Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 19 din 21 ianuarie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 144 din 27 februarie 2014
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Toni Greblă - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Irina Loredana Gulie - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată de Gabriela Muraru în Dosarul nr. 3.087/303/2008 al Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 412D/2013.
La apelul nominal răspunde, pentru autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, doamna avocat Corina Ruxandra Popescu, cu delegaţie la dosar, lipsind celelalte părţi.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită Curţii Constituţionale să constate admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, aşa cum au fost interpretate prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi să admită excepţia de neconstituţionalitate, arătând, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit propriei sale jurisprudenţe, Curtea Constituţională este competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă prin acestea s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibilă de a intra în coliziune cu prevederile Constituţiei.
De asemenea, s-a reţinut în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, Curtea este competentă să se pronunţe inclusiv asupra dezlegării date problemelor de drept judecate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, însă această dezlegare poate privi numai interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale.
Astfel, în opinia reprezentantei autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, singura concluzie care se impune, pornind de la aceste statuări ale Curţii Constituţionale, este aceea că o excepţie de neconstituţionalitate care priveşte "dezlegarea dată unor probleme de drept" de către Curtea Constituţională este admisibilă, Curtea având competenţa să se pronunţe asupra acesteia, aspect statuat explicit prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013.
În ceea ce priveşte fondul excepţiei de neconstituţionalitate, solicită admiterea acesteia astfel cum a fost formulată, arătând că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011 contravine dispoziţiilor art. 20 şi art. 44 din Constituţie.
În acest sens, se susţine, în esenţă, că Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a instanţei supreme nu doar că nu conduce la dezideratul exprimat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de îndreptare a mecanismului de restituire a proprietăţilor preluate în mod abuziv, ci este chiar contrară obligaţiilor stabilite prin Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin confirmarea convenţionalităţii Legii nr. 247/2005.
Se mai arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile din 13 iunie 1979 şi 4 octombrie 1993, pronunţate în cauzele Marckx împotriva Belgiei şi Vermeire împotriva Belgiei, o reformă globală, destinată să modifice în profunzime, într-o manieră coerentă, dreptul intern, nu poate constitui o problemă prealabilă respectării Convenţiei; libertatea de alegere recunoscută statului cu privire la mijloacele de a-şi executa obligaţia în temeiul art. 53 [actualul art. 46 paragraful 1] din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu trebuie să permită suspendarea aplicării Convenţiei, în aşteptarea finalizării unei asemenea reforme. Spre deosebire de o altă decizie pronunţată de instanţa supremă în soluţionarea unui recurs în interesul legii referitor la materia revendicării - Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai preluat şi principiul priorităţii Convenţiei faţă de legea specială, stabilind de plano că nu există contrarietate între acestea, deşi problemele de drept analizate erau similare. Depune concluzii scrise.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, arătând că sunt pe deplin aplicabile atât considerentele, cât şi soluţia pronunţate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 212 din 29 aprilie 2013, prin care s-a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 548 din 26 martie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3.087/303/2008 (92/2013), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată de Gabriela Muraru. Excepţia a fost ridicată în Dosarul nr. 3.087/303/2008 al Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă, care a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Împotriva Deciziei nr. 2.065R din 11 septembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 3.087/303/2008 de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă, a fost declarat recurs, iar instanţa de recurs a modificat, în parte, decizia recurată, în sensul că a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că normele cuprinse în Convenţie şi Protocoalele sale adiţionale alcătuiesc, împreună cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, un "bloc de convenţionalitate", cu consecinţa că acesta se impune autorităţilor naţionale cu aceeaşi forţă juridică cu care se impun normele convenţionale şi care beneficiază, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie, de aplicare prioritară în cazul apariţiei de neconcordanţe între actele internaţionale privind drepturile omului, la care România este parte, şi legile interne. Principiul priorităţii acestui bloc de convenţionalitate determină inadmisibilitatea invocării dreptului intern pentru a justifica neexecutarea Convenţiei, regulă preluată expres prin art. 31 alin. (5) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele şi, în acelaşi timp, relativizează caracterul imperativ al normei juridice interne şi o situează, pe aceasta din urmă, într-o stare de inferioritate.
