Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 189 din 7 aprilie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Mihaly Janos, Mihaly Sandor şi Mihaly Ferencz în Dosarul nr. 38.428/3/2013** al Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi care constituie obiectul Dosarului nr. 910D/2015 al Curţii Constituţionale. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent învederează Curţii că partea Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a transmis la dosar punctul său de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, prin care apreciază că aceasta este neîntemeiată. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că îşi menţine valabilitatea jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 27 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 38.428/3/2013**, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Mihaly Janos, Mihaly Sandor şi Mihaly Ferencz într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei introduse împotriva unei decizii de invalidare emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că deciziile entităţilor învestite potrivit Legii nr. 165/2013 reprezintă acte administrativ-jurisdicţionale care pot fi atacate la instanţele judecătoreşti expres stabilite prin legea contenciosului administrativ, astfel că textul de lege criticat este neconstituţional, întrucât atribuie secţiei civile a tribunalului în circumscripţia teritorială a căruia se află sediul entităţii pârâte atribuirea competenţei de a soluţiona căile de atac împotriva acestor acte. Se susţine că exercitarea controlului de legalitate a actelor administrative de către instanţele de drept comun este în contradicţie cu definiţia contenciosului administrativ, care stabileşte expres competenţa instanţelor specializate de contencios administrativ în soluţionarea litigiilor în care cel puţin una din părţi este o autoritate publică. Se susţine că, în sensul art. 126 alin. (6) din Constituţie, prin nicio lege nu se poate institui o altă cale judiciară de atac pentru verificarea legalităţii actelor administrative, fiind interzisă competenţa altor instanţe judecătoreşti decât cele de contencios administrativ. Se susţine că există o necorelare contrară normelor de tehnică legislativă între prevederile art. 35 din Legea nr. 165/2013 şi cele ale art. 19 şi 20 din titlul VII al Legii nr. 247/2005. Se arată că, în cazul în care prefectul contestă legalitatea hotărârilor primarilor sau ale preşedinţilor consiliilor judeţene prin care s-au propus măsuri compensatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013, competentă este instanţa de contencios administrativ, mai exact secţia respectivă a tribunalului. În schimb, când Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor verifică legalitatea aceloraşi acte administrative, decizia emisă de aceasta poate fi contestată la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii. Consideră că se încalcă şi caracterul gratuit al jurisdicţiilor administrative, procesele în altă localitate decât cea de domiciliu presupunând cheltuieli financiare. În ce priveşte Decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie apreciază că este neconstituţională în contextul în care art. 126 alin. (6) din Constituţie statuează ca garanţie constituţională a controlului legalităţii tuturor actelor administrative, indiferent de natura raporturilor juridice care sunt reglementate prin aceste acte administrative, doar calea contenciosului administrativ, de competenţa exclusivă a instanţelor de contencios administrativ. 7. Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă apreciază că prevederile de lege criticate sunt în contradicţie cu dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Constituţie. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 10. Avocatul Poporului consideră că textele de lege criticate sunt constituţionale. În susţinerea acestui punct de vedere precizează că obiectul unui proces derulat în temeiul legilor de restituire a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate abuziv are ca punct de plecare o procedură prealabilă necontencioasă, dar obligatorie, impusă, iniţial, de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar în prezent, de prevederile Legii nr. 165/2013. Din acţiunile desfăşurate în cadrul procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv, referitoare la valorificarea drepturilor de proprietate, rezultă că acestea au caracter civil, iar nu administrativ. Aşadar, competenţa materială a secţiei civile a tribunalului de a soluţiona asemenea litigii este determinată de natura reglementărilor naţionale aplicabile în acest domeniu, dar şi a celor internaţionale. Prin urmare, protecţia juridică a dreptului de proprietate prin atacarea în justiţie a deciziilor emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013 nu ar putea fi asigurată decât de un tribunal care are plenitudinea jurisdicţiei. Aşadar, în măsura în care persoanele îndreptăţite dobândesc, în temeiul Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr. 165/2013, drepturi civile patrimoniale, iar deciziile sau dispoziţiile privind imobilele restituite, în natură sau în echivalent, sunt acte juridice civile, este firesc ca asemenea litigii să fie soluţionate de completele civile, iar nu de cele de contencios administrativ. Mai arată că prevederile art. 126 alin. (6) din Constituţie nu exclud posibilitatea exercitării controlului judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice pe alte căi decât cea a contenciosului administrativ, ci doar garantează un asemenea control şi îi delimitează sfera de aplicare. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise transmise la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, care au următoarea redactare: "(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării". 14. În motivarea scrisă a excepţiei, autorul acesteia invocă şi neconstituţionalitatea Deciziei nr. IX din 20 martie 2006 privind recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor având ca obiect obligarea persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, să emită decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 28 iulie 2006. În ce priveşte invocarea acestei decizii, Curtea Constituţională observă că, în absenţa unei reglementări legale exprese care să precizeze instanţa competentă în această materie, instanţa supremă a statuat printr-o interpretare unică, aplicată de la acel moment în mod unitar de toate instanţele confruntate cu această problemă. Prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a stabilit că instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă. Soluţia pronunţată cu acel prilej de Înalta Curte a fost normativizată prin textul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care prevede că, în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34 din aceeaşi lege, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor. 15. Curtea Constituţională reţine că, în cauza de faţă, însă, se contestă legalitatea şi temeinicia unei decizii emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, autorii excepţiei neaflându-se în ipoteza unui refuz al entităţii administrative de a emite o decizie. Ca atare, soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are incidenţă în cauză şi nici nu putea, de altfel, să aibă, în condiţiile existenţei, în prezent, a unui text de lege care reglementează expres ipoteza învederată. Faţă de aceste precizări, Curtea Constituţională constată că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă doar prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. 16. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, textul de lege criticat contravine dispoziţiilor din Constituţie cuprinse la art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 21 alin. (4) privind caracterul facultativ şi gratuit al jurisdicţiilor administrative, art. 73 alin. (3) lit. k) potrivit căruia contenciosul administrativ se reglementează prin lege organică şi art. 126 alin. (6) care garantează controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că textul de lege criticat a mai format obiectul controlului de constituţionalitate, conformitatea acestuia cu prevederile Constituţiei invocate şi în prezenta cauză fiind examinată, însă, dintr-o perspectivă diferită, şi anume prin prisma competenţei unice a Tribunalului Bucureşti în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiilor împotriva deciziilor emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor. Astfel, prin Decizia nr. 833 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 15 martie 2016, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate, apreciind că este neîntemeiată în raport cu criticile formulate. 18. Prin decizia amintită, Curtea a constatat că o astfel de reglementare este în consonanţă cu Legea fundamentală, deoarece art. 126 alin. (1) şi (2) din Constituţie statuează că justiţia se realizează prin instanţele judecătoreşti, a căror competenţă este stabilită numai prin lege. În înţelesul acestei norme constituţionale, legiuitorul este singurul abilitat să reglementeze, prin lege, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, fără alte restricţii decât cele rezultate din celelalte prevederi ale Constituţiei sau din actele normative internaţionale prevăzute în art. 20 din Legea fundamentală. Totodată, Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale, concretizată, de exemplu, prin Decizia nr. 731 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 22 decembrie 2015, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale. 19. În cauza de faţă, în considerarea caracterului de acte administrative al deciziilor emise de entităţile învestite, critica prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 este axată pe ideea că instanţa competentă să soluţioneze contestaţiile împotriva acestora ar trebui să fie o instanţă de contencios administrativ, iar nu o instanţă civilă. Cu privire la această susţinere, Curtea observă că, prin edictarea Legii nr. 165/2013, legiuitorul român şi-a propus să instituie un mecanism eficient pentru accelerarea procesului de restituire a imobilelor