Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 2 din 11 ianuarie 2012 asupra obiectiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor si a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 131 din 23 februarie 2012
Pe rol se aflã soluţionarea sesizãrii referitoare la neconstituţionalitatea "dispoziţiilor art. 99 lit. r), s) şi ş) şi art. 99^1 din Legea nr. 303/2004, astfel cum sunt prevãzute în Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii [...], precum şi cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 44, art. 45, art. 46^1 şi art. 47 din Legea nr. 317/2004, astfel cum sunt prevãzute în Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii", formulatã de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi a sesizãrii referitoare la neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, formulatã de 86 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat, ambele sesizãri fiind întemeiate pe dispoziţiile art. 146 lit. a) din Constituţie.
Cu privire la cele douã sesizãri, Curtea reţine urmãtoarele:
I. Cu Adresa nr. 1.816 din 16 decembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a transmis Curţii Constituţionale sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea "dispoziţiilor art. 99 lit. r), s) şi ş) şi art. 99^1 din Legea nr. 303/2004, astfel cum sunt prevãzute în Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii [...], precum şi cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 44, art. 45, art. 46^1 şi art. 47 din Legea nr. 317/2004, astfel cum sunt prevãzute în Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii."
Sesizarea formulatã de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, s-a hotãrât în şedinţa din data de 16 decembrie 2011, prin Hotãrârea nr. 1 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind votatã de cei 74 de judecãtori prezenţi din totalul de 97 de judecãtori în funcţie ai instanţei supreme, în conformitate cu art. 25 lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciarã.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 7.130 din 19 decembrie 2011 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.585 A/2011.
II. În ceea ce priveşte obiectul sesizãrii de neconstituţionalitate se constatã cã acesta îl constituie dispoziţiile art. I pct. 3 cu referire la art. 99 lit. r), s) şi ş) şi pct. 4 cu referire la art. 99^1, precum şi ale art. II pct. 1 cu referire la art. 44, pct. 2 cu referire la art. 45, pct. 5 cu referire la art. 46^1 şi pct. 6 cu referire la art. 47 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
III. Criticile de neconstituţionalitate sunt grupate dupã cum urmeazã:
1. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. I pct. 3 cu referire la art. 99 lit. r), s) şi ş) şi pct. 4 cu referire la art. 99^1 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, se susţine cã încalcã prevederile art. 20 alin. (2) şi cele ale art. 129 din Constituţie, referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi folosirea cãilor de atac.
În opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, "condiţiile legii" la care se referã dispoziţiile art. 129 din Constituţie sunt prevãzute, în principal, în Codul de procedurã civilã şi în Codul de procedurã penalã. Or, potrivit ambelor acte normative menţionate, nemotivarea hotãrârilor judecãtoreşti constituie motiv de casare a acestora şi, prin urmare, motiv de exercitare a cãii de atac a recursului, în condiţiile art. 129 din Constituţie. Fiind un motiv de exercitare a cãii de atac, nemotivarea hotãrârii judecãtoreşti nu poate constitui abatere disciplinarã în exercitarea activitãţii magistratului, întrucât hotãrârea judecãtoreascã, ca act de înfãptuire a justiţiei, poate face exclusiv obiectul controlului judecãtoresc, iar nu al unei acţiuni disciplinare. Prin urmare, dispoziţiile art. 99 lit. r) din legea criticatã, potrivit cãrora constituie abatere disciplinarã "r) lipsa totalã a motivãrii hotãrârilor judecãtoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, în condiţiile legii", încalcã dispoziţiile art. 129 din Constituţie.
Se mai aratã cã sunt neconstituţionale şi dispoziţiile art. 99 lit. ş) din legea criticatã, potrivit cãrora constituie abatere disciplinarã "nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii", deoarece modul în care sunt respectate aceste decizii se cenzureazã exclusiv de cãtre instanţele de control, prin intermediul cãilor de atac. În plus, textul menţionat nu face distincţie între situaţiile de nerespectare a deciziilor Curţii Constituţionale sau a deciziilor pronunţate în interesul legii, deşi se constatã incidenţa lor, şi situaţiile în care, în mod motivat, se constatã cã o astfel de decizie nu este aplicabilã la un caz dat, în acest din urmã caz neputând fi incidente dispoziţiile privind rãspunderea disciplinarã, ci numai cele privind controlul de legalitate.
Cu privire la lit. s) a aceluiaşi articol, potrivit cãreia constituie abatere disciplinarã "utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotãrârilor judecãtoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vãdit contrarã raţionamentului juridic, de naturã sã afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat", se susţine cã încalcã prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţie raportat la art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, în ceea ce priveşte componenta referitoare la claritatea şi previzibilitatea normelor juridice. Se invocã în acest sens decizii ale Curţii Constituţionale (nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, nr. 573 din 3 mai 2011) prin care, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aceastã materie, s-a reţinut cã principiul legalitãţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, precum şi faptul cã nu poate fi consideratã lege decât o normã enunţatã cu suficientã precizie, pentru a permite cetãţeanului sã îşi controleze conduita.
2. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. II pct. 1 cu referire la art. 44, pct. 2 cu referire la art. 45, pct. 5 cu referire la art. 46^1 şi pct. 6 cu referire la art. 47 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, se susţine cã încalcã prevederile art. 1 alin. (4), art. 124 alin. (3) şi art. 133 alin. (1) din Constituţie.
Aceasta, întrucât normele criticate conferã calitatea de titular al acţiunii disciplinare ministrului justiţiei şi preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cazul abaterilor disciplinare sãvârşite de judecãtori, respectiv calitatea de titular al acţiunii disciplinare ministrului justiţiei şi procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul abaterilor disciplinare sãvârşite de procurori.
Atribuind ministrului justiţiei, ca membru al puterii executive, aceastã calitate, se încalcã principiul separaţiei puterilor în stat, exercitarea acţiunii disciplinare constituind o ingerinţã în activitatea puterii judecãtoreşti. În acelaşi timp, conferirea de titular al acţiunii disciplinare împotriva judecãtorilor atât ministrului justiţiei, cât şi preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, primul exercitând atribuţii specifice puterii executive, iar cel de-al doilea atribuţii specifice puterii judecãtoreşti, se încalcã principiul independenţei judecãtorilor.
De asemenea, aceleaşi norme încalcã şi dispoziţiile art. 133 alin. (1) din Constituţie, care conferã exclusiv Consiliului Superior al Magistraturii rolul de garant al independenţei justiţiei. Or, exercitarea acţiunii disciplinare împotriva magistraţilor reprezintã o componentã esenţialã în îndeplinirea, de cãtre Consiliul Superior al Magistraturii, a rolului sãu constituţional. Garanţiile pe care legea trebuie sã le prevadã, pentru a fi conformã cu principiul independenţei judecãtorilor şi îndeplinirea rolului Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei, nu privesc numai sancţionarea propriu-zisã a magistraţilor, ci şi toate procedurile care pot avea ca efect sancţionarea acestora, de la momentul iniţial al exercitãrii acţiunii disciplinare.
IV. La data de 20 decembrie 2011, prin Adresa nr. 29.607/1.154/2011, Consiliul Superior al Magistraturii a transmis Curţii Constituţionale punctul sãu de vedere, prin care se aratã cã un numãr relativ important din dispoziţiile legii cu privire la care Curtea Constituţionalã a fost sesizatã "neagã litera şi spiritul Constituţiei, reprezentând un grav atentat la independenţa justiţiei din România". Examinând punctul de vedere transmis, Curtea constatã cã motivele prezentate sunt aceleaşi cu cele formulate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate ce constituie obiectul Dosarului nr. 1.591A/2011 al Curţii Constituţionale.
V. Cu Adresa nr. 51/6.192 din 20 decembrie 2011, secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, precum şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea formulatã de 86 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat referitoare la neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
Autorii sesizãrii sunt urmãtorii: Gheorghe Ana, Gheorghe Antochi, Nicolae Bãnicioiu, Eugen Bejinariu, Vasile Bleotu, Dumitru Boabeş, Marin Bobeş, Matei-Radu Brãtianu, Doina Burcãu, Ion Burnei, Ion Cãlin, Dumitru Chiriţã, Ioan Cindrea, Gheorghe Ciocan, Eugeniu Radu Coclici, Dorel Covaci, Victor Cristea, Ioan Damian, Andrei Dolineaschi, Mircea Gheorghe Drãghici, Sonia Maria Drãghici, Ileana Cristina Dumitrache, Cristian-Sorin Dumitrescu, Ion Dumitru, Mircea Duşa, Filip Georgescu, Marian Ghiveciu, Vasile Ghiorghe Gliga, Horia Grama, Viorel Hrebenciuc, Iulian Iancu, Florin Iordache, Cornel Itu, Florina-Ruxandra Jipa, Ciprian Florin Luca, Mircea-Silvestru Lup, Costicã Macaleţi, Antonella Marinescu, Eduard-Stelian Martin, Manuela Mitrea, Vasile Mocanu, Ion Mocioalcã, Carmen Ileana Moldovan, Emil Radu Moldovan, Rodica Nassar, Adrian Nãstase, Marian Neacşu, Cãtãlin Ioan Nechifor, Robert Sorin Negoiţã, Dan Nica, Nicolae-Ciprian Nica, Bogdan-Nicolae Niculescu-Duvãz, Oana Ştefãnescu-Thome Niculescu-Mizil, Laurenţiu Nistor, Constantin Niţã, Iuliu Nosa, Tudor Panţâru, Florin Costin Pâslaru, Petre Petrescu, Victor Viorel Ponta, Georgian Pop, Florian Popa, Vasile Popeangã, Dan-Mircea Popescu, Neculai Rãţoi, Cornel Cristian Resmeriţã, Cristian Rizea, Ioan Sorin Roman, Lucreţia Roşca, Victor Socaciu, Adrian Solomon, Ioan Stan, Ion Stan, Nicolae Stan, Anghel Stanciu, Sorin Constantin Stragea, Mugurel Surupãceanu, Viorel Ştefan, Florin-Cristian Tãtaru, Horia Teodorescu, Angel Tilvãr, Mihai Tudose, Radu Costin Vasilicã, Petru Gabriel Vlase, Aurel Vlãdoiu, Mãdãlin-Ştefan Voicu, Valeriu Ştefan Zgonea.
Sesizarea a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 7.184 din 20 decembrie 2011, formând obiectul Dosarului nr. 1.591 A/2011.
VI. Obiectul sesizãrii, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu privire la care se aratã cã, în ansamblul sãu, încalcã urmãtoarele dispoziţii din Constituţie: art. 1 alin. (4) privind separaţia puterilor în stat, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii şi a autoritãţilor publice, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 26 alin. (2) privind dreptul persoanei de a dispune de ea însãşi, art. 124 privind înfãptuirea justiţiei, art. 125 privind statutul judecãtorilor, art. 126 privind instanţele judecãtoreşti, art. 129 privind folosirea cãilor de atac, art. 133 şi art. 134 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
Se susţine cã legea criticatã produce un efect invers celui declarat, respectiv o slãbire majorã a independenţei justiţiei, prin expunerea sa la un control concret al puterii executive, crearea unei jurisdicţii paralele şi înlocuirea controlului jurisdicţional al hotãrârilor judecãtoreşti cu un control disciplinar îndreptat direct împotriva judecãtorului. Din aceastã perspectivã se apreciazã cã actul normativ a fost elaborat cu încãlcarea gravã a unor principii constituţionale fundamentale.
VII. Criticile de neconstituţionalitate sunt grupate dupã cum urmeazã:
1. Cu referire la modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor
● Se aratã, mai întâi, cã legea criticatã instituie o serie de abateri disciplinare noi, iar, prin modul în care acestea sunt reglementate, se încalcã normele şi principiile constituţionale invocate.
În acest sens se aratã cã o abatere disciplinarã poate sancţiona doar acele conduite care nu privesc actul de justiţie în sine, ci desfãşurarea activitãţii de sistem, exterioarã activitãţii propriu-zise. Activitatea jurisdicţionalã este rezervatã exclusiv actului de justiţie, hotãrârile fiind supuse doar controlului judecãtoresc, prin sistemul cãilor de atac, ordinare sau extraordinare.