În cuprinsul Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că Legea nr. 247/2005 este o lege specială faţă de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi "câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv (...) s-a adoptat o lege specială (...) nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială", astfel încât "acţiunile directe împotriva statului român (...) nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant. Spre deosebire de o altă decizie pronunţată de aceeaşi instanţă în soluţionarea unui recurs în interesul legii referitor la materia revendicării - Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în decizia menţionată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai preluat şi principiul priorităţii Convenţiei faţă de legea specială.
Or, în opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, cele două "corpuri normative", Legea nr. 247/2005 şi Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, alcătuiesc un "bloc de legalitate" inferior "blocului de convenţionalitate" compus din Convenţia şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Faţă de existenţa celor două planuri, în măsura în care Legea nr. 247/2005, chiar interpretată în lumina deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu conţine dispoziţii mai favorabile şi contravine Convenţiei, interpretată în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă evident că aplicarea corpului legal în dauna "blocului de convenţionalitate" constituie o încălcare a art. 20 din Constituţie. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit deja, în jurisprudenţa sa în materie, că Legea nr. 247/2005 contravine dispoziţiilor convenţionale, întrucât, deşi deschide reclamanţilor accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul, şi de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind, în prezent, în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, restituirea imobilului sau plata unei indemnizaţii în favoarea persoanelor îndreptăţite, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi a art. 6 din Convenţie.
Prin Hotărârea-pilot pronunţată la 12 octombrie 2010 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a arătat că una dintre măsurile care ar trebui luate este modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care a constatat anumite lipsuri, şi implementarea de urgenţă a unor măsuri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele interese în cauză.
În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a instanţei supreme nu doar că nu conduce la dezideratul exprimat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de îndreptare a mecanismului de restituire, ci este chiar contrară obligaţiilor stabilite prin hotărârea pronunţată în cauza pilot, prin confirmarea convenţionalităţii Legii nr. 247/2005 şi stabilirea supremaţiei acesteia. Or, aplicarea cu prioritate a legii interne, în dauna corpului convenţional, este neconstituţională, fiind contrară prevederilor art. 20 din Legea fundamentală.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011 validează mecanismul reglementat de titlul VII din Legea nr. 247/2005, stabilind prioritatea aplicării acestuia prin statuarea inadmisibilităţii acţiunilor îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În concluzie, autoarea excepţiei apreciază că titlul VII din Legea nr. 247/2005, aşa cum este interpretat prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contravine art. 20 din Constituţie, aplicarea cu prioritate a legii interne în dauna corpului convenţional fiind neconstituţională.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie îşi exprimă opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
În acest sens, arată că, în virtutea prerogativelor ce îi sunt conferite prin lege, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat o dezlegare obligatorie pentru celelalte instanţe în ceea ce priveşte, pe de o parte, lipsa calităţii procesuale pasive a statului român în cadrul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin care se solicită despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv şi, pe de altă parte, în ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunilor prin care se solicită despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, care nu pot fi restituite în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate împotriva statului român şi întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun şi, respectiv, pe art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi ale art. 13 din aceeaşi convenţie. Se mai arată că, în acest mod, nu au fost excluse de la aplicare prevederile convenţionale amintite, care ar fi fost în toate cazurile mai favorabile, deoarece respectarea acestora implică analiza la speţă a elementelor specifice din dreptul intern pe baza cărora se poate concluziona dacă petenţii se pot bucura de protecţia juridică a dispoziţiilor convenţionale. Mai mult, se arată că statele membre dispun de o marjă de apreciere în reglementarea măsurilor de restituire a bunurilor preluate abuziv, iar respectarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu implică cu necesitate plata de despăgubiri băneşti, în condiţiile existenţei unei dispoziţii speciale de reparaţie.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. În acest sens, arată că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 prevăd expres şi limitativ actele care pot fi supuse controlului de constituţionalitate, iar o interpretare dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii nu poate face obiectul unei sesizări a Curţii Constituţionale, deoarece, pe de o parte, în acest mod s-ar lărgi sfera de aplicare a dispoziţiei legale menţionate, iar, pe de altă parte, acest lucru ar echivala cu o încălcare a atribuţiilor ce revin Curţii Constituţionale, respectiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Raţiunea controlului de constituţionalitate efectuat de către Curtea Constituţională are la bază posibilitatea cenzurării actelor normative, ca manifestare de voinţă a puterii legiuitoare, iar nu interpretarea dată acestora, printr-un act jurisdicţional, de către o instanţă de judecată.
