Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 2 din 12 martie 2012 privind recursul in interesul legii privind interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata, si art. 127 din Codul penal
EMITENT: INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE - COMPLETUL COMPETENT SA JUDECE RECURSUL IN INTERESUL LEGII PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 281 din 27 aprilie 2012
Dosar nr. 2/2012
Livia Doina Stanciu - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
preşedintele completului
Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile
Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale
Ionel Barbã - preşedintele delegat al Secţiei de contencios
administrativ şi fiscal
Adrian Bordea - preşedintele Secţiei a II-a civile
Mirela Sorina Popescu - judecãtor la Secţia penalã
Ionuţ Matei - judecãtor la Secţia penalã
Ilie Iulian Dragomir - judecãtor la Secţia penalã
Maricela Cobzariu - judecãtor la Secţia penalã
Magdalena Iordache - judecãtor la Secţia penalã - judecãtor-raportor
Ioana Bogdan - judecãtor la Secţia penalã
Sãndel Lucian Macavei - judecãtor la Secţia penalã
Mariana Ghena - judecãtor la Secţia penalã
Georgeta Barbãlatã - judecãtor la Secţia penalã
Simona Cristina Neniţã - judecãtor la Secţia penalã
Sofica Dumitraşcu - judecãtor la Secţia penalã
Alixandri Vasile - judecãtor la Secţia penalã
Geanina Cristina Arghir - judecãtor la Secţia penalã
Ana Hermina Iancu - judecãtor la Secţia penalã
Florentin Sorin Drãguţ - judecãtor la Secţia I civilã
Cristina Luzescu - judecãtor la Secţia I civilã
Adriana Chioseaua - judecãtor la Secţia a II-a civilã
Minodora Condoiu - judecãtor la Secţia a II-a civilã
Rodica Florica Voicu - judecãtor la Secţia de contencios administrativ
şi fiscal
Simona Camelia Marcu - judecãtor la Secţia de contencios administrativ
şi fiscal
Completul competent sã judece recursul în interesul legii ce formeazã obiectul Dosarului nr. 2/2012 este constituit conform dispoziţiilor art. 414^4 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, raportate la dispoziţiile art. 27^2 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
Şedinţa completului este prezidatã de doamna Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Gabriela Scutea, procuror adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La şedinţa de judecatã participã magistratul-asistent din cadrul Secţiilor Unite, doamna Alina Gabriela Pãun, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sã judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de cãtre procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Sesizarea nr. 12.422/2.874/III-5/2011, "în vederea interpretãrii şi aplicãrii unitare a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicatã, şi art. 127 din Codul penal, respectiv dacã transmiterea, potrivit dispoziţiilor legale în materie, a unui mandat european de arestare emis de cãtre autoritãţile judiciare române constituie sau nu o cauzã specialã de întrerupere a prescripţiei executãrii pedepsei".
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, învederând cã existã o jurisprudenţã neunitarã, în sensul cã unele instanţe au apreciat cã emiterea de cãtre autoritãţile române a unui mandat european de arestare constituie o cauzã specialã de întrerupere a prescripţiei executãrii pedepsei, iar, dimpotrivã, altele au apreciat cã emiterea mandatului european de arestare nu întrerupe cursul prescripţiei executãrii pedepsei.
A fost arãtatã opinia procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul cã transmiterea directã a mandatului european de arestare emis de autoritãţile române cãtre autoritãţile judiciare ale altui stat membru pe teritoriul cãruia a fost localizatã persoana, indiferent dacã aceasta este sau nu este arestatã provizoriu în vederea predãrii, are efectul de întrerupere a prescripţiei executãrii pedepsei conform dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicatã, cu referire la dispoziţiile art. 127 din Codul penal.
De asemenea, s-a mai susţinut cã transmiterea mandatului european prin difuzare nu produce efectul întreruptiv de prescripţie.
Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecãtor Livia Doina Stanciu, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecatã a rãmas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constatã urmãtoarele:
1. Problema de drept ce a generat practica neunitarã
Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arãtat cã în practica judiciarã naţionalã nu existã un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea faptului dacã, în interpretarea şi aplicarea unitarã a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciarã internaţionalã în materie penalã, republicatã, şi ale art. 127 din Codul penal, transmiterea, potrivit dispoziţiilor legale în materie, a unui mandat european de arestare emis de cãtre autoritãţile judiciare române constituie sau nu o cauzã specialã de întrerupere a prescripţiei executãrii pedepsei.
2. Examenul jurisprudenţial
Prin recursul în interesul legii se aratã cã, în urma verificãrii jurisprudenţei la nivel naţional cu privire la stabilirea faptului dacã "transmiterea, potrivit dispoziţiilor legale în materie, a unui mandat european de arestare emis de cãtre autoritãţile judiciare române constituie sau nu o cauzã specialã de întrerupere a prescripţiei executãrii pedepsei", a fost relevatã o practicã neunitarã.
3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecãtoreşti
3.1. Într-o primã orientare a practicii, unele instanţe au apreciat cã emiterea de cãtre autoritãţile române a unui mandat european de arestare constituie o cauzã specialã de întrerupere a cursului prescripţiei executãrii pedepsei.
În acest sens, s-a argumentat cã mandatul european de arestare, fiind, conform Deciziei-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene, o cerere de extrãdare în procedurã simplificatã, devin incidente prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicatã (anexele nr. 1 - 15).
În cadrul acestei orientãri de practicã judiciarã, alte instanţe au decis cã numai arestarea provizorie în vederea predãrii, în baza unui mandat european de arestare emis de autoritãţile române, determinã întreruperea cursului prescripţiei executãrii pedepsei, în condiţiile art. 127 alin. 1 din Codul penal, considerând cã mãsura arestãrii provizorii echivaleazã cu începerea executãrii pedepsei (anexele nr. 16 - 18).
În favoarea concluziei cã emiterea unui mandat european de arestare de cãtre autoritãţile române constituie o cauzã specialã ce întrerupe prescripţia executãrii pedepsei, s-a arãtat cã prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 s-a concretizat hotãrârea luatã în cadrul Consiliului European de la Tampere din 1999 ca, între statele membre ale Uniunii Europene, sã se înlocuiascã procedura formalã de extrãdare, în cazul persoanei ce se sustrage de la executarea unei pedepse privative de libertate aplicate printr-o hotãrâre de condamnare rãmasã definitivã, cu o procedurã de predare simplificatã, respectiv o procedurã acceleratã, în cazul persoanei ce se sustrage de la urmãrirea penalã sau de la judecatã.
S-a mai susţinut cã într-o atare procedurã dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 sunt aplicabile, mandatul european de arestare fiind, în fapt, procedura simplificatã de extrãdare.
În consecinţã, în privinţa întreruperii cursului prescripţiei executãrii pedepsei, emiterea mandatului european de arestare produce aceleaşi efecte ca depunerea unei cereri de extrãdare.
3.2. Într-o a doua orientare a practicii, alte instanţe au apreciat cã emiterea mandatului european de arestare nu întrerupe cursul prescripţiei executãrii pedepsei, motivându-se cã prevederile art. 33 alin. (2) din lege vizeazã numai depunerea unei cereri de extrãdare, nefiind permisã aplicarea acestei reglementãri prin analogie şi instituţiei mandatului european de arestare (anexele nr. 19 - 34).
În susţinerea acestei idei s-a argumentat în sensul cã mandatul european de arestare nu poate fi echivalat cu o cerere de extrãdare, instanţa neputând proceda la o interpretare prin analogie a textelor de lege, aceasta nefiind permisã în materia dreptului penal.
S-a subliniat cã, dacã în ipoteza cererii de extrãdare art. 33 alin. (2) din legea menţionatã stabileşte cã aceasta întrerupe prescripţia executãrii pedepsei, în cazul emiterii unui mandat european de arestare nu existã o astfel de prevedere.