Verificarea aplicãrii legii de cãtre judecãtor presupune repunerea în discuţie a actului de judecatã de cãtre o autoritate care nu este judiciarã sau care, chiar dacã în mod obişnuit desfãşoarã o activitate de judecatã, în cazul în care ar exercita o atribuţie ca titular al acţiunii disciplinare, nu ar mai funcţiona ca instanţã de judecatã, ceea ce determinã sã se instituie o "suprainstanţã", ce are dreptul sã încalce principiul independenţei judecãtorului, autoritatea de lucru judecat şi principiul separaţiei puterilor în stat.
Astfel, abaterile disciplinare prevãzute la art. 99 lit. r) şi s) din lege privesc conţinutul hotãrârilor judecãtoreşti, care nu poate fi examinat decât prin intermediul cãilor de atac, iar în ceea ce priveşte sancţiunea prevãzutã la art. 99 lit. t), aceasta se rezumã numai în mod aparent la situaţia magistratului, deoarece poate constitui temei pentru promovarea cãii de atac a revizuirii, ceea ce înseamnã cã pe calea acţiunii disciplinare s-ar putea ajunge indirect la repunerea în discuţie a fondului cauzei, încãlcându-se astfel autoritatea de lucru judecat. În ceea ce priveşte abaterea disciplinarã prevãzutã de art. 99 lit. ş) din lege, se aratã cã presupune, de asemenea, verificarea unei judecãţi în fond.
Or, a oferi inspecţiei judiciare posibilitatea de a efectua un control paralel asupra soluţiei pronunţate cu privire la fondul cauzei, eventual la solicitarea puterii executive (din moment ce titular al acţiunii disciplinare devine şi Ministerul Justiţiei, componentã a executivului), echivaleazã cu o încãlcare a independenţei justiţiei şi creeazã premisele ca justiţia sã nu se mai realizeze numai prin instanţele judecãtoreşti, ci şi prin inspecţia judiciarã, care, printr-o cercetare disciplinarã îndreptatã "aparent" împotriva judecãtorului, va ajunge sã realizeze, în fapt, un veritabil control de legalitate al hotãrârii pronunţate.
În continuare, autorii sesizãrii se referã, în mod special, la reglementarea abaterii disciplinare constând în nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, expunând, pe larg, considerentele pentru care, în opinia lor, aceasta încalcã: principiul constituţional potrivit cãruia judecãtorii se supun numai legii [art. 124 alin. (3)], dispoziţiile art. 20 şi art. 148 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi integrarea în Uniunea Europeanã, dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Astfel, cu privire la deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în recurs în interesul legii, se aratã cã vin sã corecteze o practicã neunitarã rezultatã dintr-o interpretare diferitã a unei legi, indicând în abstract şi nu în cadrul unui proces determinat soluţia, respectiv interpretarea corectã a legii în anumite situaţii identice care au primit soluţii diferite. Or, judecãtorul cauzei este singurul abilitat în concret sã verifice dacã în pricina cu care este învestit este sau nu aplicabilã decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cât priveşte Curtea Constituţionalã, se aratã cã verificarea pe care o face aceasta cu privire la compatibilitatea unei legi cu Constituţia este întotdeauna în abstract, chiar dacã excepţia de neconstituţionalitate se invocã într-o cauzã concretã. Deciziile Curţii de constatare a neconstituţionalitãţii creeazã în primul rând o obligaţie în sarcina puterii legislative şi, uneori, executive, atunci când aceasta din urmã legifereazã, de a pune în acord legea cu Constituţia. Respectarea de cãtre instanţele de judecatã a acestei soluţii se concretizeazã în aceea cã, supunându-se numai legii în pronunţarea unei hotãrâri judecãtoreşti, judecãtorul nu va putea pronunţa o hotãrâre în baza unui act normativ neconstituţional care şi-a încetat efectele juridice. Spre deosebire de analiza fãcutã de Curtea Constituţionalã, instanţele învestite cu soluţionarea unei cereri fac o analizã în concret a incidenţei textelor legale la o situaţie de fapt stabilitã în urma administrãrii probatoriului.
Interpretarea dispoziţiilor legale, fie prin decizii ale Curţii Constituţionale, fie prin decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, nu înlãturã obligaţia instanţelor prevãzutã de art. 20 şi, respectiv, art. 148 din Constituţie de a interpreta dispoziţiile dreptului intern astfel încât aplicarea legii sã nu conducã la încãlcarea drepturilor fundamentale ale pãrţilor, consacrate de Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, respectiv de a duce la îndeplinire obligaţiile rezultate din actul aderãrii la Uniunea Europeanã. Se invocã în acest sens Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care, potrivit art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeanã, are aceeaşi valoare juridicã cu cea a tratatelor.
Referindu-se la efectele deciziilor Curţilor Constituţionale şi distingând sub acest aspect între deciziile prin care se constatã neconstituţionalitatea, respectiv constituţionalitatea unui act normativ, autorii sesizãrii reţin cã nu se poate susţine ca având caracter general obligatoriu şi acestea din urmã, deoarece o asemenea interpretare ar presupune ca niciodatã Curtea sã nu poatã reveni asupra propriei jurisprudenţe, fiind legatã de constatãrile proprii anterioare. Interpretarea datã de Curtea Constituţionalã dispoziţiilor legale prin aceastã categorie de decizii nu poate fi înlãturatã decât în situaţii excepţionale, când aceastã interpretare, urmatã ad litteram în aplicarea legii la un caz concret, ar putea conduce la încãlcãri ale unor tratate internaţionale la care România este parte.
Revenind asupra ideii în sensul cã, indiferent de decizia pronunţatã, Curtea Constituţionalã interpreteazã întotdeauna in abstracto un text legal, prin raportare la dispoziţiile Constituţiei, se susţine cã nu poate fi exclusã de plano posibilitatea ca aplicarea în concret a legii astfel interpretate, cu privire la o situaţie de fapt determinatã în urma cercetãrii judecãtoreşti, sã fie contrarã principiilor afirmate chiar de Curtea Constituţionalã în deciziile sale, o astfel de soluţie fiind impusã de art. 20 din Constituţie.
Se apreciazã cã este cu atât mai periculos a transfera în sfera rãspunderii disciplinare aspecte legate de aplicabilitatea deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului cu cât aceste douã instanţe nu sunt infailibile.
De altfel, nici Curtea Europeanã a Drepturilor Omului nu îşi arogã dreptul de a verifica eventualele erori de interpretare a legii interne de cãtre instanţa naţionalã. Se invocã în acest sens cele statuate în hotãrârile pronunţate în cauzele Rasidescu împotriva României şi Natela Davidashvili împotriva Georgiei, prin care Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a reţinut cã nu este o instanţã de apel învestitã cu cenzurarea erorilor de fapt şi de drept ale instanţelor naţionale ce au soluţionat cauza înaintea sa, o a patra instanţã care sã rejudece cauza pe fond sau din perspectiva dreptului naţional. În sprijinul aceleiaşi susţineri se mai invocã şi hotãrârile pronunţate în cauzele Mgueladze împotriva Georgiei, Gurepka împotriva Ucrainei şi Goktas împotriva Turciei, prin care aceeaşi Curte a reţinut cã instanţele interne sunt mai bine plasate pentru a aprecia relevanţa probelor pentru o soluţie şi lor le revine rolul de a interpreta şi aplica legea internã.
Astfel fiind, reglementarea sancţiunilor disciplinare menţionate încalcã independenţa justiţiei, care, potrivit Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciarã, este premisa statului de drept şi o garanţie fundamentalã a procesului echitabil. Judecãtorul are obligaţia sã aplice legea aşa cum o înţelege, pe baza propriei evaluãri a faptelor, iar un element esenţial al independenţei sale instituţionale este acela cã nu poate fi supus unei intervenţii arbitrare din partea executivului.
Cu privire la art. 148 din Constituţie, se aratã cã impune judecãtorului naţional sã respecte jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi sã acorde prioritate dreptului european faţã de cel intern. Se invocã în acest sens şi cele statuate de aceastã Curte în cauzele Handelsegesellschaft mbH şi Simmenthal. Faţã de aceastã jurisprudenţã se apreciazã cã dreptul comunitar trebuie sã prevaleze oricãror altor norme interne, inclusiv normelor constituţionale, judecãtorul naţional fiind obligat sã le aplice cu preferinţã.
● O altã criticã formulatã cu privire la modificarea Legii nr. 303/2004 se referã la art. 99^1 din lege şi vizeazã lipsa de previzibilitate a acestuia. Potrivit texului legal menţionat, "Existã rea-credinţã atunci când judecãtorul sau procurorul încalcã cu ştiinţã normele de drept, material sau procesual, urmãrind sau acceptând vãtãmarea unei persoane.
Existã gravã neglijenţã atunci când judecãtorul sau procurorul nesocoteşte din culpã, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material sau procesual".
Se aratã cã legiuitorul procedeazã la definirea unor noţiuni precum reaua-credinţã şi grava neglijenţã prin intermediul altor noţiuni la fel de generale sau imprecise (nescuzabil, neîndoielnic), ceea ce încalcã art. 20 din Constituţie şi Avizul nr. 3 al Consiliului Consultativ al Judecãtorilor Europeni privind principiile şi regulile care guverneazã conduita profesionalã a judecãtorilor, în care se statueazã asupra obligaţiei statului de a defini în termeni clari faptele care pot duce la aplicarea sancţiunilor disciplinare. În plus, reaua-credinţã şi grava neglijenţã sunt forme ale vinovãţiei, ca element subiectiv al abaterii disciplinare, dar în cadrul legii în discuţie sunt definite prin elemente obiective - încãlcarea sau nesocotirea unor norme.
Cu privire la acelaşi text de lege se mai aratã cã presupune o reexaminare a unei hotãrâri judecãtoreşti altfel decât prin intermediul cãilor de atac, ceea ce este de naturã sã încalce art. 129 din Constituţie şi determinã ignorarea autoritãţii de lucru judecat.
Totodatã, se susţine cã acesta încalcã şi principiul independenţei justiţiei, invocându-se în acest sens dispoziţiile art. 124 alin. (3) şi art. 133 alin. (1) din Constituţie, precum şi Recomandarea CM/Rec (2010)12 a Comitetului Miniştrilor cãtre statele membre cu privire la judecãtori: independenţa, eficienţa şi responsabilitãţile, act în care se reţine cã deciziile judecãtorilor nu pot face obiectul vreunei reanalizãri, în afara procedurilor de atac sau de redeschidere a cauzei, precum şi faptul cã, exceptând deciziile privind amnistia, graţierea sau alte mãsuri similare, puterile executivã şi legislativã nu pot lua decizii care sã invalideze hotãrâri judecãtoreşti.
Se invocã, de asemenea, rezoluţia Asociaţiei Europene a Judecãtorilor adoptatã cu ocazia reuniunii de la Siofok din perioada 27 septembrie - 2 octombrie 2006, prin care s-a exprimat îngrijorarea faţã de modificãrile legislative recente din România, în contextul modificãrii legii prin introducerea rãspunderii disciplinare pentru nerespectarea normelor de drept procesual cu rea-credinţã sau gravã neglijenţã.
Pornind de la declaraţia Asociaţiei Europene a Judecãtorilor, în sensul cã procedurile disciplinare, precum şi acţiunile în civil şi penal privind judecãtorii trebuie sã conţinã garanţii cã protejeazã pe deplin independenţa judecãtorilor, prin excluderea oricãrei forme de control administrativ al hotãrârilor, se susţine cã sancţionarea disciplinarã a acestora pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţã şi gravã neglijenţã nu face decât sã transfere rãspunderea statului pentru erori judiciare direct în sarcina judecãtorului, fãrã un proces echitabil.
Invocându-se Cauza Kobler împotriva Austriei, în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat asupra condiţiilor în care un stat membru este obligat sã repare prejudiciul cauzat persoanelor particulare prin fapte care îi sunt imputabile, se conchide în sensul cã o încãlcare gravã a unei norme de drept de cãtre un judecãtor şi care a produs o eroare judiciarã trebuie mai întâi constatatã de o instanţã naţionalã în condiţiile unui proces echitabil, ca efect al antrenãrii rãspunderii statului, stat care, la rândul sãu, poate avea o acţiune subsidiarã împotriva judecãtorului, dacã se stabileşte, în cadrul unui proces echitabil, cã acesta este cel care a încãlcat norma de drept cu gravã neglijenţã sau rea-credinţã. A substitui acest sistem de garanţii procedurale cu un simplu control administrativ disciplinar încalcã independenţa justiţiei şi principiul constituţional potrivit cãruia justiţia se realizeazã prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege, câtã vreme actul de justiţie nu se va mai realiza de instanţele prevãzute de lege, ci de un organ disciplinar care dobândeşte atribuţii de control jurisdicţional.
