Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 191 din 25 iunie 2002 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 567 din 1 august 2002
Nicolae Popa - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Şerban Viorel Stanoiu - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Ioan Vida - judecãtor
Paula C. Pantea - procuror
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 , excepţie ridicatã de Alexandru Petrescu şi Virginia Petrescu în Dosarul nr. 1.430/C/2001 al Curţii de Apel Constanta - Secţia civilã.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din 18 iunie 2002 şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 25 iunie 2002.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, retine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 7 noiembrie 2001, Curtea de Apel Constanta - Secţia civilã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 , excepţie ridicatã de Alexandru Petrescu şi Virginia Petrescu în Dosarul nr. 1.430/C/2001 al acelei instanţe.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate autorul susţine ca textul de lege criticat contravine art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât faptele care nu au putut determina naşterea sau stingerea unor situaţii juridice, potrivit legii în vigoare, la data când ele s-au realizat nu pot fi socotite, fãrã încãlcarea principiului neretroactivitatii, ca au produs acele efecte, potrivit unei legi posterioare.
În opinia instanţei de judecata, excepţia este nefondata. Se considera ca prin textul de lege criticat nu s-a adus nici o încãlcare prevederilor cuprinse în art. 15 alin. (2) din Constituţie, fiind reafirmat şi consolidat un principiu general al dreptului civil, consacrat şi de Constituţia României, anume ocrotirea bunei-credinţe a subdobanditorului cu titlu oneros al unui imobil. Instanta apreciazã, de asemenea, ca pentru protecţia subdobanditorului de buna-credinţa, în raport cu împrejurãrile concrete ale fiecãrui caz, se poate apela şi la alte principii de drept, printre care cel al aparentei în drept şi cel al asigurãrii securitãţii circuitului civil.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciazã ca dispoziţiile <>art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu incalca principiul neretroactivitatii legilor, întrucât acest text de lege protejeaza pe subdobanditorul de buna-credinţa, afirmandu-se astfel atenţia acordatã de legiuitor securitãţii circuitului civil. Concluzia acestui punct de vedere este aceea ca prevederile criticate sunt constituţionale.
Guvernul examineazã, prin prisma principiilor dreptului civil, consecinţele vânzãrii unui imobil aparţinând altuia. În ipoteza în care cel puţin cumpãrãtorul a fost de buna-credinţa, protejarea acestuia ar fi justificatã, în conceptia Guvernului, "pe consideratiuni de echitate şi utilitate socialã"; soluţia nu este, evident, valabilã în ipoteza dobândirii cu titlu gratuit. Când însã - precizeazã în continuare Guvernul - ambele pãrţi cunosc faptul ca vânzãtorul nu este proprietarul bunului imobil, sancţiunea este nulitatea absolutã, în virtutea principiului "fraus omnia corrumpit". În lumina celor arãtate, Guvernul socoteşte ca textul art. 46 alin. (2) din lege nu aduce nici o reglementare noua, ci doar consacra legal, intrun caz special - când vânzãtor este statul -, o soluţie existenta în practica şi în doctrina. Concluzia este aceea ca textul de lege criticat nu retroactiveaza.
Preşedintele Senatului nu a trimis punctul sau de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile pãrţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã constata ca a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile <>art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, care au urmãtorul conţinut: "Actele juridice de înstrãinare, inclusiv cele fãcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fãrã titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolutã, în afarã de cazul în care actul a fost încheiat cu bunacredinta."
Autorul exceptiei de neconstituţionalitate susţine ca dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), conform cãrora: "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile".
Analizând textul de lege supus controlului de constitutionalitate, Curtea constata ca acesta enunta doua teze distincte.
Prima teza, cu valoare de principiu şi de aplicabilitate generalã, lipseşte de eficienta juridicã actele juridice de înstrãinare a imobilelor preluate de cãtre stat fãrã titlu valabil, prin sancţionarea lor cu nulitatea absolutã.
A doua teza are caracter de excepţie şi reglementeazã ipoteza în care, prin derogare de la regula, asemenea acte îşi menţin validitatea în situaţiile în care au fost încheiate cu buna-credinţa.
Deşi autorul exceptiei nu îşi circumscrie de plano critica de neconstituţionalitate, care vizeazã art. 46 alin. (2) în integralitatea sa, din argumentarea exceptiei Curtea constata ca, în realitate, acesta considera ca fiind neconstitutionala doar teza a doua din textul dedus controlului. Sub acest aspect autorul apreciazã ca prin validarea actelor de înstrãinare a unor imobile preluate fãrã titlu - acte în principiu nule - în cazul în care au fost încheiate cu buna-credinţa s-ar conferi bunei-credinţe o eficienta juridicã pe care nu o avea anterior, respectiv la data încheierii actului de înstrãinare a cãrui validitate este pusã în discuţie.