În contextul acestei abordãri s-a evidenţiat cã cele douã forme de cooperare internaţionalã - extrãdarea şi mandatul european de arestare -, deşi prezentând elemente comune cu privire la natura şi regimul lor juridic, sunt reglementate distinct, iar normele în materia extrãdãrii nu au caracter de norme generale, având aplicabilitate doar în aceastã materie.
Împrejurarea cã prin acelaşi act normativ a fost introdus un nou sistem simplificat - mandatul european de arestare - nu transformã, în opinia acestor instanţe, normele ce reglementeazã aceastã formã de cooperare în norme speciale.
4. Opinia procurorului general
Soluţia propusã de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul orientãrii jurisprudenţiale potrivit cãreia dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicatã, sunt incidente şi în materia mandatului european de arestare, cu distincţia ce se impune în raport cu localizarea persoanei solicitate.
În considerarea condiţiilor în care se produc efectele art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicatã, în domeniul extrãdãrii, precum şi a elementelor ce contureazã natura şi regimul juridic al mandatului european de arestare, s-a concluzionat cã depunerea/formularea cererii de extrãdare - cauzã cu caracter întreruptiv al prescripţiei executãrii pedepsei - nu poate avea loc decât în mãsura în care persoana solicitatã este localizatã şi statul de executare a cererii este cunoscut.
Per a contrario, atât timp cât persoana ce se sustrage de la urmãrirea penalã, de la executare nu este localizatã, autoritãţile române emit mandatul de urmãrire internaţionalã în vederea extrãdãrii (art. 65 din Legea nr. 302/2004, republicatã), ipotezã în care nu se produce întreruperea prescripţiei.
Pe de altã parte, se aratã cã mandatul european de arestare este o instituţie similarã extrãdãrii, simplificatã, ce a eliminat anumite etape în solicitarea/predarea între statele membre ale Uniunii Europene a persoanei în vederea tragerii la rãspundere penalã sau a executãrii pedepsei.
Se argumenteazã cã raportul dintre cele douã instituţii este de la general la special, de la general la particular, iar în absenţa unor norme speciale nu se poate invoca extinderea interpretãrii prin analogie a prevederilor art. 33 alin. (2) din lege.
Spre deosebire de cererea de extrãdare, care se formuleazã/depune numai dacã persoana este localizatã, mandatul european de arestare se emite cu satisfacerea condiţiilor prevãzute în art. 88 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicatã, indiferent dacã persoana este localizatã sau nu.
În prima situaţie, transmiterea directã a mandatului european de arestare emis de autoritãţile române cãtre autoritãţile judiciare ale statului membru pe teritoriul cãruia a fost localizatã persoana solicitatã are caracterul unei cereri de extrãdare, impunându-se inclusiv recunoaşterea efectului prevãzut de lege pentru cererile de extrãdare, respectiv caracterul de cauzã specialã de întrerupere a prescripţiei, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicatã.
Cu atât mai mult efectul întreruperii cursului prescripţiei trebuie constatat în ipoteza în care faţã de persoana cãutatã se ia mãsura arestãrii în scopul predãrii pe baza mandatului european de arestare, momentul arestãrii marcând debutul executãrii obligaţiei persoanei la respectarea dreptului statului român, iar durata arestului executat în statul strãin fiind dedusã din durata pedepsei [art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicatã].
În contextul în care persoana cãutatã nu este localizatã, iar mandatul european de arestare este transmis prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţieneascã Internaţionalã, care procedeazã la difuzarea sa pe canalele specifice, se susţine cã transmiterea prin difuzare nu poate fi asimilatã cu o cerere de extrãdare, întrucât nu sunt verificate elementele definitorii ale extrãdãrii, statul de executare nefiind identificat, iar derularea procedurii nefiind efectiv îndreptatã împotriva persoanei cãutate.