● În ceea ce priveşte introducerea condiţiei "bunei reputaţii", prin dispoziţiile art. 14 alin. (2) lit. c) din lege, se susţine cã se încalcã dispoziţiile art. 26 din Constituţie - Viaţa intimã, familialã şi privatã, în mãsura în care legea nu face distincţie între conduita generalã (viaţa particularã) şi comportamentul profesional (viaţa profesionalã) a magistraţilor şi nu explicã din punct de vedere juridic noţiunea în discuţie, sensul comun al acestei sintagme implicând un mare grad de subiectivism. Se invocã Raportul Reţelei Europene a Consiliilor Judiciare asupra rãspunderii, din 2008, prin care se aratã cã este important ca, în situaţia în care viaţa particularã nu are niciun impact asupra sferei profesionale, sã se facã distincţie între cele douã, ba chiar sã fie exclusã din cadrul rãspunderii disciplinare.
Se mai aratã cã şi alte dispoziţii legale care instituie condiţia "bunei reputaţii", [de exemplu art. 4 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 90/2008], specificã în mod expres faptul cã se are în vedere doar comportamentul profesional adecvat, tocmai pentru a nu se crea confuzii, apreciindu-se cã, în condiţiile în care legea criticatã nu explicã din punct de vedere juridic noţiunea în discuţie, încalcã exigenţa previzibilitãţii, astfel cum aceasta a fost definitã în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În lipsa unei norme previzibile, neavând conturate - obiectiv şi fãrã echivoc - reperele cãrora magistratul trebuie sã îşi conformeze conduita şi în funcţie de care autoritatea competentã apreciazã asupra îndeplinirii sau nu a acestei condiţii, se deschide calea arbitrariului şi se încalcã dispoziţiile art. 20 din Constituţie.
În opinia autorilor sesizãrii, neconstituţionalitatea dispoziţiilor analizate se rãsfrânge şi asupra dispoziţiilor procedurale (privind verificarea sesizãrilor referitoare la buna reputaţie a judecãtorilor şi procurorilor), cuprinse în art. 64^12 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
2. În ceea ce priveşte modificãrile şi completãrile aduse Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:
Se susţine cã dispoziţiile art. 44 alin. (2) şi (3) din lege, astfel cum au fost modificate şi care prevãd extinderea sferei titularilor acţiunii disciplinare prin includerea, alãturi de Inspecţia judiciarã (prin toţi inspectorii judiciari), a ministrului justiţiei, a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, determinã reducerea autonomiei Inspecţiei judiciare, încalcã independenţa justiţiei, precum şi principiul separaţiei puterilor în stat, deoarece permit executivului sã aibã o influenţã asupra declanşãrii mecanismului de rãspundere disciplinarã a magistraţilor.
Se aratã în acest sens cã Legea fundamentalã reglementeazã în mod riguros competenţele fiecãrei puteri în stat şi mai ales atribuţiile fiecãrui reprezentant al unei puteri în sfera unei alte puteri în stat. Într-o societate democraticã, nici miniştrii nu pot porni acţiunea disciplinarã împotriva magistraţilor sau a parlamentarilor, nici parlamentarii nu pot porni acţiunea disciplinarã împotriva miniştrilor sau magistraţilor, nici magistraţii nu pot porni acţiunea disciplinarã împotriva miniştrilor sau parlamentarilor. Mai mult, în toate domeniile de activitate, acţiunea disciplinarã se exercitã de cãtre comisii de disciplinã din cadrul sistemului. Se susţine în acest sens cã, prin faptul cã o parte din competenţele în materie disciplinarã ale Inspecţiei judiciare sunt preluate de ministrul justiţiei, se deschide unui reprezentant al executivului posibilitatea de a controla soluţia de fond a unei cauze, prin folosirea acţiunii disciplinare împotriva judecãtorului sau procurorului care a soluţionat cauza.
Cu privire la instituţia inspectorului judiciar, faţã de noile dispoziţii legale, se aratã cã îi este ştirbitã independenţa câtã vreme legea permite ca actele pe care le întocmeşte acesta sã fie lipsite de efectele pe care trebuie sã le aibã, respectiv, dupã verificarea prealabilã, propunerea inspectorului poate primi oricare dintre soluţiile prevãzute de art. 45 alin. (5) în noua redactare, inspectorul neavând posibilitatea de a clasa personal lucrarea, ci va face doar o propunere titularului acţiunii.
Se mai aratã şi cã legea consacrã o serie de inechitãţi, atât între titularii acţiunii disciplinare, cât şi între diversele categorii de petiţionari, în funcţie de calea pe care o vor urma. Astfel, dacã o persoanã nemulţumitã se adreseazã ministrului justiţiei şi acesta sesizeazã Inspecţia judiciarã, chiar dacã inspectorul propune clasarea, plângerea sa poate fi susţinutã în continuare de cãtre ministrul justiţiei, care poate declanşa direct acţiunea disciplinarã, chiar trecând peste propunerea de clasare formulatã de inspector, în timp ce, dacã plângerea este adresatã direct Inspecţiei judiciare, soluţia de clasare a inspectorului nu trebuie confirmatã de cãtre o altã persoanã. Se încalcã astfel şi principiul egalitãţii în faţa legii, consacrat de art. 16 din Constituţie, şi se deschide o cale de clasificare a tipurilor de sesizãri privind abaterile disciplinare ca fiind de importanţã diferitã, dar nu în raport de gravitatea sau temeinicia faptelor sesizate, ci în raport cu titularul sesizãrii.
În ceea ce priveşte atribuţiile titularilor acţiunii disciplinare, legea prevede puteri diferite pentru inspectorul judiciar în funcţie de modul în care se realizeazã sesizarea sa, dar, în etapa deciziei, unii titulari ai acţiunii disciplinare sunt mai abilitaţi decât alţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie situându-se pe o poziţie superioarã inspectorului judiciar, dat fiind cã soluţia propusã de acesta din urmã poate fi confirmatã, infirmatã sau chiar nesocotitã de cãtre ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare. Autorii sesizãrii considerã cã aceasta va determina o migrare a petiţionarilor nemulţumiţi de la Inspecţia judiciarã cãtre noii titulari care vor fi percepuţi ca având o mai mare forţã în promovarea acţiunii disciplinare şi s-ar ajunge ca Inspecţia judiciarã sã aibã un simplu rol de executant al dispoziţiilor celorlalţi titulari ai acţiunii disciplinare, finalitate opusã scopului declarat al proiectului, de întãrire a independenţei Inspecţiei judiciare.
Autorii sesizãrii mai aratã cã legea criticatã nu prevede nici modul în care noii titulari se "autosesizeazã" de existenţa unei abateri. Astfel, în afara cauzelor în mare ministrul justiţiei este parte în dosar, nu existã o prevedere legalã care sã permitã ministrului justiţiei sã verifice soluţiile din anumite dosare sau din toate, pentru a se putea sesiza cu privire la sãvârşirea anumitor abateri disciplinare. Cât priveşte preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia situaţiilor în care are spre soluţionare un dosar, nu este previzibil cum s-ar putea sesiza de sãvârşirea unei abateri disciplinare altfel decât prin primirea unor memorii de la justiţiabili sau prin sesizãri formulate de cãtre judecãtorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind greşelile colegilor. Atribuirea acestei competenţe de soluţionare a petiţiilor în afara cadrului unui proces judiciar apare ca fiind neconstituţionalã, faţã de rolul acestei instanţe de a înfãptui justiţia şi de a unifica practica. Referitor la procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acesta are, potrivit Codului de procedurã penalã, suficiente pârghii ca prin intermediul subordonãrii ierarhice sã previnã sau sã înlãture eventualele efecte ale abaterilor disciplinare sãvârşite de un procuror.
Se mai aratã cã actuala procedurã a cercetãrii disciplinare corespunde nevoii de a se asigura independenţa, obiectivitatea şi rigurozitatea, în verificarea aspectelor sesizate de cãtre orice persoanã, întrucât actualele comisii de disciplinã sunt formate din câte 3 inspectori pentru fiecare serviciu de inspecţie, care, pe durata mandatului lor, nu pot desfãşura decât activitatea specificã acestei calitãţi. Subiectivismul în promovarea şi susţinerea unei acţiuni disciplinare promovate ulterior unei verificãri prealabile pe care ar fi efectuat-o personal, aşa cum se propune prin lege, este exclus de actuala reglementare, în timp ce, potrivit noilor modificãri, inspectorul judiciar singur ar decide parcurgerea tuturor etapelor.
Autorii sesizãrii mai susţin şi cã, în reglementarea Constituţiei, participarea ministrului justiţiei în procedura disciplinarã este organic legatã de calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, iar implicarea sa, în orice altã formã, în procedura rãspunderii disciplinare a judecãtorilor şi procurorilor este neconstituţionalã. Aceasta cu atât mai mult cu cât, conferind ministrului justiţiei calitatea de titular al acţiunii disciplinare împotriva judecãtorilor şi procurorilor, legea criticatã reuneşte în privinţa aceleiaşi persoane atât funcţia acuzatorie, cât şi pe cea de judecatã, fapt inadmisibil în orice procedurã judiciarã guvernatã de echitate şi imparţialitate.
În sfârşit, se aratã şi cã organizarea Inspecţiei judiciare ca autoritate autonomã cu personalitate juridicã este de naturã sã conducã la ştirbirea independenţei justiţiei, având în vedere cã rolul sãu, de control asupra activitãţii magistraţilor, face parte din activitatea mai amplã a Consiliului Superior al Magistraturii, în calitatea sa de garant al independenţei justiţiei. De asemenea, instituirea unor excepţii de la interdicţia solicitãrii sau primirii de cãtre inspectorul şef al Inspecţiei judiciare de instrucţiuni de la alte instituţii, autoritãţi sau persoane în realizarea atribuţiilor sale referitoare la declanşarea, desfãşurarea şi verificarea controalelor, prin alin. (2) al art. 645, este de naturã sã aducã atingere principiilor fundamentale ale independenţei şi imparţialitãţii. Aceeaşi este situaţia şi în privinţa recrutãrii inspectorilor, care ar trebui sã rãmânã atributul Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, nu doar al unei singure persoane - inspectorul şef, aşa cum propune legea.
Pentru toate aceste considerente, se solicitã admiterea sesizãrii şi constatarea neconstituţionalitãţii legii criticate.
VIII. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizãrile au fost comunicate preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a transmite punctele lor de vedere.
IX. Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu adresele nr. I 7 din 6 ianuarie 2012 şi nr. I 8 din 6 ianuarie 2012, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizãrile de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate, pentru urmãtoarele motive:
În ceea ce priveşte modificãrile aduse Legii nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor, se apreciazã cã dispoziţiile care reglementeazã abaterile disciplinare, precum şi cele cuprinse în art. 99^1 din lege vizeazã exclusiv desfãşurarea activitãţii din sistem, exterioarã actului de justiţie propriu-zis. Astfel, toate aceste abateri disciplinare au în vedere sancţionarea unei anumite conduite a judecãtorului sau a procurorului, dupã caz, de naturã sã aducã prejudicii însemnate imaginii justiţiei. În opinia Senatului, a lãsa în afara oricãrei sancţiuni o anumitã conduitã a unui judecãtor sau procuror - care nu îşi motiveazã deloc hotãrârile judecãtoreşti sau, dupã caz, actele judiciare ori care utilizeazã expresii inadecvate în cuprinsul acestora, de naturã sã afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat - reprezintã o înţelegere eronatã a principiilor constituţionale care guverneazã organizarea şi funcţionarea justiţiei, care poate conduce la abuzuri şi la disfuncţionalitãţi grave în înfãptuirea actului de justiţie. Independenţa judecãtorilor nu înseamnã posibilitatea de a îndeplini actul de justiţie oricum şi în orice condiţii. În acest sens, se apreciazã cã faptele prevãzute la art. 99 lit. r) - t) din legea criticatã reprezintã garanţii ale respectãrii dispoziţiilor art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie.
