Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 2.102 din 9 aprilie 2009 pentru examinarea recursului declarat de Societatea Comerciala KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca impotriva Sentintei civile nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curtii de Apel Cluj - Sectia comerciala, de contencios administrativ si fiscal
Preşedinte: Iuliana Rîciu - judecãtor Carmen Ilie - judecãtor Emanuel Albu - judecãtor Alina Homutescu - magistrat-asistent
S-a luat în examinare recursul declarat de Societatea Comercialã KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca împotriva Sentinţei civile nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercialã, de contencios administrativ şi fiscal. La apelul nominal, fãcut în şedinţã publicã, au lipsit recurenta-reclamantã Societatea Comercialã KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca, intimatul-pârât Guvernul României şi intimata-intervenientã Societatea Românã de Radiodifuziune. Procedurã completã. Se prezintã referatul cauzei, magistratul-asistent arãtând cã recurenta-reclamantã Societatea Comercialã KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca a depus, prin serviciul registraturã, taxa judiciarã de timbru şi timbrul judiciar în cuantumul datorat pentru calea de atac exercitatã, recursul fiind declarat şi motivat în termenul prevãzut de lege în acest sens. Se mai precizeazã cã recurenta a mai depus la dosarul cauzei note scrise şi cã aceasta a solicitat judecarea pricinii în lipsã, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 din Codul de procedurã civilã. Înalta Curte constatã cauza în stare de judecatã şi o reţine spre soluţionare.
CURTEA,
asupra recursului de faţã, din examinarea lucrãrilor din dosar, constatã urmãtoarele: Prin cererea înregistratã pe rolul Curţii de Apel Cluj - Secţia comercialã, de contencios administrativ şi fiscal reclamanta Societatea Comercialã KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea revederilor <>art. 3 alin. (1) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, precum şi a prevederilor <>art. 3 alin. (1) din Hotãrârea Guvernului nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune. Reclamanta a arãtat cã prevederile a cãror nelegalitate a fost invocatã cuprind obligaţia microîntreprinderilor cu sediul în România de a plãti pentru sediul social o taxã lunarã privind serviciul public de radiodifuziune şi televiziune, indiferent dacã sunt sau nu beneficiare ale acestor servicii. Aşadar, a apreciat reclamanta, obligaţia în speţã incumbã inclusiv societãţilor comerciale care nu deţin la sediu aparate sau echipamente care sã permitã accesarea acestor servicii şi, chiar mai mult decât atât, chiar şi societãţilor care nu desfãşoarã activitate, aspect ce este nu numai ilegal, ci şi imoral, o atare obligaţie constituindu-se ca un impozit mascat în favoarea unei autoritãţi care nu are niciun fel de atribuţie de serviciu social. Reclamanta a considerat cã prevederile atacate sunt neconforme cu prevederile <>art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societãţii Române de Radiodifuziune şi Societãţii Române de Televiziune, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, şi cu cele ale <>art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, dat fiind faptul cã obligaţia ar fi trebuit sã fie prevãzutã doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiazã, în orice modalitate, de serviciile publice respective, o atare distincţie fiind fãcutã de altfel în reglementarea corespunzãtoare persoanelor fizice. Prin Sentinţa civilã nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercialã, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsã acţiunea formulatã de Societatea Comercialã KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenienta accesorie Societatea Românã de Radiodifuziune. S-a reţinut cã acţiunea, aşa cum aceasta a fost formulatã de reclamantã, se întemeiazã pe o interpretare eronatã a dispoziţiilor legale referitoare la obligaţia de platã a persoanelor juridice privind taxele pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune, invocându-se faptul cã prevederile atacate ar contraveni <>art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, în sensul cã ignorã distincţia prevãzutã de lege între persoanele juridice care deţin şi cele care nu deţin receptoare radio sau TV. Or, a apreciat prima instanţã, dispoziţiile <>art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, nu prevãd cã obligaţia persoanelor juridice de platã a taxei pentru serviciile publice de radio şi televiziune revine acestora doar în cazul deţinerii receptoarelor radio/TV, astfel încât dispoziţiile criticate, care au fost emise în cadrul stabilit de lege şi în executarea acesteia, nu aduc nicio modificare acesteia. Totodatã, în raport cu prevederile art. 108 alin. (2) din Constituţie, prima instanţã a reţinut cã cele douã hotãrâri ale Guvernului cuprind prevederi conforme cu cele ale legii, prin acestea fiind doar stabilite cuantumul taxelor, precum şi scutiri de platã. Prima instanţã a concluzionat cã legiuitorul instituie în cazul persoanelor juridice obligativitatea plãţii taxei TV fãrã a o condiţiona de calitatea de deţinãtor al unui receptor TV, iar cum legea nu distinge, nici hotãrârile atacate nu pot distinge în sensul exceptãrii anumitor categorii de persoane juridice de la îndeplinirea obligaţiilor de platã. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Societatea Comercialã KART CONSTRUCT - S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Recurenta-reclamantã aduce, în esenţã, critici sentinţei recurate arãtând cã soluţia pronunţatã este nelegalã, întrucât porneşte de la interpretarea eronatã a dispoziţiilor <>art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, deoarece sensul corect al interpretãrii acestora este acela cã obligaţia de platã a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune revine în sarcina persoanelor juridice doar dacã beneficiazã de aceste servicii. Se menţioneazã cã în acest sens a statuat şi Curtea Constituţionalã, care, respingând excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii, a avut în vedere distincţia dintre persoanele juridice care beneficiazã şi cele care nu beneficiazã de aceste servicii de radiodifuziune şi televiziune, neputând fi impuse la platã servicii neconsumate de aceste categorii de persoane. Ulterior, în notele scrise, pe lângã cele menţionate, se precizeazã cã o dovadã în sensul celor susţinute este şi faptul cã în prezent se aflã în dezbatere publicã un proiect legislativ de modificare a <>Legii nr. 41/1994 , prin care se intenţioneazã modificarea modului de finanţare a instituţiilor de radio şi televiziune publice, prin introducerea aşa numitei "taxe de solidaritate radio-tv", ce ar urma sã fie achitatã de toate persoanele fizice şi juridice române, indiferent de deţinerea aparatelor de recepţionare a serviciilor furnizate de acestea. Prin urmare, în prezent dispoziţiile legale nu impun plata acestor servicii decât pentru persoanele juridice beneficiare ale acestora. Înalta Curte, analizând recursul formulat, prin prisma dispoziţiilor art. 304^1 şi art. 304 pct. 9 din Codul de procedurã civilã, în raport cu motivele invocate, cu legislaţia incidentã în cauzã, cu înscrisurile care existã la dosarul cauzei, apreciazã cã recursul formulat este fondat pentru urmãtoarele considerente: În fapt, motivele de recurs invocate se subsumeazã dezlegãrii problemei de drept în raport de care s-a soluţionat cauza, respectiv dacã prevederile cuprinse în <>art. 3 alin. (1) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 şi în <>art. 3 alin. (1) din Hotãrârea Guvernului nr. 978/2003 , care instituie obligativitatea pentru persoanele juridice de a plãti o taxã lunarã pentru serviciul public de radiodifuziune şi, respectiv, de televiziune, sunt conforme cu prevederile <>art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, precum şi cu prevederile <>art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 . Pentru a analiza aceastã problemã, vom expune pentru început prevederile legale incidente. Dispoziţiile <>art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, prevãd: "Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice strãine, au obligaţia sã plãteascã o taxã pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxã pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii." <>Art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 defineşte "taxa" ca fiind "suma plãtitã de o persoanã fizicã sau juridicã, de regulã, pentru serviciile prestate acesteia de cãtre un agent economic, o instituţie publicã sau un serviciu public". Noţiunea de "beneficiar" a fost definitã în DEX ca fiind: "persoanã, colectivitate sau instituţie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoanã fizicã sau juridicã în folosul cãreia se realizeazã o acţiune; cel care beneficiazã de ceva; persoanã, instituţie etc. pentru care se face o lucrare; persoanã, întreprindere, instituţie pentru care se executã o lucrare, se presteazã diferite servicii". Prin urmare, interpretarea semanticã a noţiunii de beneficiar a persoanelor juridice conduce la concluzia cã acestea trebuie sã beneficieze de ceva, în cazul de faţã, de serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune. Cum taxa se plãteşte pentru servicii prestate beneficiarilor, în mod greşit prima instanţã a reţinut cã textul <>art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, instituie obligaţia pentru plata taxelor în discuţie persoanelor juridice, indiferent dacã beneficiazã sau nu de serviciile publice respective, deţinãtoare sau nu de receptoare radio/TV. Cele reţinute de instanţa de fond în susţinerea acestei interpretãri sunt eronate şi pentru faptul cã este evident cã fiecare persoanã fizicã sau juridicã îşi poate manifesta dreptul de opţiune de a beneficia de serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune, însã acest drept nu poate fi transformat într-o obligaţie, cu atât mai mult instituirea şi plata taxei acestor servicii nu pot fi obligatorii, indiferent dacã se beneficiazã sau nu de aceste servicii. De asemenea, prin <>Decizia nr. 159 din 30 martie 2004 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004, Curtea Constituţionalã a decis, cu privire