Într-o asemenea situaţie, se apreciazã cã, nefiind îndeplinite exigenţele legii, transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare [art. 65 alin. (4), art. 88 alin. (6) şi art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicatã] nu produce efectul întreruptiv de prescripţie.
5. Raportul asupra recursului în interesul legii
Proiectul de soluţie propus prin raportul întocmit în cauzã a vizat prima soluţie identificatã de examenul jurisprudenţial, în sensul cã efectul de întrerupere a prescripţiei executãrii pedepsei potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicatã, cu referire la art. 127 din Codul penal, se impune a fi recunoscut transmiterii directe a mandatului european de arestare emis de autoritãţile române cãtre autoritãţile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul cãruia a fost localizatã persoana, indiferent dacã aceasta este ori nu este arestatã provizoriu în vederea predãrii.
Nu produce efectul întreruptiv de prescripţie a executãrii pedepsei transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare.
S-a argumentat, în esenţã, cã transmiterea directã a mandatului european de arestare emis de cãtre autoritãţile române cãtre autoritãţile judiciare ale statului membru pe teritoriul cãruia a fost localizatã persoana solicitatã întruneşte toate elementele ce caracterizeazã o cerere de extrãdare, caz în care se impune a fi recunoscut efectul prevãzut de lege, anume acela de cauzã specialã de întrerupere a prescripţiei, potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicatã, în contextul în care actul îndreptat împotriva persoanei solicitate urmãreşte conformarea persoanei acuzate ori condamnate la procedurile penale pentru care este cãutatã.
Cu atât mai mult efectul întreruptiv de prescripţie, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicatã, se impune a fi recunoscut în situaţia în care faţã de persoana solicitatã se dispune şi se ia mãsura arestãrii provizorii în vederea predãrii în baza mandatului european de arestare emis de autoritãţile române, momentul arestãrii marcând momentul de început al executãrii obligaţiei persoanei la respectarea dreptului statului român, în condiţiile în care arestul executat în statul strãin este considerat a fi efectuat în faza de executare a procesului penal şi urmeazã a se deduce din durata pedepsei, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicatã.
Cea de-a doua ipotezã, aceea în care persoana solicitatã nu este localizatã, mandatul european de arestare fiind transmis prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţieneascã Internaţionalã, în scopul difuzãrii sale pe canale specifice, nu poate fi asimilatã unei cereri de extrãdare, atât timp cât nu se identificã elementele de esenţã ale extrãdãrii, şi anume o solicitare expresã de predare adresatã autoritãţilor statului de executare care sã vizeze persoana cãutatã şi care sã fi fost efectiv localizatã pe teritoriul acelui stat, astfel încât exigenţele art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicatã, nu sunt satisfãcute.
6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Din examinarea dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciarã internaţionalã în materie penalã, republicatã, rezultã cã depunerea cererii de extrãdare întrerupe prescripţia neîmplinitã anterior.
Pe de altã parte, dispoziţiile art. 127 din Codul penal statueazã cu privire la întreruperea cursului prescripţiei executãrii, în sensul cã termenul de prescripţie a executãrii pedepsei prevãzut în art. 126 din Codul penal, pentru persoana fizicã, se întrerupe prin începerea executãrii pedepsei sau prin sãvârşirea din nou a unei infracţiuni, iar sustragerea de la executare, dupã începerea executãrii pedepsei, face sã curgã un nou termen de prescripţie de la data sustragerii.
Prescripţia executãrii pedepsei constã în înlãturarea forţei coercitive a unei hotãrâri definitive de condamnare, prin trecerea unei perioade de timp prevãzute de lege fãrã ca ea sã fie executatã, reprezentând o cauzã de stingere a dreptului de a impune, prin constrângere, executarea pedepsei ce a fost aplicatã unei persoane.
Raţiunea prescripţiei executãrii pedepsei este aceeaşi cu cea a prescripţiei rãspunderii penale, eficienţa executãrii pedepsei diminuându-se pânã la dispariţie prin trecerea unui interval de timp suficient de mare în care sancţiunea nu a fost executatã.