Cu privire la abaterea disciplinarã prevãzutã de art. 99 lit. ş) din lege, se considerã cã dispoziţiile legale care o consacrã reprezintã o punere în aplicare a prevederilor art. 126 alin. (3) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, care nu exclud aplicarea art. 20 din Legea fundamentalã; instituirea unei asemenea dispoziţii vine însã sã corecteze poate şi o anumitã percepţie a judecãtorilor şi procurorilor cã, în actul de justiţie, nu sunt obligaţi sã respecte actele Curţii Constituţionale ori pe cele ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, tocmai pentru cã o asemenea conduitã - care, de fapt, echivaleazã cu o încãlcare a Constituţiei - nu era susceptibilã de sancţiune.
Cu referire la dispoziţiile din Legea nr. 317/2004 modificate prin legea criticatã, se apreciazã cã includerea în sfera titularilor acţiunii disciplinare, alãturi de Inspecţia judiciarã, a ministrului justiţiei, a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie rãspunde principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Aceastã soluţie se regãseşte în majoritatea democraţiilor occidentale (Franţa, Italia, Anglia, Germania, Polonia, Cehia, Slovenia ori în ţãrile nordice), unde ministrul justiţiei este singurul îndrituit sã declanşeze acţiunile disciplinare împotriva judecãtorilor sau a procurorilor. Influenţa pe care ministrul justiţiei ar putea sã o aibã în Consiliul Superior al Magistraturii, prin faptul cã participã la dezbateri şi deliberãri, este pur ipoteticã şi oarecum forţatã, în condiţiile în care, atât potrivit legii, cât şi în conformitate cu Constituţia, acesta nu are drept de vot în Consiliul Superior al Magistraturii.
Referitor la cercetarea disciplinarã propriu-zisã, se considerã cã legea ce face obiectul sesizãrii respectã dispoziţiile art. 124 din Constituţie, aceasta consolidând, sub aspect instituţional, rolul Inspecţiei judiciare. Întreaga organizare, precum şi modul de funcţionare a Inspecţiei judiciare sunt menite sã asigure, pe de o parte, obiectivitatea cercetãrii desfãşurate de inspectorii judiciari, iar, pe de altã parte, permit Consiliului Superior al Magistraturii sã decidã, în conformitate cu prevederile art. 125 alin. (2) şi art. 134 alin. (2), cu privire la sancţionarea magistraţilor.
Pentru motivele arãtate, se solicitã Curţii Constituţionale sã constate cã dispoziţiile criticate sunt constituţionale.
X. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu adresele nr. 51/6.297 din 27 decembrie 2011 şi nr. 51/31 din 6 ianuarie 2012, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizãrile de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate, pentru urmãtoarele motive:
Rãspunderea disciplinarã poate fi angajatã în cu totul alte condiţii decât cele prevãzute de lege pentru promovarea unei cãi de atac. Ca urmare, nu se poate invoca faptul cã pentru aceleaşi fapte nu se poate angaja rãspunderea disciplinarã, alãturi de formularea unei cãi de atac.
În ceea ce priveşte pretinsa încãlcare a prevederilor art. 20 din Constituţie, faţã de invocarea de cãtre autorii sesizãrii a componentelor referitoare la claritatea şi previzibilitatea normelor de drept, se considerã cã art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale nu cuprinde nicio referire la astfel de exigenţe. În plus, normele criticate sunt clare şi previzibile, iar prevederile art. 20 din Constituţie, inaplicabile în cauzã, câtã vreme acestea se referã la exercitarea actului de justiţie în concret, iar nu la procesul legislativ sau la acţiunile disciplinare.
Cât priveşte susţinerea autorilor sesizãrii în sensul cã nerespectarea de cãtre judecãtori a deciziilor Curţii Constituţionale şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu ar avea legãturã cu sfera rãspunderii disciplinare a judecãtorului se apreciazã cã este inexactã, având în vedere argumentele prezentate, precum şi faptul cã, dacã s-ar agrea motivarea autorilor sesizãrii, s-ar ajunge ca judecãtorii sã nu aibã niciun fel de rãspundere, decât cea penalã.
Se mai aratã cã implicarea Inspecţiei judiciare, pe care autorii sesizãrii o criticã ca fiind neconstituţionalã, reprezintã doar un aspect de procedurã pentru Consiliul Superior al Magistraturii în procesul de aplicare a sancţiunilor disciplinare, fiind imposibil ca, în integralitatea sa, Consiliul sã facã cercetare disciplinarã şi apoi sã aplice o sancţiune disciplinarã.
Referitor la susţinerea potrivit cãreia prin legea criticatã s-ar înfiinţa instanţe extraordinare care ar fi jurisdicţii paralele, administrative, şi astfel ar fi încãlcate prevederile art. 126 alin. (5) din Constituţie, se apreciazã cã este inexactã, câtã vreme aplicarea sancţiunilor se face de cãtre Consiliul Superior al Magistraturii. În plus, jurisdicţiile speciale administrative se pot înfiinţa, potrivit art. 21 alin. (4) din Constituţie, iar conform art. 126 alin. (5) teza a doua din Legea fundamentalã, prin lege organicã pot fi înfiinţate instanţe specializate în diverse materii, cu participarea, dupã caz, a unor persoane din afara magistraturii.
Stabilirea rãspunderii disciplinare a judecãtorului nu are nicio legãturã cu independenţa acestuia, pentru cã cercetarea prealabilã şi aplicarea sancţiunii nu au nicio legãturã cu independenţa acestuia, pentru cã cercetarea prealabilã şi aplicarea sancţiunii disciplinare sunt fãcute de structuri din sistemul judiciar şi nicidecum din afara acestuia.
În ceea ce priveşte pretinsa încãlcare a art. 129 din Constituţie, aceasta este neîntemeiatã, întrucât interpretarea datã în sesizare sintagmei "în condiţiile legii" cuprinsã în textul constituţional de referinţã, în sensul cã aceasta ar privi doar Codul de procedurã penalã şi Codul de procedurã civilã, este inexactã. Se mai aratã cã nesocotirea normelor de drept material sau procesual poate avea drept consecinţã nu numai promovarea unei cãi de atac, ci şi îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea unei rãspunderi disciplinare, pentru fapte sãvârşite "cu rea-credinţã" sau "gravã neglijenţã". Se conchide cã motivarea sesizãrii nu are nicio legãturã cu prevederile art. 129 din Constituţie.
Apoi, prin cercetarea sãvârşirii unei abateri disciplinare şi aplicarea unei sancţiuni disciplinare corespunzãtoare nu se tinde la un control al hotãrârilor judecãtoreşti, decât cel pe baza unor cãi de atac, şi nici la infirmarea unor asemenea hotãrâri, pentru cã ele rãmân aceleaşi şi pot fi reformate prin intermediul cãilor de atac, iar nu ca urmare a aplicãrii unei sancţiuni disciplinare.
Se aratã cã nu poate fi avutã în vedere Declaraţia Asociaţiei Europene a Judecãtorilor, adoptatã cu ocazia reuniunii care a avut loc în perioada 27 septembrie - 2 octombrie 2006, pentru cã în conţinutul sãu se vorbeşte de exercitarea cu bunã-credinţã a atribuţiilor de cãtre judecãtori, iar nu cu rea-credinţã. Invocându-se în acest sens dispoziţiile art. 52 din Constituţie, se apreciazã cã rãspunderea statului obligat la despãgubiri trebuie sã se transfere la judecãtorul vinovat de rea-credinţã sau gravã neglijenţã.
Sub aspectul criticilor care privesc nedefinirea conceptului de bunã-reputaţie, se apreciazã cã nu pot fi primite, deoarece aceasta nu are semnificaţia neconstituţionalitãţii textului de lege. În cazul în care legea nu a reglementat o definiţie în acest sens, rãmâne la aprecierea autoritãţii competente sã o facã, fãrã a se invoca o eventualã neconstituţionalitate.
Cât priveşte pretinsa încãlcare a art. 1 alin. (4) din Constituţie, determinatã de consacrarea unor noi titulari ai acţiunii disciplinare îndreptate împotriva magistraţilor, se apreciazã cã nu poate fi reţinutã. Se aratã în acest sens cã titularul unei acţiuni disciplinare trebuie prevãzut de lege, nu de Constituţie, precum şi faptul cã nu are nicio legãturã calitatea de titular al unei acţiuni disciplinare cu încãlcarea principiului separaţiei puterilor în stat. Încãlcarea acestui principiu s-ar putea constata doar în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii, ceea ce nu este cazul. Cu alte cuvinte, doar existenţa unor atribuţii de decizie în sarcina unei autoritãţi publice, alta decât cea constituţional sau legal desemnatã, poate avea drept consecinţã încãlcarea principiului separaţiei puterilor în stat.
În sfârşit, faptul cã ministrul justiţiei, alãturi de alte autoritãţi, poate sesiza Inspecţia judiciarã nu reduce cu nimic autonomia acesteia, instituţia în cauzã fiind oricum parte a Consiliului Superior al Magistraturii. Chiar dacã ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori procurorul general de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pot dispune clasarea sau solicita completarea verificãrilor prealabile, tot nu se încalcã autonomia Inspecţiei judiciare, pentru cã sancţiunea disciplinarã se va aplica doar de cãtre Consiliul Superior al Magistraturii.
Pentru aceste motive, se solicitã respingerea sesizãrii.
XI. Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu adresele nr. 5/7.465 din 5 ianuarie 2012 şi nr. 5/7.482/din 5 ianuarie 2012, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizãrile de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate, pentru urmãtoarele motive:
Criticile autorilor sesizãrilor de neconstituţionalitate se circumscriu unei teze mai largi, conform cãreia abaterile disciplinare nu pot sancţiona decât, strict, conduite exterioare actului de jurisdicţie, tezã care nu poate fi primitã, atât prin raportare la stadiul actual al legislaţiei în materie, cât şi prin raportare la practica legislativã a altor state.
Referitor la redactarea art. 99^1 din lege, aratã, mai întâi, cã Legea nr. 303/2004 în vigoare sancţioneazã, la lit. h) a art. 99, drept abatere disciplinarã, exercitarea funcţiei cu rea-credinţã sau gravã neglijenţã, fãrã însã a defini cele douã noţiuni. Legea criticatã nu face decât sã aducã o menţiune esenţialã, din care rezultã cã faptele sancţionabile din punct de vedere disciplinar sunt doar cele sãvârşite cu intenţie calificatã, care este particularizatã în lege prin folosirea sintagmelor "cu ştiinţã" şi "urmãrind sau acceptând vãtãmarea unei persoane" ori cu gravã neglijenţã, care este particularizatã în lege prin folosirea sintagmelor "din culpã, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil". Prin urmare, norma în discuţie nu face decât sã aducã precizãri suplimentare faţã de textul în vigoare, de naturã sã protejeze magistraţii. Se invocã în acest sens şi considerentele care au fundamentat Decizia Curţii Constituţionale nr. 588 din 17 iunie 2007. În acest context, se subliniazã cã obiectul abaterii disciplinare priveşte, în realitate, şi în aceastã situaţie, conduita magistraţilor şi doar în mod excepţional, atunci când, în urma unei evaluãri a întregii situaţii de fapt, rezultã cã este vorba de o distorsiune intenţionatã a legii, fie de o eroare majorã şi nescuzabilã. Se mai aratã şi cã acest tip de abatere disciplinarã este reglementat şi de legislaţia altor state (de exemplu: Italia, Spania) şi se invocã Opinia nr. 3 (2001) a Consiliului Consultativ al Judecãtorilor Europeni, prin care s-a statuat cã judecãtorii trebuie sã se bucure de libertate absolutã în ceea ce priveşte rãspunderea pentru fapte îndeplinite în exercitarea cu bunã-credinţã a atribuţiilor lor; potrivit aceleiaşi opinii, nu este adecvat pentru un judecãtor sã fie expus, în exercitarea atribuţiilor sale, unei rãspunderi individuale decât în cazul unei greşeli voite.
Cât priveşte abaterea disciplinarã prevãzutã de art. 99 lit. s) din lege, se aratã cã textul propus nu sancţioneazã orice expresii inadecvate ori motivãri contrare raţionamentului juridic, ci doar pe acelea care sunt atât de grave încât sunt de naturã a afecta prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat, precum şi faptul cã reglementãri similare se regãsesc şi în legislaţiile altor state.
