru încetarea încălcărilor constatate, echivalând cu o neexecutare a hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. 3. În cea de a treia opinie s-a susţinut că doar sentinţele şi încheierile, în anumite condiţii prevăzute de lege, pot fi atacate cu apel, şi nicidecum deciziile pronunţate în apel, cum este cazul în dosarul de faţă, hotărârea fiind definitivă, şi, în consecinţă, nu există nicio cale de atac ce poate fi exercitată împotriva acestei decizii. 4. A fost exprimat punctul de vedere conform căruia calea de atac aplicabilă în speţă este recursul în casaţie, argumentat pe faptul că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale prevăd că deciziile pronunţate în apel înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casaţie. VI. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (1) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării. Dintre specialişti, Academia Română - Institutul de Cercetări Juridice a comunicat următorul punct de vedere: În cauză, încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil, constatată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), s-a produs în faţa instanţei de recurs, care l-a condamnat direct pe inculpat în urma recursului procurorului, prin simpla reapreciere a aceloraşi probe în temeiul cărora s-a pronunţat achitarea la fond şi s-a menţinut achitarea în apel, fără ca instanţa de recurs să readministreze, în mod nemijlocit şi contradictoriu, probele invocate de acuzare (a se vedea, în acelaşi sens, Hotărârea CEDO Hanu contra României din 4 iunie 2013 şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală nr. 213 din 22 ianuarie 2013, nr. 725 din 28 februarie 2013 şi nr. 3.757 din 16 noiembrie 2012). Prin admiterea cererii de revizuire şi desfiinţarea deciziei instanţei de recurs în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului, practic, cauza revine în momentul procesual anterior, în care aceeaşi instanţă, Curtea de Apel, trebuie să judece din nou, adică să rejudece recursul Parchetului cu care a fost şi este învestită. Deşi această ipoteză nu a fost avută în vedere prin dispoziţiile tranzitorii ale Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, prin efectul desfiinţării deciziei menţionate şi al obligaţiei de a se rejudeca aceeaşi cale de atac ordinară în faţa căreia s-a încălcat un drept fundamental, ne găsim, practic, în ipoteza unei repuneri în situaţia anterioară, respectiv în situaţia prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, a unui recurs care nu a fost judecat până la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală. VII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului iniţial. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit prin dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea Înaltei Curţi, a curţii de apel şi a tribunalului, învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Astfel, sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerinţe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar problema de drept să nu fi fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii. În ceea ce priveşte îndeplinirea primei condiţii, se constată că ne aflăm în prezenţa unui complet sesizat cu soluţionarea în ultimă instanţă a cauzei, respectiv învestirea Curţii de Apel Timişoara cu soluţionarea unei pricini în ultimă instanţă, şi anume recursul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva Deciziei penale nr. 496/2003, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 1.929/2003. De asemenea, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs. În ceea ce priveşte cea de-a treia cerinţă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, deşi această chestiune vizează calificarea căii de atac aplicabile în prezenta speţă ca urmare a modificărilor legislative survenite prin intrarea în vigoarea la 1 februarie 2014 a noilor coduri, penal şi de procedură penală, dezlegarea acestei probleme de drept are o influenţă directă asupra modalităţii de soluţionare pe fond a cauzei, iar de lămurirea sa depinde însăşi soluţionarea cauzei în materialitatea sa, astfel că şi această condiţie este îndeplinită, însă se impune a fi făcute o serie de precizări. Astfel, admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului. Prin sintagma "soluţionarea pe fond a cauzei" folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs trebuie să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă. De altfel, aceasta a fost şi raţiunea avută în vedere de legiuitor care, prin art. 102 pct. 284 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, a modificat conţinutul art. 475 ce reglementează condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate în vederea pronunţării de către instanţa supremă a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, introducând