la constituţionalitatea <>art. 40 din Legea nr. 41/1994 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, prin raportare la art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietãţii, indiferent de titular, cã acestea sunt constituţionale, deoarece "plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice", prezentând relevanţã considerentele pentru care a fost respinsã excepţia. Ulterior, prin <>deciziile nr. 297 din 6 iulie 2004 şi nr. 331 din 18 aprilie 2006, Curtea Constituţionalã, pronunţându-se şi cu privire la constituţionalitatea <>art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, a respins aceastã excepţie cu motivarea cã cele statuate prin <>Decizia nr. 159 din 30 martie 2004 îşi menţin valabilitatea. Cu ocazia controlului de constituţionalitate, indirect, s-a dat o interpretare textului art. 40 alin. (3) menţionat, arãtându-se cã acesta nu contravine dispoziţiilor constituţionale câtã vreme interpretarea oficialã fãcutã de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noţiunea de beneficiar al acestor servicii publice. În continuare vom analiza dispoziţiile <>art. 3 alin. (1) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 şi ale <>art. 3 alin. (1) din Hotãrârea Guvernului nr. 978/2003 , prin raportare la <>art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare. Dispoziţiile <>art. 3 din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 prevãd: "(1) Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadreazã în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor <>Ordonanţei Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 111/2003 , cu modificãrile ulterioare, au obligaţia sã plãteascã pentru sediul social o taxã lunarã pentru serviciul public de radiodifuziune. (2) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunitãţi ale lor fãrã personalitate juridicã şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice strãine, au obligaţia sã plãteascã o taxã lunarã pentru serviciul public de radiodifuziune." Conform dispoziţiilor <>art. 3 din Hotãrârea Guvernului nr. 978/2003 : "(1) Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadreazã în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor <>Ordonanţei Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 111/2003 , cu modificãrile ulterioare, au obligaţia sã plãteascã pentru sediul social o taxã lunarã pentru serviciul public de televiziune. (2) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunitãţi ale lor fãrã personalitate juridicã şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice strãine, au obligaţia sã plãteascã o taxã lunarã pentru serviciul public de televiziune." Din expunerea acestor dispoziţii legale rezultã cã prevederile <>art. 3 alin. (1) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 şi ale <>art. 3 alin. (1) din Hotãrârea Guvernului nr. 978/2003 , prin impunerea obligativitãţii persoanelor juridice de a plãti o taxã lunarã pentru aceste servicii, indiferent dacã sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogãri de la dispoziţiile <>art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogãri se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementãrii de bazã, aceastã interdicţie fiind instituitã de <>art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, care stabileşte ierarhia actelor normative, statuând cã actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotãrârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonã. Prin urmare, dispoziţiile menţionate din cele douã hotãrâri ale Guvernului sunt cele care impun obligativitatea plãţii taxelor, fãrã niciun fel de distincţie, contrar <>art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare. Cele menţionate de pârât şi intervenientã, în sensul cã taxa radio se regãseşte în legislaţia şi practica europeanã în domeniu, fiind cunoscut cã în toate ţãrile Uniunii Europene, dar şi pe plan mondial aceastã taxã reprezintã principala sursã de finanţare a activitãţii posturilor publice din domeniul audiovizualului, nu pot fi folosite ca argumente în susţinerea legalitãţii prevederilor contestate din cele douã hotãrâri ale Guvernului, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, dreptul la informare al cetãţenilor, prin mijloacele de informare, radioul şi televiziunea publicã, nu poate fi transformat într-o obligaţie, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile <>art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, impun plata acestor taxe beneficiarilor de aceste servicii. Susţinerea potrivit cãreia în protocolul de la Amsterdam anexat la Tratatul CE se prevede cã "dispoziţiile Tratatului nu aduc atingere competenţei statelor membre de a participa la finanţarea serviciului public de radiodifuziune în mãsura în care aceasta se acordã cu scopul ca acestea sã-şi îndeplineascã misiunea de serviciu public aşa cum a fost ea conferitã, definitã şi organizatã de fiecare stat membru, şi în mãsura în care finanţarea respectivã nu aduce atingere condiţiilor schimburilor şi concurenţei în comunitate într-o mãsurã care ar fi contrarã interesului comun, fiind de la sine înţeles cã realizarea mandatului acestui