În ceea ce priveşte consacrarea ca abatere disciplinarã a lipsei totale a motivãrii hotãrârii judecãtoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, se apreciazã cã argumentele autorilor nu pot fi primite, deoarece faptul cã lipsa de motivare poate fi îndreptatã prin cãile de atac prevãzute de lege nu înlãturã caracterul disciplinar al acestei fapte pentru care magistratul poate fi sancţionat disciplinar. În plus, abateri disciplinare similare sunt prevãzute şi în legea italianã sau spaniolã. Se invocã şi Cauza Boldea împotriva României, prin care Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a condamnat România pentru lipsa de motivare a hotãrârilor judecãtoreşti.
Cât priveşte reglementarea abaterilor disciplinare care se referã la nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, se aratã cã aceasta dã eficienţã dispoziţiilor constituţionale ale art. 147 alin. (4) şi art. 126 alin. (3). În plus, textul de lege criticat nu exclude posibilitatea judecãtorului naţional ca, într-o cauzã în care s-a invocat şi o excepţie de neconstituţionalitate, iar Curtea Constituţionalã a constatat constituţionalitatea dispoziţiei legale respective, sã dea totuşi eficienţã Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în vederea asigurãrii respectãrii drepturilor şi a libertãţilor fundamentale.
Referitor la pretinsa lipsã de previzibilitate a noţiunilor de exercitare a funcţiei cu rea-credinţã sau gravã neglijenţã, se aratã cã formulãrile utilizate lasã o marjã de apreciere secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, cu ocazia judecãrii în ceea ce priveşte conţinutul abaterii respective. Se face referire şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat în mod constant cã previzibilitatea consecinţelor care decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolutã, întrucât, oricât de dorit ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivã a reglementãrii. În plus, reglementãri asemãnãtoare sunt şi în jurisdicţiile altor state, iar noţiunile utilizate de lege sunt consacrate la nivel legislativ, jurisprudenţial şi doctrinar, urmând ca acestea sã fie particularizate în practica disciplinarã a Consiliului Superior al Magistraturii.
Condiţia bunei reputaţii, prevãzutã de textele criticate, a fost reglementatã constant în legislaţia privind statutul magistraţilor, având în vedere importanţa funcţiei şi rolul magistratului în societate.
Cu referire la critica adusã prevederilor care reglementeazã calitatea ministrului justiţiei de titular al acţiunii disciplinare în materia rãspunderii disciplinare a judecãtorilor şi procurorilor, se invocã principiul separaţiei puterilor în stat, arãtându-se cã acesta se interpreteazã în sensul cã niciuna dintre puteri nu are preeminenţã asupra celorlalte şi nu se poate substitui în atribuţiile altor puteri, iar raporturile constituţionale dintre autoritãţile statului cunosc implicãri reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, ceea ce semnificã echilibru prin cooperare şi control. În domeniul justiţiei, separaţia şi echilibrul puterilor se manifestã prin coparticiparea executivului şi autoritãţilor judecãtoreşti la administrarea sistemului judiciar, ministrul justiţiei având, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi infraconstituţionale, rolul de membru al Consiliului Superior al Magistraturii şi atribuţii în gestionarea justiţiei, ca serviciu public. Prevederile care reglementeazã calitatea ministrului justiţiei de titular al acţiunii disciplinare nu aduce atingere în niciun fel atribuţiilor constituţionale ale Consiliului Superior al Magistraturii, fiind respectate premisele unui act de judecatã independent în materie de rãspundere disciplinarã a magistraţilor.
Cât priveşte critica în sensul cã reglementarea legalã reuneşte în privinţa aceleiaşi persoane funcţia acuzatorie şi cea sancţionatorie, este inexact, având în vedere cã deliberarea este organic legatã de posibilitatea exprimãrii votului, ca membru al unei instanţe de judecatã, asupra oricãrei chestiuni preparatorii sau interlocutorii, ca şi asupra soluţiei de fond, ceea ce nu este cazul în situaţia acestor membri de drept ai Consiliului Superior al Magistraturii.
Se mai aratã cã din examinarea art. 133 şi urmãtoarele din Constituţie rezultã cã, atunci când legiuitorul constituant a urmãrit sã confere atribuţii exclusive Consiliului Superior al Magistraturii, a specificat-o în mod expres, iar Constituţia stabileşte în mod expres doar rolul Consiliului Superior al Magistraturii de instanţã disciplinarã în materie, fãcând trimitere la legea specialã care sã reglementeze şi sã detalieze procedura disciplinarã, aşa cum o face, de exemplu, şi în cazul stabilirii prin lege a altor atribuţii ale Consiliului Superior al Magistraturii, pe lângã cele prevãzute expres de Constituţie.
Cu referire la dispoziţiile care reglementeazã organizarea Inspecţiei judiciare, se aratã cã susţinerile autorilor sesizãrii sunt neîntemeiate, deoarece activitatea Inspecţiei judiciare se integreazã activitãţii Consiliului Superior al Magistraturii, în calitatea sa de garant al independenţei justiţiei.
Împrejurarea cã preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie beneficiazã de prerogative disciplinare în materie, iar soluţiile pronunţate în materie disciplinarã de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii pot fi atacate la instanţa supremã nu sunt de naturã a influenţa echitatea procedurii judiciare, câtã vreme judecãtorii învestiţi cu soluţionarea cauzei sunt independenţi şi se supun numai legii.
XII. Curtea, având în vedere obiectul sesizãrilor de neconstituţionalitate care formeazã dosarele nr. 1.585A/2011 şi nr. 1.591A/2011 ale Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.591A/2011 la Dosarul nr. 1.585 A/2011, care este primul înregistrat.
CURTEA,
examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor, constatã urmãtoarele:
I. Curtea a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de 86 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat.
II. Obiectul sesizãrilor îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
Potrivit expunerii de motive care însoţeşte proiectul de lege, modificãrile aduse Legii nr. 303/2004 vizeazã, în principal, extinderea sferei abaterilor disciplinare; modificarea prevederilor legale ce reglementeazã sancţiunile disciplinare aplicabile judecãtorilor şi procurorilor, inclusiv prin introducerea sancţiunii disciplinare a suspendãrii din funcţie pe o perioadã de pânã la 6 luni; definirea noţiunii de exercitare a funcţiei cu gravã neglijenţã ori rea-credinţã; introducerea condiţiei bunei reputaţii drept cerinţã de acces şi menţinere în funcţie. Acestea au fost determinate, conform aceleiaşi expuneri de motive, de faptul cã actuala reglementare nu acoperã o serie de conduite ale magistraţilor care pot aduce atingere gravã prestigiului justiţiei şi demnitãţii funcţiei de magistrat şi, "din acest motiv, legislaţia nu a permis sancţionarea disciplinarã a acestor conduite, ceea ce a produs prejudicii însemnate imaginii justiţiei, atât în România, cât şi la nivel european".
Modificãrile aduse Legii nr. 317/2004 urmãresc consolidarea instituţionalã a Inspecţiei judiciare, precizându-se cã, în ultimele rapoarte ale Comisiei Europene cãtre Parlamentul European şi Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare se reţine necesitatea consolidãrii capacitãţii Inspecţiei judiciare, concentrarea sa mai mult pe cazurile disciplinare şi introducerea unei evaluãri anuale a performanţei acesteia, precum şi continuarea procesului de reformare.
III. Criticile formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privesc dispoziţiile art. I pct. 3 cu referire la art. 99 lit. r), s) şi ş) şi pct. 4 cu referire la art. 99^1, precum şi ale art. II pct. 1 cu referire la art. 44, pct. 2 cu referire la art. 45, pct. 5 cu referire la art. 46^1 şi pct. 6 cu referire la art. 47 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, iar criticile formulate de grupul de deputaţi privesc legea în ansamblul sãu, cu referire, punctualã, la o serie de dispoziţii cuprinse în art. I - modificãrile şi completãrile aduse Legii nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor - [pct. 1 cu referire la art. 14 alin. (2) lit. c), pct. 3 cu referire la art. 99 lit. r), s), ş) şi t) şi pct. 4 cu referire la art. 99^1], respectiv în art. II din lege - modificãrile şi completãrile aduse Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii [în special pct. 1 cu referire la art. 44 şi pct. 2 cu referire la art. 45].
Astfel fiind, Curtea urmeazã sã se pronunţe asupra legii menţionate în ansamblul sãu, examinând, în cadrul considerentelor, în mod distinct, criticile punctuale formulate cu privire la dispoziţiile acesteia.
IV. Având în vedere cã principala criticã formulatã priveşte încãlcarea, prin legea ce face obiectul sesizãrii, a dispoziţiilor art. 124 alin. (3) din Constituţie, potrivit cãrora "Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii", Curtea constatã cã se impun unele precizãri de principiu cu privire la semnificaţia acestui text constituţional.
Curtea reţine cã legiuitorul constituant a consacrat independenţa judecãtorului pentru a-l apãra pe acesta de influenţa autoritãţilor politice şi, în special, a puterii executive; aceastã garanţie nu poate fi însa interpretatã ca fiind de naturã sã determine lipsa responsabilitãţii judecãtorului. Legea fundamentalã nu conferã numai prerogative - care, în textul menţionat, se circumscriu conceptului de "independenţã" -, ci stabileşte şi limite pentru exercitarea acestora - care, în acest caz, se circumscriu sintagmei "se supun numai legii". Instituţionalizarea unor forme de rãspundere a judecãtorilor dã expresie acestor limite, în concordanţã cu exigenţele principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Una dintre formele rãspunderii juridice, personale şi directe a judecãtorului este rãspunderea disciplinarã, care derivã din obligaţia de fidelitate a acestuia faţã de rolul şi funcţia sa, precum şi din exigenţa pe care trebuie sã o dovedeascã în îndeplinirea obligaţiilor faţã de justiţiabili şi faţã de stat.
Curtea reţine, totodatã, cã, în economia art. 124 din Constituţie cu denumirea marginalã "Înfãptuirea justiţiei", textul indicat este precedat de douã alineate, potrivit cãrora "(1) Justiţia se înfãptuieşte în numele legii. (2) Justiţia este unicã, imparţialã şi egalã pentru toţi". Astfel fiind, rezultã cã independenţa judecãtorilor, atât din punct de vedere funcţional (în raporturile cu reprezentanţii puterii legislativã şi executivã), cât şi personal (respectiv al statutului care trebuie sã i se acorde judecãtorului prin lege), reprezintã o garanţie destinatã înfãptuirii unei justiţii independente, imparţiale şi egale, în numele legii.
Întrucât justiţia priveşte persoane, toate garanţiile de ordin constituţional sau infraconstituţional care se referã la înfãptuirea sa servesc, în ultimã instanţã, realizãrii drepturilor şi libertãţilor acestora. De altfel, acesta este cadrul în care o serie de documente internaţionale cu valoare interpretativã constituţionalã utilizeazã conceptul de "tribunal independent".
Astfel, potrivit art. 10 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, "Orice persoanã are dreptul, în deplinã egalitate, sã fie audiatã în mod echitabil şi public de un tribunal independent şi imparţial, care va hotãrî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzãri în materie penalã îndreptatã împotriva sa". De asemenea, potrivit art. 14 pct. 1 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, "[...] Orice persoanã are dreptul ca litigiul în care se aflã sã fie examinat în mod echitabil şi public de cãtre un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege [...]". În sfârşit, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor şi a libertãţilor fundamentale, "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã, instituitã de lege [...]."
Având în vedere dispoziţiile constituţionale şi din documentele internaţionale citate, Curtea constatã cã independenţa judecãtorilor - indiferent de aspectele sub care aceasta poate fi abordatã - nu este reglementatã ca un scop în sine şi, cu atât mai puţin, un privilegiu al acestora, ci, slujind înfãptuirii justiţiei, reprezintã o garanţie oferitã cetãţenilor. Aceştia trebuie sã aibã certitudinea cã magistraţii sunt independenţi de reprezentanţii puterii legislative şi executive şi cã, indiferent de statutul lor special, se supun legii, inclusiv normelor care consacrã rãspunderea disciplinarã, pentru a-şi exercita puterile conferite cu responsabilitate.
Aceastã concluzie este, de altfel, exprimatã şi în documente internaţionale care, deşi nu au valoare obligatorie în sensul art. 11 din Constituţie, constituie un cadru de referinţã la care autorii sesizãrii se raporteazã.