Din aceasta perspectiva se susţine ca textul de lege dedus controlului de constitutionalitate modifica în mod esenţial regimul juridic aplicabil anterior tuturor actelor de înstrãinare a unor bunuri imobile, încheiate sub imperiul sau, în virtutea principiului "tempus regit actum", ceea ce contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, referitoare la neretroactivitatea legii.
Analizând excepţia de neconstituţionalitate asa cum aceasta a fost ridicatã de autorul sau, Curtea retine ca retroactivitatea textului de lege şi deci neconstituţionalitatea tezei a doua a <>art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este, în mod necesar, subsecventa admiterii caracterului novator al reglementãrii pe care textul o consacra. Altfel spus, numai în mãsura în care anterior intrãrii în vigoare a textului de lege dedus controlului de constitutionalitate soluţia consacratã de acesta nu era de conceput - desigur, în considerarea altor temeiuri sau a altor ratiuni - critica de neconstituţionalitate ar putea fi consideratã ca fiind intemeiata.
Or, sub acest aspect Curtea constata cele ce urmeazã:
Potrivit art. 966 din Codul civil, "obligaţia [...] fondatã pe o cauza falsa, sau nelicita, nu poate avea nici un efect", iar, potrivit art. 968 din acelaşi cod, "cauza este nelicita când este prohibita de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice".
Cauza, fiind una dintre condiţiile generale de validitate a actului juridic, reprezintã expresia poziţiei subiective a pãrţilor fata de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotriva, cunoaşterea de cãtre cumpãrãtor a faptului ca bunul înstrãinat nu aparţine vânzãtorului, poziţie subiectiva în funcţie de care cumpãrãtorul urmeazã sa fie calificat ca fiind de buna sau de rea-credinţa, îşi are un incontestabil reflex la nivelul cauzei.
Un act de înstrãinare încheiat în condiţiile în care ambele pãrţi au fost de rea-credinţa era considerat nul absolut, chiar anterior intrãrii în vigoare a <>Legii nr. 10/2001 , în aplicarea principiului "fraus omnia corrumpit", al cãrui temei legal îl constituie art. 966 din Codul civil.
Per a contrario, în mãsura în care ambele pãrţi, sau cel puţin cumpãrãtorul, au fost de buna-credinţa, intenţia de fraudare a legii nu exista şi, drept urmare, nici cauza ilicitã. Asadar, sub acest aspect actul ar putea fi deplin valid.
Validitatea sa rãmâne însã discutabila sub un alt aspect, şi anume acela al obiectului. În astfel de situaţii obiectul contractului de înstrãinare consta într-un bun care nu apartinea vânzãtorului, fiind, în consecinta, sustras prerogativei de dispoziţie a acestuia. Recunoaşterea efectului translativ de proprietate al unui asemenea act contravine principiului "nemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse habet".
Totuşi, nici practica şi nici doctrina nu au înţeles sa recunoascã în toate cazurile eficienta distructiva, în aceasta materie, a principiului enuntat. În conflictul de interese legitime dintre adevãratul proprietar şi subdobanditorul de bunacredinta al bunului sau imobil, a fost preferat cel din urma. Recunoaşterea prevalentei interesului subdobanditorului de buna-credinţa a fost impusa - în baza unor ratiuni cu o aplicare mult mai larga şi care au creat un adevãrat principiu - de preocuparea pentru asigurarea securitãţii circuitului civil şi a stabilitatii raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic soluţia şi-a aflat asadar suport în ratiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validitãţii aparentei în drept, a cãrui esenta este exprimatã prin adagiul "error communis facit jus".
Incidenta acestui principiu este însã subsecventa întrunirii cumulative a doua condiţii privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzãtorului - eroare care trebuie sa fie comuna sau unanima şi, de asemenea, invincibila - şi a unei condiţii privind buna-credinţa a subdobanditorului, care trebuie sa fie perfecta, adicã lipsitã de orice culpa sau chiar indoiala imputabilã acestuia.
Astfel fiind, Curtea constata ca este neîntemeiatã susţinerea autorului exceptiei, în sensul ca soluţia impusa de textul <>art. 46 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 10/2001 nu era posibila anterior intrãrii sale în vigoare, întrucât textul în cauza ar fi avut un caracter novator şi, prin aceasta, retroactiv.
În realitate, singurul element "novator" adus de textul dedus controlului îl constituie consacrarea în terminis, pe cale legalã, a principiului ocrotirii bunei-credinţe, într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Consacrarea unei astfel de soluţii legislative a fost impusa legiuitorului şi de împrejurarea ca în aceasta materie eroarea comuna cu privire la concordanta dintre aparenta şi realitate şi-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirma, cu forta unei prezumţii juris et de jure, ca proprietarul aparent, statul, este adevãratul proprietar. O atare împrejurare justifica pe deplin opţiunea legiuitorului de a conferi bunei-credinţe o eficienta juridicã similarã celei din dreptul comun.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 , excepţie ridicatã de Alexandru Petrescu şi Virginia Petrescu în Dosarul nr. 1.430/C/2001 al Curţii de Apel Constanta - Secţia civilã.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 25 iunie 2002.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof.univ.dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