Avocatul Poporului apreciază că prevederile legale criticate sunt constituţionale, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv deciziile nr. 202 din 18 aprilie 2013 şi nr. 212 din 29 aprilie 2013.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit dispozitivului actului de sesizare, prevederile cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005.
Din analizarea motivelor de neconstituţionalitate reţinute, Curtea observă că autoarea excepţiei reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 17 februarie 2012.
În acest context, având în vedere obiectul şi natura criticilor de neconstituţionalitate formulate în susţinerea excepţiei, precum şi conţinutul Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile titlului VII intitulat "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011.
Titlul VII intitulat Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 cuprinde următoarele capitole: Cap. I - Dispoziţii generale, art. 1-5, Cap. II - Fondul "Proprietatea", art. 6-121, Cap. III - Măsuri instituţionale, art. 13-142, Cap. IV - Măsuri anticorupţie, art. 15, Cap. V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16-18, Cap. V^1 - Valorificarea titlurilor de despăgubire. Stabilirea algoritmului de atribuire a acţiunilor emise de Fondul "Proprietatea", art. 18^1-18^9, Cap. VI - Căi de atac în justiţie, art. 19-20, Cap. VI^1 - Răspunderi şi sancţiuni, art. 20^1, şi Cap. VII - Dispoziţii tranzitorii şi finale, art. 21-33.
Prevederile art. 13, 14, 14^1, 14^2, 15 lit. a)-d) şi f), art. 16, 17, 18, 18^1, 18^2, 18^3, 18^4, 18^5, 18^6, 18^7, 18^8, 18^9 şi art. 22 din titlul VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, au fost abrogate prin prevederile art. 50 lit. c) din Capitolul VI - Dispoziţii tranzitorii şi finale al Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013.
În ceea ce priveşte abrogarea prevederilor cuprinse în reglementarea legală a cărei neconstituţionalitate a fost invocată, în jurisprudenţa sa, concretizată prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, nuanţând interpretarea sintagmei "în vigoare" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, text care circumstanţiază controlul de constituţionalitate numai la legile şi ordonanţele în vigoare, Curtea Constituţională a reţinut că acest control vizează "dispoziţiile aplicabile cauzei, chiar dacă acestea nu mai sunt în vigoare", dar ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. O astfel de soluţie a fost justificată prin faptul că, deşi abrogată, "legea civilă poate ultraactiva în unele situaţii, potrivit principiului "tempus regit actum"."
Aşa fiind, Curtea este competentă a se pronunţa asupra prevederilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia invocă dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 44 - Dreptul de proprietate privată.
De asemenea, prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 sunt considerate a fi contrare dispoziţiilor art. 1 - Protecţia proprietăţii cuprins în Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 - Obligaţia de a respecta drepturile omului şi art. 53 - Apărarea drepturilor recunoscute din aceeaşi convenţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:
Din expunerea motivelor de neconstituţionalitate invocate în susţinerea excepţiei, Curtea observă că autoarea acesteia critică, în mod indirect, Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, arătând că soluţia jurisprudenţială, obligatorie pentru instanţele de judecată, pronunţată cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, în temeiul căreia dispoziţiile legii speciale, şi anume titlul VII din Legea nr. 247/2005, se aplică prioritar faţă de legea generală, respectiv art. 480 şi următoarele din Codul civil din 1864 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, contravine art. 20 alin. (2) din Constituţie care consacră prioritatea reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Curtea reţine că, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că acţiunile prin care se solicită acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII din Legea nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român şi întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun în materia acţiunii în revendicare, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din aceeaşi convenţie, trebuie respinse ca inadmisibile.