Astfel, în Declaraţia privind etica judiciarã, adoptatã de Adunarea Generalã a Reţelei Europene a Consiliilor Judiciare, în cadrul întâlnirii de la Londra, 2 - 4 iunie 2010, se reţine cã independenţa nu este un privilegiu acordat în beneficiul judecãtorului; "independenţa este dreptul fiecãrui cetãţean într-o societate democraticã de a beneficia de o justiţie care este (şi este perceputã ca fiind) independentã de puterea legislativã şi executivã şi care ocroteşte libertãţile şi drepturile cetãţenilor într-un stat de drept". Potrivit aceleiaşi declaraţii, "depinde de fiecare judecãtor sã respecte şi sã lucreze în scopul menţinerii independenţei justiţiei, atât în ceea ce priveşte aspectul individual, cât şi instituţional".
De asemenea, în preambulul documentului, intitulat "Principiile de la Bangalore privind conduita judiciarã" (Proiectul de la Bangalore al Codului de conduitã judiciarã - 2001, adoptat de Grupul judiciar de întãrire a integritãţii magistraţilor, astfel cum a fost revãzut la masa rotundã a preşedinţilor de tribunal, care a avut loc la Palatul Pãcii din Haga, 25-26 noiembrie 2002), se precizeazã cã principiile pe care acest act le consacrã sunt menite sã stabileascã standarde pentru conduita eticã a judecãtorilor, care "pornesc de la premisa cã judecãtorii sunt responsabili de conduita lor în faţa unor instituţii anume create pentru a asigura respectarea normelor judiciare, instituţii ce sunt ele însele independente şi imparţiale".
În acelaşi sens - al responsabilizãrii judecãtorului naţional - este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene la care autorii sesizãrii fac referire, respectiv Hotãrârea din 30 septembrie 2003 pronunţatã în Cauza Gerhard Kobler împotriva Austriei (C-224/2001). Cu privire la principiile statuate în aceastã jurisprudenţã, Curtea constatã cã acestea au fost reluate şi dezvoltate prin Hotãrârea din 13 iunie 2006 pronunţatã în Cauza Traghetti del Mediterraneo SpA împotriva Italiei (C-173/03), o altã hotãrâre recentã în aceeaşi materie fiind cea pronunţatã în 24 noiembrie 2011 în Cauza Comisia Europeanã împotriva Italiei (C-379/10). Prin Hotãrârea din Cauza Traghetti del Mediterraneo, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat cã "dreptul comunitar se opune unei legislaţii naţionale care exclude, în general, rãspunderea statului membru pentru despãgubirile acordate particularilor ca urmare a unei încãlcãri a dreptului comunitar imputabilã unei instanţe naţionale care judecã în ultimã instanţã, pentru motivul cã încãlcarea în cauzã rezultã dintr-o interpretare a unor norme juridice sau dintr-o apreciere a faptelor şi a probelor efectuate de o asemenea instanţã. Dreptul comunitar se opune totodatã unei legislaţii naţionale care limiteazã angajarea acestei rãspunderi doar la cazurile de dol sau culpã gravã a judecãtorului, dacã o asemenea limitare conduce la excluderea angajãrii rãspunderii statului membru în cauzã în alte situaţii în care a fost comisã o încãlcare vãditã a dreptului aplicabil, astfel cum a fost precizatã la punctele 53 - 56 din Hotãrârea pronunţatã la 30 septembrie 2003 în cauza Kobler" (paragraful 46).
Potrivit jurisprudenţei citate, statele membre nu pot sã se apere de rãspundere pentru încãlcarea dreptului Uniunii Europene, invocând faptul cã aceastã încãlcare este determinatã de modul în care instanţele naţionale interpreteazã legea, apreciazã faptele sau probele, iar aceastã rãspundere a statelor nu poate rãmâne fãrã efect în ceea ce priveşte rãspunderea judecãtorului naţional.
Toate considerentele enunţate conduc la concluzia cã principiul constituţional al independenţei judecãtorilor implicã, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilitãţii. Independenţa judecãtorului nu constituie şi nu poate fi interpretatã ca o putere discreţionarã a acestuia sau o piedicã în calea angajãrii rãspunderii sale în condiţiile legii, indiferent cã este vorba despre rãspundere penalã, civilã sau disciplinarã. Este sarcina legiuitorului de a realiza echilibrul necesar între independenţa şi responsabilitatea judecãtorilor, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale în materie şi a angajamentelor pe care România şi le-a asumat prin tratatele la care este parte.
În ceea ce priveşte aceste angajamente, Curtea constatã cã, prin Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţã specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicatã în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 354 din 14 decembrie 2006, s-a reţinut cã au fost identificate de Comisie "chestiuni rãmase nerezolvate, în special în ceea ce priveşte responsabilizarea şi eficienţa sistemului judiciar" din România. În Raportul Comisiei cãtre Parlamentul European şi Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare, din 20 iulie 2011, se reţine la acest capitol cã "România nu s-a angajat încã într-un proces de reformã aprofundatã a sistemului disciplinar".
Or, calitatea de membru al Uniunii Europene impune statului român obligaţia de a aplica acest mecanism şi a da curs recomandãrilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţie, potrivit cãrora "Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecãtoreascã garanteazã aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actele aderãrii şi din prevederile alineatului (2)". Potrivit expunerii de motive, legea criticatã dã expresie acestei obligaţii, prin reglementarea abaterilor pentru care judecãtorii şi procurorii rãspund disciplinar şi includerea în aceastã categorie a faptelor prin care se încalcã îndatoririle specifice funcţiei ori se aduce atingere prestigiului funcţiei deţinute. De asemenea, actul normativ dã curs recomandãrilor de consolidare a capacitãţii şi a organizãrii Inspecţiei judiciare, precum şi de continuare a procesului de reformã a acesteia.
V. Modificãrile şi completãrile aduse Legii nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor
A. Criticile dispoziţiilor care reglementeazã fapte ce constituie abateri disciplinare în raport cu dispoziţiile Legii fundamentale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind separaţia puterilor în stat, în art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului cu referire la art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, în art. 124 - Înfãptuirea justiţiei, în art. 126 - Instanţele judecãtoreşti şi în art. 129 - Folosirea cãilor de atac.
Textele criticate sunt cele ale art. 99 lit. r), s), ş) şi t) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificatã, potrivit cãrora constituie abateri disciplinare:
"r) lipsa totalã a motivãrii hotãrârilor judecãtoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, în condiţiile legii;
s) utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotãrârilor judecãtoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vãdit contrarã raţionamentului juridic, de naturã sã afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat;
ş) nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii;
t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţã sau gravã neglijenţã".
Principala susţinere a autorilor este în sensul cã respectivele fapte privesc conţinutul hotãrârilor judecãtoreşti, care nu poate fi examinat decât prin intermediul cãilor de atac, nefiind de acceptat ca verificãri privind aceste aspecte sã fie efectuate în afara activitãţii jurisdicţionale. Se mai susţine cã în exercitarea activitãţii lor judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii şi cã nici mãcar Curtea Europeanã a Drepturilor Omului nu îşi arogã dreptul de a verifica eventualele erori de interpretare a legii interne de cãtre instanţa naţionalã; sunt atributul exclusiv al instanţei interne interpretarea şi aplicarea corectã a legii în cauza dedusã judecãţii.
Curtea constatã, mai întâi, cã niciunul dintre textele de lege criticate nu prevede sancţionarea judecãtorului pentru modul în care interpreteazã şi aplicã legea, ci reglementeazã ca abateri disciplinare nerespectarea de cãtre acesta a unor obligaţii impuse de lege, Constituţie, tratate internaţionale în materia drepturilor omului la care România este parte.
● Astfel, cât priveşte art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, modificatã, se constatã cã sancţioneazã lipsa totalã a motivãrii hotãrârilor judecãtoreşti, în considerarea obligaţiei impuse instanţelor judecãtoreşti de dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, de a motiva hotãrârile pe care le pronunţã. Nerespectarea acestei obligaţii a condus, de altfel, la condamnarea statului român de cãtre Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, astfel încât reglementarea abaterii disciplinare menţionate este circumscrisã scopului general al legii, astfel cum este acesta precizat în expunerea de motive.
De exemplu, prin Hotãrârea din 28 aprilie 2005 pronunţatã în Cauza Albina împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a constatat încãlcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie, determinatã de nemotivarea unei hotãrâri judecãtoreşti pronunţate de o instanţã românã. Reţinând cã, deşi "în general nu este în sarcina Curţii sã se pronunţe asupra erorilor de fapt sau de drept care ar fi fost comise de cãtre o instanţã internã [...], interpretarea legislaţiei revenind în primul rând autoritãţilor interne, mai ales instanţelor judecãtoreşti [...]", Curtea a procedat la examinarea susţinerilor reclamantului în sensul cã motivele pe care şi-a întemeiat instanţa în cauzã respingerea recursului sunt pur şi simplu absente şi a statuat asupra încãlcãrii dreptului acestuia la un proces echitabil.
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a reamintit cu acel prilej cã "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul pãrţilor de a prezenta observaţiile pe care le considerã pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective [...] acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacã aceste observaţii sunt în mod real «ascultate», adicã în mod corect examinate de cãtre instanţa sesizatã. Altfel spus, art. 6 implicã mai ales în sarcina «instanţei» obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probã ale pãrţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [...]." Curtea a reţinut, totodatã, cã "dacã într-adevãr obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui rãspuns detaliat la fiecare argument [...] noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţã internã care nu a motivat decât pe scurt hotãrârea sa sã fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar sã reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare [...]." Or, în cauzã, instanţa de judecatã "a respins recursul formulat de cãtre reclamant împotriva hotãrârii pronunţate în apel, fãrã sã precizeze niciun motiv, şi aceasta printr-o hotãrâre definitivã şi irevocabilã".
În acelaşi sens sunt şi considerentele enunţate în Hotãrârea din 15 februarie 2007, pronunţatã de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului în Cauza Boldea împotriva României.
Susţinerea autorilor sesizãrii în sensul cã lipsa totalã a motivãrii hotãrârii judecãtoreşti nu poate fi reţinutã ca abatere disciplinarã, întrucât constituie temei pentru formularea unei cãi de atac împotriva hotãrârii judecãtoreşti respective, este lipsitã de fundament juridic. Rãspunderea disciplinarã poate fi angajatã în cu totul alte condiţii decât cele prevãzute de lege pentru promovarea unei cãi de atac. Astfel fiind, formularea unei cãi de atac împotriva unei hotãrâri judecãtoreşti nu exclude, de plano, angajarea rãspunderii disciplinare a judecãtorului pentru aceeaşi faptã. Tot astfel, recurgerea la mecanismul rãspunderii disciplinare nu împiedicã formularea unei cãi de atac împotriva hotãrârii judecãtoreşti. Prin urmare, textele legale criticate nu aduc nicio atingere dispoziţiilor constituţionale invocate.
De altfel, lipsa totalã a motivãrii hotãrârilor judecãtoreşti este reglementatã ca abatere disciplinarã şi în legislaţiile altor ţãri cu tradiţie democraticã, de exemplu cea spaniolã (art. 417 pct. 15 din Legea organicã a puterii judiciare din Spania nr. 6/1985) sau italianã [art. 3 pct. 1 lit. l) din Decretul legislativ italian nr. 109/2006 privind rãspunderea magistraţilor].
● În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004, modificatã, care reglementeazã ca abatere disciplinarã "nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii", Curtea constatã cã acestea dau expresie şi eficienţã prevederilor art. 126 alin. (3), respectiv celor ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Potrivit art. 126 alin. (3) din Legea fundamentalã, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigurã interpretarea şi aplicarea unitarã a legii de cãtre celelalte instanţe judecãtoreşti, potrivit competenţei sale". În temeiul textului constituţional citat au fost reglementate prevederile art. 329 din Codul de procedurã civilã, potrivit cãrora "Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii de cãtre toate instanţele judecãtoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea sã cearã Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sã se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecãtoreşti".