serviciu public trebuie sã fie luatã în considerare" şi nici cele arãtate cu privire la Rezoluţia Parlamentului European din 25 septembrie 2008 invocatã nu conferã legalitate dispoziţiilor din cele douã hotãrâri ale Guvernului atacate, cât timp statelor membre le este recunoscutã deplina libertate de a participa la finanţarea acestor servicii publice în modalitãţile pe care fiecare stat le alege sub aspect legislativ. Se face o confuzie deoarece aspectele învederate nu influenţeazã soluţionarea prezentului litigiu, întrucât se referã la participarea statului la finanţarea serviciului public de radiodifuziune, şi nu la modalitãţile transpuse legislativ prin care se realizeazã finanţarea acestuia, care sunt la latitudinea fiecãrui stat. Problema care se pune în speţã este de a stabili cum a reglementat legiuitorul român acest domeniu, respectiv dacã a intenţionat sã instituie taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune în sarcina tuturor persoanelor juridice, indiferent de calitatea lor de beneficiare ale serviciilor, sau, dimpotrivã, legiuitorul a înţeles sã stabileascã aceastã taxã doar ca o contraprestaţie pentru serviciile furnizate de aceste instituţii doar persoanelor juridice care deţin aparate radio/TV, beneficiind în acest fel de aceste servicii. Tocmai de aceea Comisia de Petiţii a Parlamentului European, privind Petiţia nr. 0.958/2005 adresatã de un cetãţean grec privind plata taxelor de licenţã TV şi radio încorporate în facturile de electricitate, prin care se reclamã faptul cã o porţiune din facturile plãtite societãţii greceşti de electricitate ajunge la societatea de stat de radio şi televiziune, a precizat cã obligaţia de a plãti o taxã de licenţã sau un impozit şi colectarea sa, prin factura de electricitate, sunt probleme de drept naţional şi nu pot fi contestate ca atare în temeiul dreptului comunitar. În concluzie, având în vedere aceste considerente, precum şi faptul cã, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituţie, hotãrârile se emit pentru organizarea executãrii legilor, rezultã faptul cã cele douã <>hotãrâri ale Guvernului, nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune şi, respectiv, nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, nu au aplicat în mod corect în art. 3 alin. (1) dispoziţiile <>art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, care, aşa cum s-a menţionat, face distincţie în ceea ce priveşte plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune între persoanele juridice beneficiare şi cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii. A interpreta în sens contrar, fãrã a se face aceastã distincţie, înseamnã a impune plata acestor taxe, spre exemplu, şi persoanelor juridice cãrora legiuitorul le recunoaşte dreptul de a-şi suspenda temporar activitatea sau de a declara cã nu desfãşoarã activitate la sediul social, or, acest lucru nu este posibil, aducându-se prejudicii acestor persoane juridice, acestea fiind vãtãmate practic în drepturile lor. Prin urmare, sentinţa pronunţatã de instanţa de fond este nelegalã şi netemeinicã, astfel cã, ţinând seama de cele reţinute anterior, precum şi de dispoziţiile <>art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , cu modificãrile şi completãrile ulterioare, şi de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza I coroborate cu art. 304 pct. 9 din Codul de procedurã civilã, se va admite recursul declarat de recurenta-reclamantã şi se va casa sentinţa atacatã. Pe fondul cauzei, în raport cu dispoziţiile art. 18 alin. (1) coroborate cu <>art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , cu modificãrile şi completãrile ulterioare urmeazã sã fie admisã acţiunea reclamantei şi sã se dispunã anularea prevederilor cuprinse în <>art. 3 alin. (1) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune şi în <>art. 3 alin. (1) din Hotãrârea Guvernului nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune. Referitor la cererea de intervenţie formulatã de Societatea Românã de Radiodifuziune, în mod corect, instanţa de fond a calificat-o ca fiind cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Guvernul României, cele menţionate în cuprinsul acesteia fiind analizate ca apãrãri de fond cu ocazia analizei cererii deduse judecãţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECIDE:
Admite recursul declarat de Societatea Comercialã KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca împotriva Sentinţei civile nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercialã, de contencios administrativ şi fiscal. Caseazã sentinţa atacatã şi admite acţiunea formulatã de reclamanta Societatea Comercialã KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenienta Societatea Românã de Radiodifuziune, în sensul cã anuleazã <>art. 3 alin. (1) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 şi <>art. 3 alin. (1) din Hotãrârea Guvernului nr. 978/2003 . Irevocabilã. Pronunţatã în şedinţã publicã astãzi, 9 aprilie 2009.
Judecãtor, Iuliana Rîciu
Judecãtor, Carmen Ilie
Judecãtor, Emanuel Albu
Magistrat-asistent, Alina Homutescu
--------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