expresia "pe fond", care lipsea din prima formă adoptată a Codului, prin reformularea textului de lege menţionat urmărindu-se tocmai excluderea de la această procedură ce vizează asigurarea unei practici judiciare unitare a problemelor de drept de care nu depinde soluţionarea pe fond a litigiilor penale, chestiuni ce urmează a fi supuse interpretării numai pe calea recursului în interesul legii, în situaţia în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de admisibilitate reglementate de Codul de procedură penală. În prezenta cauză, chiar dacă obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept ce se circumscrie sferei normelor procesual penale, de dezlegarea chestiunii de drept depinde "soluţionarea pe fond a cauzei" având în vedere diferenţele majore între căile de atac prevăzute atât în legislaţia în vigoare de la 1 februarie 2014, cât şi în cea anterioară acestei date. Astfel, în situaţia în care calea de atac legală este cea a apelului, acesta are efect integral devolutiv, constând într-o nouă judecare a cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, care au format obiectul judecăţii în faţa instanţei inferioare, spre deosebire de situaţia în care calea de atac legală ar fi cea a recursului, în forma şi reglementarea anterioară, în care recursul are un efect devolutiv parţial, cauza fiind rejudecată numai în limita cazurilor de casare prevăzute de lege. De asemenea, Înalta Curte reţine faptul că, deşi prin Decizia penală nr. 599/A din 2 iulie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, îndreptată material prin Încheierea penală nr. 599/A/CC din 10 septembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuentul F.C.D., a fost desfiinţată Decizia penală nr. 124/R din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în Dosarul nr. 214/59/2008, s-a dispus rejudecarea de către această instanţă a recursului care a fost recalificat în apel declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva Deciziei penale nr. 496/2003 a Tribunalului Arad, pronunţată în Dosarul nr. 1.929/2003, calificarea făcută de către instanţa ce a admis cererea de revizuire nu împiedică instanţa de apel să repună în discuţie calificarea căii de atac şi să dispună în consecinţă pentru că, în drept, nu este vorba despre o decizie a Curţii de apel cu caracter obligatoriu în sensul celor prevăzute de art. 385^18 din Codul de procedură anterior, ci despre o recalificare a căii de atac ce decurge şi trebuie exercitată în condiţiile legii. În concluzie, faţă de faptul că recalificarea căii de atac nu se circumscrie aspectului prevăzut de art. 385^18 din Codul de procedură anterior, în sensul în care decizia Curţii de apel este obligatorie doar sub aspectul limitelor stabilite în conţinutul deciziei, şi nu în ceea ce priveşte calea de atac ce trebuie exercitată, Înalta Curte apreciază că sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept îndeplineşte cumulativ cerinţele legale pentru admisibilitatea acesteia. Pe fondul chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, Înalta Curte stabileşte că, în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului iniţial, având în vedere următoarele argumente: Analiza dispoziţiilor art. 465 din Codul de procedură penală, referitoare la revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, relevă că această cale extraordinară de atac are o natură juridică tipică, aparte, determinată de fundamentul, obiectul, funcţionalitatea şi funcţia sa procesuală, care o deosebeşte de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea din nou a cauzei pe fond, prin retractarea de către instanţă a propriei soluţii, soluţie care este înlocuită cu una corespunzătoare noilor fapte şi împrejurări constatate şi de care instanţa nu a avut anterior cunoştinţă de ele. Prin posibilitatea acordată părţii de a exercita această cale extraordinară de atac, practic Curtea Europeană a Drepturilor Omului vine să confirme faptul că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe este garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, iar acest drept trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante şi, deşi unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (a se vedea Cauza Brumărescu contra României), deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX), atunci când însă se constată încălcarea unui drept, Curtea Europeană a Drepturilor Omului impune instanţelor obligaţia de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea în momentul încălcării dreptului. Aşadar, Convenţia creează un adevărat cadru juridic privitor la protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care le protejează, cu valoare supranaţională, dar bazat pe principiul subsidiarităţii, ceea ce presupune o repartizare a competenţelor în acest domeniu între autorităţile naţionale, cu vocaţia de a asigura ele, primele, apărarea acestor drepturi şi libertăţi, şi instanţa europeană, chemată să intervină numai atunci când aceasta nu se realizează pe deplin în cadrul sistemului naţional de drept în discuţie*1).