Necesitatea unei jurisprudenţe unitare a fost subliniatã în repetate rânduri de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, care a observat în acest sens cã divergenţele profunde de jurisprudenţã sunt susceptibile de a crea un climat general de incertitudine şi insecuritate juridicã. De exemplu, prin Hotãrârea din 1 decembrie 2005, pronunţatã în Cauza Pãduraru împotriva României, aceastã Curte, constatând cã "divergenţele de jurisprudenţã constituie, prin natura lor, consecinţa inerentã oricãrui sistem judiciar ce se sprijinã pe un ansamblu de instanţe de fond cu autoritate asupra circumscripţiei lor teritoriale", a considerat ca, "în lipsa unui mecanism care sã asigure coerenţa practicii jurisdicţiilor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţã, ce persistã în timp şi ţin de un domeniu ce prezintã un mare interes social, sunt de naturã sã dea naştere unei incertitudini permanente [...] şi sã diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintã una dintre componentele fundamentale ale statului de drept" (paragraful 98). În acest context, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a mai arãtat cã "rolul unei jurisdicţii supreme este tocmai cel de a regla contradicţiile de jurisprudenţã" (Hotãrârea din 28 octombrie 1999, pronunţatã în Cauza Zielinski şi Pradal & Gonzalez ş.a. împotriva Franţei, paragraful 59).
Considerente similare au fundamentat şi respingerea de cãtre Curtea Constituţionalã a excepţiilor de neconstituţionalitate care au privit dispoziţiile art. 329 din Codul de procedurã civilã (atât înainte, cât şi dupã modificarea acestui text prin Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor, publicatã in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010).
Cu acele prilejuri, Curtea Constituţionalã a statuat, printre altele, cã prevederile menţionate, "care îndrituiesc Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sã unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a aceluiaşi text de lege de cãtre celelalte instanţe judecãtoreşti naţionale, pronunţând în acest scop soluţii numai în interesul legii, care nu au efect asupra hotãrârilor judecãtoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia pãrţilor din acele procese, nu aduc atingere normelor constituţionale invocate de autorii excepţiei, ci, dimpotrivã, contribuie, [...], la asigurarea exigenţelor statului de drept." (de exemplu, Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009; a se vedea şi, mai recent, Decizia nr. 1.560/2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011].
Faţã de cele arãtate, Curtea subliniazã, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocatã, cã principiul independenţei judecãtorilor nu exclude intervenţia instanţelor de control judiciar pe calea exercitãrii cãilor de atac împotriva hotãrârilor judecãtoreşti, şi nici pronunţarea de cãtre instanţa supremã a unor decizii menite sã unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a aceluiaşi text de lege. De altfel, scopul legiuitorului constituţional nu a fost acela de a reglementa o ingerinţã a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie în activitatea de judecatã a instanţelor, ci stabilirea unei practici unitare, atunci când se face dovada cã problemele de drept care formeazã obiectul judecãţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotãrâri judecãtoreşti irevocabile.
Potrivit art. 147 alin. (4) teza a doua din Legea fundamentalã, "de la data publicãrii, deciziile [n.a. - Curţii Constituţionale] sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".
Textul constituţional citat nu distinge nici în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţionalã le pronunţã, nici în funcţie de conţinutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia cã toate deciziile acestei Curţi, în întregul lor, sunt general obligatorii.
Curtea Constituţionalã s-a pronunţat în acest sens, de exemplu prin Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008, prin care a reţinut cã "decizia de constatare a neconstituţionalitãţii face parte din ordinea juridicã normativã, prin efectul acesteia prevederea neconstituţionalã încetându-şi aplicarea pentru viitor". Tot astfel, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, s-a reţinut cã "puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşeazã nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijinã acesta." Curtea a mai statuat cã "atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţã tuturor subiectelor de drept. În consecinţã, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autoritãţile şi instituţiile publice urmeazã, în aplicarea legii criticate, sã respecte cele stabilite de Curtea Constituţionalã în considerentele şi dispozitivul deciziei." (Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010.)
Astfel fiind, Curtea reţine, în acord cu cele statuate prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, cã reglementarea criticatã dã expresie dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cãrora "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie", coroborate cu cele ale art. 142 alin. (1), conform cãrora "Curtea Constituţionalã este garantul supremaţiei Constituţiei".
Cu referire la ambele categorii de decizii, Curtea constatã cã dau expresie unei competenţe specifice, strict prevãzute de lege. Prin urmare, contrar susţinerilor sesizãrii, respectarea lor nu împiedicã exercitarea competenţelor legale ale instanţelor de judecatã. Pentru a se pronunţa, instanţele trebuie sã aibã în vedere şi sã aplice, deopotrivã, atât dispoziţiile dreptului intern, cât şi tratatele internaţionale la care România este parte, potrivit distincţiilor impuse de dispoziţiile art. 20 şi art. 148 din Constituţie. Judecata instanţelor poartã însã întotdeauna asupra unui caz concret; cadrul procesual specific fiecãrei cauze determinã, de fiecare datã, interpretarea şi aplicarea în mod corespunzãtor a dispoziţiilor incidente în materie.
Curtea mai reţine, cu privire la textul constituţional invocat în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate, cã acesta prevede, alãturi de garanţia independenţei judecãtorilor, şi obligaţia acestora de a se supune numai legii. Noţiunea de "lege" prevãzutã de art. 124 alin. (3) din Constituţie "este folositã în sensul sãu larg, care include şi Constituţia, ca Lege fundamentalã, dar şi toate celelalte acte normative, cu forţã juridicã echivalentã legii sau inferioarã acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie sã se fundamenteze actul de justiţie." (Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011). Astfel fiind şi vãzând cã obligativitatea deciziilor în discuţie este consacratã de Constituţie, care constituie o lege în sensul art. 124 din Legea fundamentalã, Curtea constatã cã sunt neîntemeiate criticile formulate prin raportare la acest text constituţional.
De altfel, aceste critici, care pornesc de la premisa erorilor de judecatã pe care cele douã instanţe le pot comite în deciziile pe care le pronunţã, vizeazã, în esenţã, chiar dispoziţiile constituţionale care consacrã obligativitatea acestor decizii. Or, este inadmisibil ca pe calea unei sesizãri de neconstituţionalitate sã fie criticatã chiar Constituţia.
Curtea constatã cã principiile care guverneazã înfãptuirea justiţiei trebuie interpretate în corelaţie cu dispoziţiile constituţionale care consacrã rolul şi competenţele celorlalte puteri, cu respectarea principiilor statului de drept, enunţate de art. 1 din Legea fundamentalã. Un cadru legislativ care ar permite ignorarea, eludarea sau cenzurarea de cãtre instanţele judecãtoreşti a deciziilor pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori Curtea Constituţionalã le pronunţã în exercitarea competenţelor lor constituţionale nu este compatibil cu aceste principii.
● Cât priveşte dispoziţiile art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, potrivit cãrora constituie abatere disciplinarã "utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotãrârilor judecãtoreşti sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vãdit contrarã raţionamentului juridic, de naturã sã afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat", acestea sunt criticate întrucât, potrivit autorilor sesizãrii, se referã la conţinutul hotãrârilor judecãtoreşti, care nu poate fi examinat decât prin intermediul cãilor de atac. Dispoziţiile art. 99 lit. t) din aceeaşi lege, care privesc "exercitarea funcţiei cu rea-credinţã sau gravã neglijenţã" sunt criticate, întrucât determinã ca pe calea acţiunii disciplinare sã se ajungã, indirect, la repunerea în discuţie a fondului cauzei, încãlcându-se astfel autoritatea de lucru judecat.
Curtea constatã cã reglementãrile menţionate nu privesc instituirea unui control asupra hotãrârilor judecãtoreşti, ci sancţioneazã judecãtorul pentru o anumitã conduitã. Hotãrârile pe care acesta le pronunţã sunt supuse cãilor de atac prevãzute de lege. În acelaşi sens Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat, de altfel, prin Decizia nr. 588 din 19 iunie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 23 august 2007. Cu acel prilej, examinând critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II alin. (3) din Legea nr. 356/2006, ce a modificat art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor, text potrivit cãruia reprezintã abatere disciplinarã a magistratului exercitarea funcţiei, inclusiv nerespectarea normelor de procedurã, cu reacredinţã sau din gravã neglijenţã, dacã fapta nu constituie infracţiune, Curtea Constituţionalã a reţinut cã acest text de lege "nu instituie o nouã cale de atac împotriva hotãrârilor judecãtoreşti. Astfel, de esenţa înfãptuirii actului de justiţie este supunerea judecãtorului în faţa legii şi, ca un corolar al acestei cerinţe, respectarea normelor de procedurã. Consiliul Superior al Magistraturii, în virtutea rolului sãu constituţional de garant al independenţei justiţiei, îndeplineşte rolul de instanţã de judecatã, prin secţiile sale, în domeniul rãspunderii disciplinare a judecãtorilor şi procurorilor, aşadar şi în situaţia nerespectãrii, de cãtre aceştia, cu rea-credinţã sau din gravã neglijenţã, a normelor de procedurã. Obiectul judecãţii îl constituie însã numai abaterile disciplinare, aşadar conduita magistraţilor, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificaţia unui control administrativ al hotãrârilor judecãtoreşti pronunţate de aceştia. De altfel, şi hotãrârile pronunţate în materie disciplinarã de Consiliul Superior al Magistraturii sunt supuse controlului judecãtoresc, potrivit art. 133 alin. (7) raportat la art. 134 alin. (2) din Constituţie."
Astfel fiind, diversele documente adoptate la nivelul asociaţiilor internaţionale care reprezintã interesele judecãtorilor, invocate de autorii sesizãrii (cum sunt, de exemplu, rezoluţiile sau declaraţiile Asociaţiei Europene a Judecãtorilor), documente potrivit cãrora procedurile disciplinare, precum şi acţiunile în civil şi penal privind judecãtorii trebuie sã conţinã garanţii cã protejeazã pe deplin independenţa acestora, prin excluderea oricãror forme de control administrativ al hotãrârilor pe care le pronunţã, nu au legãturã cu reglementãrile criticate, care se referã exclusiv la rãspunderea disciplinarã a judecãtorilor, aşadar la conduita acestora, iar nu la reformarea hotãrârilor judecãtoreşti.
Curtea reţine, totodatã, cã reglementãri similare existã, de mult timp, în alte state europene, membre ale aceloraşi structuri asociative. De exemplu, Legea organicã a puterii judiciare din Spania nr. 6/1985 stabileşte, în art. 417, cã reprezintã abateri disciplinare foarte grave neglijenţa sau întârzierea nejustificatã şi repetatã în soluţionarea cauzelor sau în oricare din competenţele sale, precum şi ignoranţa de nescuzat în îndeplinirea funcţiilor judiciare. Art. 418 din aceeaşi lege calificã drept abatere disciplinarã gravã utilizarea în cadrul hotãrârilor judecãtoreşti a unor expresii care nu sunt necesare, extravagante sau care pot fi jignitoare sau lipsite de respect din punct de vedere al raţionamentului juridic.
Legislaţia italianã - Decretul legislativ nr. 109 din 23 februarie 2006 privind rãspunderea magistraţilor - calificã în art. 3 drept abateri disciplinare grava încãlcare a legii determinatã de ignoranţã sau de o neglijenţã nescuzabilã, denaturarea faptelor determinatã de neglijenţã nescuzabilã, pronunţarea unor hotãrâri lipsite de orice bazã procesualã sau care au la bazã o eroare macroscopicã sau o neglijenţã gravã şi nescuzabilã.
B. Accesibilitatea şi previzibilitatea reglementãrilor criticate
Autorii sesizãrii considerã cã art. 99^1 din Legea nr. 303/2004, care defineşte noţiunile de "rea-credinţã" şi "gravã neglijenţã" cuprinse în art. 99 lit. t) din acelaşi act normativ, sunt imprecise, încãlcând astfel principiul legalitãţii, în reglementarea datã de art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Potrivit art. 99^1 din lege, "(1) Existã rea-credinţã atunci când judecãtorul sau procurorul încalcã cu ştiinţã normele de drept material sau procesual, urmãrind sau acceptând vãtãmarea unei persoane. (2) Existã gravã neglijenţã atunci când judecãtorul sau procurorul nesocoteşte, din culpã, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual".