În acest context, prin prisma criticilor formulate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea apreciază că obiectul excepţiei îl reprezintă o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu ocazia judecării unui recurs în interesul legii. Aşa fiind, în cauză se impune a fi analizată, în primul rând, competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra unei astfel de excepţii de neconstituţionalitate.
Curtea Constituţională s-a mai pronunţat cu privire la acest aspect, prin deciziile nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 19 iunie 2013, nr. 212 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 21 iunie 2013, nr. 466 din 14 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 16 ianuarie 2014, sau nr. 491*) din 21 noiembrie 2013, nepublicată încă.
-----
*) Decizia Curţii Constituţionale nr. 491 din 21 noiembrie 2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 24 ianuarie 2014.
Cu acele prilejuri, analizând propria sa jurisprudenţă, Curtea Constituţională a reţinut că aceasta este unitară, cu două abordări distincte:
1. Curtea Constituţională, constatând că este competentă să se pronunţe asupra constituţionalităţii interpretării date unei norme juridice printr-un recurs în interesul legii, a statuat că poate verifica constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii, tocmai pentru a nu permite ca un text legal să fie susceptibil de aplicare în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală.
Cu alte cuvinte, Curtea Constituţională nu are competenţa de a se pronunţa asupra deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca act jurisdicţional, dar se poate pronunţa asupra actului de reglementare primară, astfel cum a fost interpretat prin decizia acestei instanţe de judecată. Reprezentativă în acest sens este Decizia Curţii Constituţionale nr. 854 din 23 iunie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011.
2. Pe cale de consecinţă, atunci când obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă însăşi decizia instanţei supreme, iar nu o anumită interpretare dată unei norme juridice prin intermediul deciziei pronunţate cu prilejul soluţionării recursului în interesul legii, excepţia de neconstituţionalitate astfel formulată este inadmisibilă, dat fiind faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă unui control de constituţionalitate. În acest sens este Decizia Curţii Constituţionale nr. 409 din 4 noiembrie 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi ale Deciziei nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003.
În continuare, analizând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, din perspectiva propriei sale jurisprudenţe în materie, şi pentru a determina dacă această decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poate fi supusă controlului de constituţionalitate, Curtea a reţinut că prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu s-a realizat o interpretare a conţinutului normativ al titlului VII din Legea nr. 247/2005, în vederea aplicării unitare a acestuia de către instanţele judecătoreşti, interpretare care, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, să fie susceptibilă de a face obiectul unui control de constituţionalitate.
Prin decizia în cauză, pronunţată cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit aplicarea unitară a unui principiu general al dreptului, statuând că legea specială - titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se aplică prioritar faţă de legea generală, în virtutea principiului general de drept potrivit căruia legile speciale derogă de la cele generale - specialia generalibus derogant.
Cu alte cuvinte, s-a statuat în deciziile menţionate că prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a intervenit asupra prevederilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, în vederea interpretării şi stabilirii, în concret, a unui anumit sens, în funcţie de anumite situaţii şi soluţii jurisprudenţiale diferite, astfel încât, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia instanţa de contencios constituţional este competentă să analizeze deciziile în interesul legii pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă prin acestea s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibilă de a contraveni Constituţiei, excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca inadmisibilă.
În prezenta cauză, având în vedere identitatea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi a criticilor formulate în susţinerea acesteia, Curtea reţine că atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, excepţie ridicată de Gabriela Muraru în Dosarul nr. 3.087/303/2008 al Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 21 ianuarie 2014.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Irina Loredana Gulie
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