────────── *1) Fr. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Iaşi, 2006.────────── Prin exercitarea acestei căi de atac, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a integrat pe deplin sfera drepturilor omului în sfera dreptului pozitiv şi a pus bazele protecţiei europene a drepturilor omului, oferindu-le părţilor beneficiul unui control jurisdicţional al respectării drepturilor lor, instituind astfel măsuri de garanţie suplimentară, pentru că acest sistem are la bază elemente de garanţie cu scop final de armonizare minimală a dreptului intern al statelor contractante care îşi păstrează propriile caracteristici de fond şi de procedură, având însă ca obiectiv final armonizarea sistemelor jurisdicţionale în funcţie de un sistem minim de protecţie, pe care îl defineşte şi pe care statele pot să îl depăşească. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este, în acelaşi timp, atât un tratat internaţional, cât şi expresia unei tradiţii constituţionale a statelor membre, ce reprezintă cadrul esenţial european al protecţiei unor drepturi fundamentale ale omului*2), pentru că demersul instanţei europene care transpune în practică dezideratele Convenţiei ar fi unul gratuit, dacă statele condamnate nu s-ar supune autorităţii deciziilor Curţii, încălcându-şi astfel obligaţia asumată prin aderarea la Convenţie, aceea de a se conforma la deciziile pronunţate de Curte în litigiile la care ele sunt părţi.────────── *2) A. Gentimir, Consideraţii referitoare la interpretarea autonomă a Convenţiei Europene a Drepturilor omului, în Dreptul, nr. 10/2004.────────── Deşi Curtea lasă la latitudinea statelor alegerea mijloacelor la care vor recurge pentru a pune capăt violării constatate şi pentru a îndepărta consecinţele acesteia, conformarea efectivă derivând, în lipsa forţei executorii a deciziilor, din "loialitatea convenţională"*3) (Cauza Maestri contra Italiei), extrasă din conţinutul înserat în art. 1 al Convenţiei şi parafrazând dispoziţiile cuprinse în art. 34 şi, respectiv, art. 38 alin. (1) din Convenţie, se poate afirma că statul pârât este obligat nu numai să se abţină de la a stânjeni în vreun fel exercitarea eficace a dreptului de sesizare a instanţei europene şi să furnizeze toate facilităţile pentru stabilirea faptelor, ci şi să coopereze mai departe pentru asigurarea eficacităţii soluţiei adoptate de instanţa europeană.────────── *3) C. Bârsan, Uniunea Europeană şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: unitate sau dualitate în protecţia europeană a drepturilor omului, în Revista Română de Drept Comunitar, nr. 1/2003.────────── Toate aceste argumente relevă indubitabil că atunci când Curtea Europeană constată încălcarea unui drept, impune instanţelor obligaţia de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea sau mai exact reclamantul în momentul încălcării dreptului, recunoscându-i acestuia posibilitatea de a relua judecarea unei căi de atac ce a fost valabil exercitată la un anumit moment procesual şi care prin raportare la modul în care a fost soluţionată a generat o vătămare ce continuă să îşi producă efectele şi nu poate fi înlăturată decât prin rejudecarea cauzei de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului. Este vorba, în mod real, despre o repunere a părţii în situaţia juridică sau, mai exact, în dreptul conferit de calea de atac exercitată la momentul declarării şi judecării ei, astfel că, în cauză nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale şi care prevăd că "Rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată ori de către instanţa competentă, dispusă după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, se desfăşoară conform legii noi", întrucât nu ne aflăm în prezenţa unei situaţii clasice de desfiinţare cu rejudecare şi care practic obligă instanţele să aplice legea nouă, ci în prezenţa dispoziţiilor tranzitorii înserate în conţinutul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale care arată că "Recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs". Astfel, în situaţia în care nu s-ar da valoare dispoziţiilor tranzitorii prevăzute în acest text de lege, nu numai că s-ar înfrânge principiul loialităţii convenţionale, care impune statelor să repare încălcarea produsă părţii prin rejudecarea cauzei de către instanţa în faţa căreia i s-a încălcat dreptul, în speţă instanţa de recurs, ba, mai mult decât atât, s-ar ajunge în situaţia ca o persoană să fie judecată de două ori în cadrul aceleiaşi căi de atac, doar pe motiv că legea nouă nu mai prevede în competenţa