Prin natura sa juridicã, prescripţia, fie cã este a executãrii pedepsei, fie cã vizeazã însãşi rãspunderea penalã, apare ca o renunţare anticipatã a autoritãţilor de a cere sau a impune sancţiuni penale executabile, dacã acestea nu s-au produs întro perioadã apreciatã ca fiind rezonabilã de legiuitor.
În registrul circumstanţelor care întrerup cursul prescripţiei executãrii pedepsei, legiuitorul român a reglementat 3 cauze, şi anume: când infractorul se sustrage de la executarea pedepsei, când începe executarea pedepsei şi, în fine, când sãvârşeşte o nouã infracţiune.
Principalul efect al sustragerii de la executare, dupã începerea executãrii pedepsei, îl constituie curgerea unui nou termen de prescripţie, începând cu data sustragerii.
Instituţia întreruperii cursului prescripţiei executãrii pedepsei, în lumina prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicatã, cu referire la efectele, în aceastã materie, a transmiterii unui mandat european de arestare emis de cãtre autoritãţile judiciare române altui stat membru a generat interpretarea şi aplicarea neunitarã a legii.
Dacã în cazul depunerii cererii de extrãdare, prin voinţa legiuitorului, s-a instituit o cauzã specialã de întrerupere a cursului prescripţiei, atât a rãspunderii penale, cât şi a executãrii pedepsei [art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicatã], analiza reglementãrii mandatului european de arestare nu identificã o prevedere similarã.
Interpretarea şi aplicarea unitarã a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicatã, şi ale art. 127 din Codul penal implicã, în mod obligatoriu, examinarea instituţiei mandatului european de arestare din perspectiva unei proceduri de extrãdare simplificate.
În esenţã, pasul spre mandatul european de arestare a fost fãcut prin termenii concluziilor de dupã întâlnirea de la Tampere: procedura formalã a extrãdãrii ar trebui sã fie suprimatã între statele membre, pentru persoanele care au tendinţa de a scãpa de rãspunderea în faţa justiţiei, dupã ce au fãcut obiectul unei condamnãri definitive, şi ar trebuie sã fie înlocuitã de un simplu transfer al persoanei.
Se poate observa, aşadar, cã mandatul european de arestare acoperã un câmp de aplicare identic cu cel al extrãdãrii, cãreia în concret i se substituie, referindu-se atât la faza dinaintea pronunţãrii hotãrârii într-un proces penal, cât şi la cea de dupã pronunţarea ei.
Din aceastã perspectivã, argumentele exprimate de procurorul general referitor la caracterul special al procedurii mandatului european de arestare, în raport cu extrãdarea, sunt întemeiate.
De asemenea, interpretarea logicã şi sistematicã a dispoziţiilor art. 65 şi 66 din Legea nr. 302/2004, republicatã, cu privire la incidenţa prevederilor art. 33 alin. (2) din aceeaşi lege determinã concluzia cã cererea de extrãdare poate fi formulatã/depusã numai în condiţiile în care persoana solicitatã este localizatã şi statul de executare a cererii este, prin urmare, cunoscut.
Per a contrario, atât timp cât persoana solicitatã care se sustrage de la urmãrirea penalã sau de la executare nu este localizatã, devine funcţionalã instituţia urmãririi internaţionale în vederea extrãdãrii, emiţându-se mandat în acest sens, fãrã însã a se putea susţine cã emiterea şi difuzarea unui asemenea mandat ar genera întreruperea prescripţiei.
În mod raţional, câtã vreme persoana nu este localizatã şi statul de executare nu este cunoscut, se contureazã o imposibilitate obiectivã de formulare/depunere a cererii de extrãdare, autoritãţile române neavând posibilitatea unei manifestãri efective în vederea tragerii la rãspundere penalã a persoanei respective sau a supunerii acesteia la executarea unei pedepse, manifestare ce ar fi de esenţa cauzelor ce întrerup prescripţia.