Examinând textul de lege criticat, Curtea constatã cã este clar şi precis, având în vedere destinatarii sãi. Sub acest aspect, prin Hotãrârea din 26 septembrie 1995, pronunţatã în Cauza Vogt împotriva Germaniei, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a reţinut cã nivelul de precizie cerut de legislaţia internã depinde într-o mare mãsurã de textul analizat, de domeniul pe care îl acoperã şi de calitatea destinatarilor sãi. Pe de altã parte, revine în primul rând autoritãţilor naţionale sarcina de a interpreta şi aplica dreptul intern (Hotãrârea din 25 august 1993, pronunţatã în Cauza Chorherr împotriva Austriei, paragraful 25).
De altfel, problema pe care o ridicã autorii sesizãrii priveşte, în realitate, modul de interpretare şi aplicare a textului criticat. Reţinând în acest context cele statuate de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului în sensul cã "oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale, în orice sistem juridic existã, în mod inevitabil, un element de interpretare juridicã" (Hotãrârea din 22 noiembrie 1995, pronunţatã în Cauza C.R. contra Regatului Unit, paragraful 34), Curtea subliniazã rolul Consiliului Superior al Magistraturii, care, în calitatea sa de instanţã de judecatã în domeniul rãspunderii disciplinare a judecãtorilor şi procurorilor, va fi chemat sã interpreteze şi sã aplice aceste texte, în raport cu situaţiile de fapt care îi vor fi supuse judecãţii, cu respectarea principiilor constituţionale care guverneazã statutul magistraţilor. Verificarea existenţei unei abateri disciplinare presupune examinarea temeinicã a circumstanţelor de fapt în care a trebuit sã lucreze magistratul, a noutãţii şi dificultãţii problematicilor juridice cu care acesta sa confruntat, a situaţiei jurisprudenţei şi doctrinei, a motivãrii, pentru a se ajunge la concluzia existenţei faptei prevãzute de textul legal de referinţã.
C. Critica dispoziţiilor art. 14 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 303/2004, modificatã, privitoare la condiţia "bunei reputaţii", în raport cu normele constituţionale care consacrã dreptul la viaţã intimã, familialã şi privatã
Dreptul persoanei la respectarea vieţii intime, familiale şi private este prevãzut de art. 26 din Constituţie, potrivit cãruia: "(1) Autoritãţile publice respectã şi ocrotesc viaţa intimã, familialã şi privatã. (2) Persoana fizicã are dreptul sã dispunã de ea însãşi, dacã nu încalcã drepturile şi libertãţile altora, ordinea publicã sau bunele moravuri."
Acest drept al persoanei este consacrat şi de art. 12 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, potrivit cãruia "Nimeni nu va fi supus unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particularã, în familia sa, la domiciliul sãu ori în corespondenţã, niciunor atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoanã are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri", precum şi de art. 17 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, potrivit cãruia "1. Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particularã, în familia, domiciliul sau corespondenţa sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei şi reputaţiei sale. 2. Orice persoanã are drept la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri." De asemenea, potrivit art. 8 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, "1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sãu şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege şi dacã constituie o mãsurã care, într-o societate democraticã, este necesarã pentru securitatea naţionalã, siguranţa publicã, bunãstarea economicã a ţãrii, apãrarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sãnãtãţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertãţilor altora."
Examinând textele citate, Curtea constatã cã niciunul dintre acestea nu exclude posibilitatea ca, în considerarea statutului unor categorii de persoane, legiuitorul sã impunã acestora rigori specifice de conduitã, care pot fi subsumate conceptului de "bunã reputaţie". Referindu-se în acest sens la interpretarea art. 8 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale într-o cauzã în care a fost chematã sã decidã dacã a fost respectat un echilibru just între dreptul fundamental al individului la respectarea vieţii private şi libertatea de exprimare, pe de o parte, şi interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publicã sã se conformeze scopurilor enunţate în art. 8 paragraful 2 şi art. 10 paragraful 2 din Convenţie, pe de altã parte, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a reamintit cã deja a considerat legitim ca celor din funcţii publice sau magistraţilor sã li se impunã, din cauza statutului lor, obligaţia de rezervã sau de discreţie privind exprimarea în public a anumitor convingeri. Curtea a luat notã în acest context de faptul cã "îndatoririle de ordin deontologic ale unui magistrat pot influenţa viaţa privatã, în cazul în care magistratul, prin comportament - chiar din viaţa privatã - aduce atingere imaginii sau reputaţiei instituţiei judiciare". (Hotãrârea din 19 octombrie 2010, pronunţatã în Cauza Ozpinar împotriva Turciei, paragraful 71)
Având în vedere şi jurisprudenţa menţionatã, Curtea reţine cã, în cazul magistraţilor, buna reputaţie constituie o condiţie a încrederii publice în justiţie şi eficienţa acesteia, fãrã de care nu poate fi conceputã calitatea justiţiei şi deplina aplicare a dispoziţiilor constituţionale care reglementeazã înfãptuirea sa. Astfel fiind, instituirea condiţiei bunei reputaţii atât în ceea ce priveşte accederea în profesie, ca şi pe toatã durata activitãţii de magistrat, este în concordanţã cu exigenţele impuse de prevederile art. 124 din Constituţie, precum şi de cele ale art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
De altfel, necesitatea ca numirea şi promovarea judecãtorilor sã se realizeze în considerarea meritelor acestora, care se referã nu doar la calificarea profesionalã, ci şi la reputaţia lor, este subliniatã în Raportul Comisiei de la Veneţia asupra independenţei sistemului judiciar Partea I: Independenţa judecãtorilor - Veneţia, 12 - 13 martie 2010. Un alt document cu aceeaşi valoare de recomandare, care statueazã asupra aceloraşi principii, este Declaraţia privind etica judiciarã, adoptatã de Adunarea Generalã a Reţelei Europene a Consiliilor Judiciare, în cadrul întâlnirii de la Londra, 2 - 4 iunie 2010, prin care s-a aprobat raportul intitulat "Eticã judiciarã - Principii, valori şi calitãţi", ca un corp de îndrumãri pentru judecãtorii europeni.
Concluzionând, Curtea reţine cã ceea ce se pune în discuţie în realitate de cãtre autorii sesizãrii este interpretarea conceptului de "bunã reputaţie", inclusiv sub aspectul necesitãţii realizãrii unei distincţii între conduita generalã şi aceea profesionalã a persoanei care ocupã funcţia de magistrat. Or, asemenea aspecte nu intrã în competenţa Curţii Constituţionale, ci a instanţelor competente, respectiv a legiuitorului, dupã caz.
Este în sarcina instanţelor competente în materie disciplinarã ca, ţinând cont de circumstanţele fiecãrei cauze, sã aprecieze asupra înţelesului acestui concept, cu pãstrarea unui echilibru just între dreptul fundamental al individului la respectarea vieţii private şi interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publicã sã se conformeze scopurilor sale (a se vedea, mutatis mutandis, paragraful 72 din Hotãrârea din 19 octombrie 2010, pronunţatã în Cauza Ozpinar împotriva Turciei).
VI. În ceea ce priveşte modificãrile şi completãrile aduse Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:
A. Critica potrivit cãreia extinderea sferei titularilor acţiunii disciplinare prin includerea, alãturi de Inspecţia judiciarã, a ministrului justiţiei, a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie încalcã independenţa justiţiei, precum şi principiul separaţiei puterilor în stat, prin aceea cã permit Executivului sã aibã o influenţã asupra declanşãrii mecanismului de rãspundere disciplinarã a magistraţilor.
Curtea constatã cã noua reglementare a titularilor acţiunii disciplinare, stabilitã prin art. 44 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, modificatã, nu este de naturã sã încalce dispoziţiile constituţionale invocate. Noii titulari nu dobândesc putere de decizie cu privire la sancţionarea disciplinarã a judecãtorilor şi procurorilor, rolul de instanţã de judecatã în domeniul rãspunderii disciplinare revenindu-i Consiliului Superior al Magistraturii, în virtutea rolului sãu de garant al independenţei justiţiei, consacrat de dispoziţiile constituţionale.
De altfel, şi în alte ţãri europene, reprezentanţi ai puterii executive sunt titulari ai acţiunilor disciplinare împotriva magistraţilor (de exemplu, Bulgaria, Republica Cehã, Danemarca, Franţa, Letonia, Polonia şi Slovenia).
B. Critica reglementãrii procedurii cercetãrii disciplinare în raport cu principiile constituţionale care consacrã independenţa şi imparţialitatea justiţiei, respectiv egalitatea în faţa legii, fãrã privilegii şi discriminãri
Contrar susţinerilor autorilor sesizãrii, posibilitatea ministrului justiţiei, a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv a procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a dispune începerea cercetãrii disciplinare prealabile, chiar şi în ipoteza în care inspectorul judiciar a formulat o propunere de clasare, corespunde noului rol conferit acestor autoritãţi şi nu este de naturã sã aducã atingere autonomiei Inspecţiei judiciare, ale cãrei atribuţii sunt, potrivit art. 64^1 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, modificatã, "de analizã, verificare şi control în domeniile specifice de activitate", iar nu de substituire a celorlalţi titulari ai acţiunii disciplinare. În absenţa unei puteri de decizie cu privire la începerea cercetãrii prealabile, dupã parcurgerea procedurii prevãzute de lege, respectiv dupã sesizarea Inspecţiei judiciare şi efectuarea de cãtre aceasta a verificãrii prealabile, rolul noilor titulari ai acţiunii disciplinare ar fi pur formal.
Cât priveşte argumentul cã noii titulari ai acţiunii disciplinare, care sunt membri de drept ai Consiliului Superior al Magistraturii, ar deţine atât o funcţie acuzatorie, cât şi una sancţionatorie, acesta nu se susţine. Curtea constatã cã, potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, astfel cum a fost modificatã, în procedura disciplinarã în faţa Consiliului Superior al Magistraturii se citeazã în mod obligatoriu judecãtorul sau procurorul împotriva cãruia se exercitã acţiunea disciplinarã şi Inspecţia judiciarã ori, dupã caz, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acţiunea disciplinarã fiind susţinutã aşadar de titulari sau de reprezentanţi desemnaţi ai acestora.
Astfel fiind, normele criticate stabilesc o clarã distincţie între participanţii la procedura disciplinarã şi instanţa de judecatã în domeniul cercetãrii disciplinare, în concordanţã cu dispoziţiile art. 134 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãrora "Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţã de judecatã, prin secţiile sale, în domeniul rãspunderii disciplinare a judecãtorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organicã. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot".
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit cãreia legea consacrã inechitãţi atât între titularii acţiunii disciplinare, cât şi între diversele categorii de petiţionari, în funcţie de calea pe care o vor urma, aceasta este neîntemeiatã, câtã vreme, indiferent de titularul acţiunii disciplinare ori de calea pe care înţelege sã o urmeze petiţionarul, cauzele de naturã disciplinarã se soluţioneazã dupã aceeaşi procedurã de cãtre aceeaşi instanţã, Consiliul Superior al Magistraturii.
În sfârşit, faptul cã nu se prevede modul în care noii titulari se "autosesizeazã" de existenţa unei abateri nu reprezintã un motiv de neconstituţionalitate a legii. De altfel, procedura de urmat în acest sens poate fi stabilitã prin acte normative subsecvente reglementãrii-cadru.
C. Critica potrivit cãreia organizarea Inspecţiei judiciare ca autoritate autonomã cu personalitate juridicã este de naturã sã conducã la încãlcarea independenţei justiţiei, având în vedere cã rolul Inspecţiei judiciare, de control al activitãţii magistraţilor, face parte din activitatea mai amplã a Consiliului Superior al Magistraturii
Examinând dispoziţiile legale criticate, Curtea constatã cã, potrivit art. 64^1 din Legea nr. 317/2004, modificatã, Inspecţia judiciarã se înfiinţeazã ca structurã cu personalitate juridicã în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, "prin reorganizarea Inspecţiei judiciare". Aşadar, reglementarea criticatã nu are ca efect crearea unei autoritãţi distincte de Consiliul Superior al Magistraturii, ci, aşa cum se precizeazã chiar în expunerea de motive la lege, consolidarea instituţionalã a Inspecţiei judiciare, structurã a Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel fiind, criticile formulate sub acest aspect sunt neîntemeiate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţia României, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALÃ
În numele legii
DECIDE:
Respinge obiecţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor şi ale Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
Definitivã şi general obligatorie.
Decizia se comunicã Preşedintelui României şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 11 ianuarie 2012 şi la aceasta au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lãzãroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Prim-magistrat-asistent,
Marieta Safta
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