instanţelor calea de atac a recursului. Or, scopul legii penale prin reglementarea dată în conţinutul dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale a fost acela de a acoperi şi astfel de situaţii care au o reglementare mai specială şi care au menirea să răspundă exigentelor referitoare la executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul de a se lua măsuri suficiente pentru a se evita pe viitor repetarea încălcării drepturilor ori înlăturarea celor care continuă să îşi producă efectele. În plus, în caz de conflict între normele juridice internaţionale privind drepturile omului şi dreptul român, instanţa de contencios european a statuat că nu se va aplica principiul ierarhiei juridice şi nici principiul succesiunii în timp, ci se va aplica norma cea mai favorabilă pentru drepturile omului. Or, o măsură suficientă şi de natură să prevină pe viitor o astfel de vătămare este tocmai aceea de a recunoaşte şi de a da părţii dreptul de a fi judecată în calea de atac ce a generat încălcarea dreptului său, şi nu de a supune normele de drept europene clare şi neechivoce şi care se bucură de preeminenţă unor interpretări novatorii în raport cu dreptul intern în cauză, pentru că esenţa acestei proceduri o reprezintă garanţia ce i se oferă acuzatului, în sensul că exigenţele referitoare la executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt respectate, iar acest lucru se va putea realiza doar prin repunerea părţii în situaţia în care se afla la data încălcării dreptului, indiferent că este vorba despre prima instanţă, instanţa de apel sau de recurs, cu menţiunea expresă că, pentru hotărârile rămase definitive potrivit legii vechi, competentă va fi instanţa de recurs aşa cum era aceasta stabilită sub imperiul legii vechi, iar compunerea completului va fi cea de la recurs, aşa cum era reglementată de legea anterioară. Pentru că dincolo de dreptul recunoscut părţii, judecătorul naţional este unul dintre destinatarii unei astfel de hotărâri, interesul acestuia trebuie să fie acela de a evita repetarea faptului ilicit, în aşteptarea intervenirii unei modificări a dreptului intern şi chiar în ipoteza în care hotărârile Curţii necesită o reformă complexă şi amplă a sistemului legislativ intern, judecătorul naţional poate şi trebuie, pe cât este posibil, să pună în aplicare aceste hotărâri, până să intervină o lege internă în concordanţă cu Convenţia, pentru că, "judecătorul naţional rămâne deplin responsabil în aplicarea uniformă a Convenţiei în sistemul intern judiciar, realizând eficient şi constituţionalist o sinteză între exigenţele acesteia şi constrângerile, în unele privinţe şi perioade, inhibitoare, date de calitatea legii, de regulile procedural naţionale şi, chiar, de jurisprudenţa dominantă"*4).────────── *4) Hotărârea din 8 aprilie 2004, Cauza Tahsin Acar contra Turciei, tradusă şi comentată de C. L. Popescu, în Pandectele Române.────────── Mai mult decât atât, judecătorul naţional - ca organ al statului independent de puterea legiuitoare - poate aplica în mod direct Recomandarea (2004)5 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind verificarea compatibilităţii proiectelor de lege, a legilor în vigoare şi a practicilor administrative cu standardele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (adoptată la 12 mai 2004, la cea de-a 114-a sesiune), iar modalitatea concretă în care se poate ajunge la acest obiectiv este indicată în pct. 12 din anexa la Recomandarea mai sus menţionată, care prevede că: "pentru asigurarea compatibilităţii, este suficient să se procedeze la schimbări de jurisprudenţă şi de practică. În conformitate cu sistemul juridic al unor state membre, compatibilitatea ar putea fi asigurată prin simpla neaplicare a măsurilor legislative respective". Pentru considerentele expuse, se va admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală în Dosarul 214/59/2008 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "care este calea de atac legală în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor CEDO), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului". Va stabili că, în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului iniţial. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală în Dosarul 214/59/2008 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "care este calea de atac legală în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor C.E.D.O.), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului". Stabileşte că, în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului iniţial. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2015. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, judecător MIRELA SORINA POPESCU Magistrat-asistent, Costin Cristian Puşcă -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