Procedura mandatului european de arestare a reprezentat un pas înainte prin elementele de noutate în planul predãrii infractorilor între statele membre, al simplificãrii şi operativitãţii cu care se realizeazã cooperarea juridicã în interiorul Uniunii Europene, aspecte consacrate prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare în interiorul Uniunii Europene.
În fond, mecanismul unui mandat european de arestare constituie transferul unei persoane dintr-un stat membru în altul - înlocuind procedura tradiţionalã a extrãdãrii -, un sistem pe orizontalã care se substituie extrãdãrii în toate materiile, inclusiv în domeniul recunoaşterii mutuale a deciziilor în justiţie, decizii ce se impun a fi executate automat pe întreg teritoriul Uniunii Europene.
Instituirea mandatului european de arestare, valabil numai în interiorul Uniunii Europene, a înlocuit practic Convenţia europeanã de extrãdare, care rãmâne valabilã în relaţia dintre un stat membru şi alte state din Europa ce nu sunt membre ale Uniunii Europene.
În considerarea celor expuse, raportul dintre cele douã instituţii - extrãdarea şi mandatul european de arestare - este unul de la general la special, de la general la particular, iar în mãsura în care reglementarea mandatului european de arestare nu cuprinde norme edictate într-un anume domeniu, devin aplicabile normele de drept cu caracter general în materia extrãdãrii.
În adevãr, reglementarea mandatului european de arestare nu oferã o prevedere cu privire la efectul întreruptiv al prescripţiei executãrii pedepsei în situaţia emiterii mandatului european de arestare, astfel cum instituţia extrãdãrii o face prin dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicatã. Incidenţa acestor norme şi în materia mandatului european de arestare devine posibilã în baza raportului dintre cele douã instituţii, fãrã a se putea invoca, în mod fundamentat, extinderea prin analogie a acestor prevederi.
Este ştiut cã aplicarea legii penale prin analogie constituie o atingere adusã securitãţii juridice a cetãţeanului şi deschide calea spre o aplicare arbitrarã a normelor dreptului penal, în doctrina românã apreciindu-se cã principiul legalitãţii se opune întotdeauna aplicãrii legii penale prin analogie.
În problematica în discuţie se poate constata cã nu ne aflãm în situaţia interpretãrii extensive prin analogie a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicatã - dispoziţii de altfel în defavoarea persoanei solicitate -, procedeu unanim considerat ca fiind inadmisibil, atât timp cât procedura mandatului european de arestare este în sine procedura simplificatã, acceleratã a extrãdãrii, normele cu caracter general fiind pe deplin aplicabile acestei proceduri speciale.
Analogia în defavoarea inculpatului - analogia in malam partem - este de altfel interzisã şi în plan european, jurisprudenţial, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului statuând în mod constant cã art. 7 din Convenţie evidenţiazã, între altele, interdicţia aplicãrii legii penale prin analogie în defavoarea inculpatului. Deşi se impune a recunoaşte originalitatea mandatului european de arestare, din perspectiva modificãrilor procedurale aduse, a importanţei încrederii reciproce, ca principiu fundamental al executãrii, el reprezintã, în sine, o extrãdare inovativã, devenind astfel firesc ca dispoziţiile privind extrãdarea, care nu se regãsesc în mod expres în reglementarea mandatului european de arestare, sã-şi afle incidenţa.
Prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicatã, care instituie o cauzã specialã de întrerupere a cursului prescripţiei, atât a rãspunderii penale, cât şi a executãrii pedepsei, prin formularea/depunerea cererii de extrãdare, sunt aplicabile, în consecinţã, şi în materia mandatului european de arestare.
Transmiterea mandatului european de arestare autoritãţilor judiciare de executare se realizeazã, în mod distinct, în funcţie de localizarea persoanei solicitate.
Astfel, în situaţia localizãrii acesteia, devin incidente prevederile art. 88 alin. (3) lit. a) şi art. 89 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicatã, iar în ipoteza în care persoana solicitatã nu este localizatã, mandatul european de arestare se transmite prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţieneascã Internaţionalã din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, care procedeazã la difuzarea acestuia pe canalele specifice.
Transmiterea directã a mandatului european de arestare emis de cãtre autoritãţile române cãtre autoritãţile judiciare ale statului membru pe teritoriul cãruia a fost localizatã persoana solicitatã întruneşte toate elementele care caracterizeazã o cerere de extrãdare, caz în care se impune a fi recunoscut efectul prevãzut de lege, şi anume acela de cauzã specialã de întrerupere a prescripţiei, potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicatã.
O asemenea manifestare expresã a autoritãţilor române, în sensul solicitãrii de predare, adresatã autoritãţilor statului pe teritoriul cãruia se aflã infractorul ori persoana condamnatã ce a fost în mod efectiv localizatã, în temeiul mandatului european de arestare, întruneşte, în mod deplin, exigenţele unei cauze care justificã întreruperea prescripţiei, în contextul în care actul îndreptat împotriva persoanei solicitate urmãreşte conformarea persoanei acuzate ori condamnate la procedurile penale pentru care este cãutatã.
O asemenea concluzie este întemeiatã în raport cu natura, conţinutul şi finalitatea instituţiei prescripţiei rãspunderii penale şi a executãrii pedepsei, astfel cum a fost conceputã de legiuitorul român.
În acest sens, un act precum mandatul european de arestare relevã existenţa şi persistenţa acţiunii autoritãţilor judiciare de tragere la rãspundere penalã a infractorilor ori de supunere a acestora la executarea unei pedepse cu închisoarea şi implicã exerciţiul efectiv al acestei acţiuni, constituind, fãrã îndoialã, un act procesual întreruptiv de prescripţie.
Cu atât mai mult efectul întreruptiv de prescripţie, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicatã, se impune a fi recunoscut în situaţia în care faţã de persoana solicitatã se dispune şi se ia mãsura arestãrii provizorii în vederea predãrii în baza mandatului european de arestare emis de autoritãţile române, momentul arestãrii marcând momentul de început al executãrii obligaţiei persoanei la respectarea dreptului statului român.
Un argument în plus este acela cã arestul executat în statul strãin este considerat a fi efectuat în faza de executare a procesului penal şi urmeazã a se deduce din durata pedepsei, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicatã.
Cea de-a doua ipotezã, aceea în care persoana solicitatã nu este localizatã, mandatul european de arestare fiind transmis prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţieneascã Internaţionalã, în scopul difuzãrii sale pe canale specifice, nu poate fi asimilatã unei cereri de extrãdare, atât timp cât nu se identificã elementele de esenţã ale extrãdãrii, şi anume o solicitare expresã de predare adresatã autoritãţilor statului de executare care sã vizeze persoana cãutatã şi care sã fi fost efectiv localizatã pe teritoriul acelui stat.
Este evident într-o asemenea situaţie cã procedura nu este efectiv îndreptatã împotriva persoanei cãutate, iar exigenţele art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicatã, nu sunt satisfãcute.
Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 414^4 şi 414^5 din Codul de procedurã penalã, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
DECIDE:
Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţã:
În interpretarea şi aplicarea unitarã a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciarã internaţionalã în materie penalã, republicatã, şi ale art. 127 din Codul penal, stabileşte cã:
Transmiterea directã a mandatului european de arestare emis de autoritãţile române cãtre autoritãţile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul cãruia a fost localizatã persoana, indiferent dacã aceasta este sau nu arestatã provizoriu în vederea predãrii, are efect de întrerupere a prescripţiei executãrii pedepsei.
Nu produce efect întreruptiv de prescripţie transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare.
Obligatorie, potrivit art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedurã penalã.
Pronunţatã în şedinţã publicã, astãzi, 12 martie 2012.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
LIVIA DOINA STANCIU
Magistrat-asistent,
Alina Gabriela Pãun
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