preluate de stat în mod abuziv în perioada regimului comunist, care a debutat cu prevederile Legii nr. 10/2001 şi a continuat cu cele ale Legii nr. 247/2005. Necesitatea realizării unei eficientizări a acestui proces a fost evidenţiată de numeroasele disfuncţionalităţi relevate pe parcursul aplicării legislaţiei amintite, care au fost sancţionate în mod repetat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Ca urmare a caracterului sistemic al încălcărilor constatate de instanţa europeană de contencios al drepturilor omului, aceasta a pronunţat Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu împotriva României, prin care a subliniat o serie de deficienţe ale procedurii de restituire a imobilelor în discuţie şi a sugerat statului român soluţii pentru remedierea acestora. 20. Soluţia legislativă prevăzută de textul de lege criticat reprezintă una din modalităţile prin care statul român a dat expresie, sub acest aspect, recomandărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, deciziile unităţii deţinătoare sau, după caz, ale entităţii învestite cu soluţionarea notificării prin care se respingea notificarea sau cererea de restituire în natură puteau fi atacate de persoana care se pretindea îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului competent teritorial. Deciziile adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor puteau fi, însă, atacate, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004. În această din urmă situaţie, instanţa de contencios administrativ nu avea decât posibilitatea ca, în cazul în care constata nelegalitatea deciziei, să oblige, în virtutea art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită o nouă decizie care să conţină titlul de despăgubire cuvenit. Prin Legea nr. 262/2007 a fost introdus în art. 18 din Legea nr. 554/2004 un nou alineat, alin. (6), prin care s-a dat posibilitatea instanţei ca, la cererea părţii interesate, să stabilească prin dispozitiv un termen de executare a obligaţiei instituite în sarcina autorităţii administrative. În practică, atunci când se solicita, acest termen era, de regulă, de 30 de zile, dar uneori era şi mai îndelungat. Aşadar, finalitatea urmărită de persoana îndreptăţită, aceea de obţinere de măsuri reparatorii, se îndepărta, deseori constatându-se nesocotiri ale termenelor astfel fixate. 21. Pentru înlăturarea acestui sistem defectuos, stagnant, generator de întârzieri considerate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului contrare dreptului la un proces echitabil ca urmare a duratei excesive a procedurilor, prin Legea nr. 165/2013 s-a atribuit secţiilor civile ale tribunalului competenţa de soluţionare a contestaţiilor atât împotriva deciziilor entităţilor deţinătoare sau învestite de lege cu soluţionarea notificărilor, cât şi ale Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. Argumentul decisiv pentru adoptarea unei astfel de soluţii legislative l-a constituit plenitudinea de jurisdicţie a unei instanţe civile. În virtutea acesteia, astfel cum se prevede la art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, judecătorul se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii prin compensare în puncte. 22. Cu alte cuvinte, legiuitorul român a optat pentru soluţionarea contestaţiilor de către o instanţă civilă în detrimentul uneia administrative în scopul diminuării duratei procedurii, instanţa însăşi urmând să se pronunţe asupra calităţii de persoană îndreptăţită şi să stabilească tipul de despăgubire cuvenită şi modalitatea de realizare a acesteia, în natură sau prin echivalent. În ipoteza în care ar fi fost menţinută competenţa de soluţionarea a acestor contestaţii de către instanţele de contencios administrativ, nu s-ar fi înregistrat nicio accelerare a procesului de restituire, contrar celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea-pilot mai sus menţionată. 23. Autorul excepţiei susţine că ar fi nesocotite dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat. Semnificaţia prevederii constituţionale citate este aceea de a nu permite niciunui act emis de nicio autoritate publică să fie sustras de la posibilitatea de a fi supus controlului exercitat de o instanţă judecătorească independentă şi imparţială a cărei activitate satisface exigenţele unui proces echitabil. Prin reglementarea unei asemenea garanţii, legiuitorul constituant a asigurat premisele legalităţii oricărui act administrativ, dând expresie imperativelor principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prin instituirea, la nivelul Legii fundamentale, a unui mecanism de menţinere a activităţii autorităţilor publice în limitele legii şi de evitare sau, după caz, înlăturare a posibilelor abuzuri sau erori din activitatea acestora. 24. De altfel, Curtea Constituţională a clarificat semnificaţia sintagmei "contencios administrativ" din cuprinsul prevederilor art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală, prin prisma unor critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 267 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 538 din 21 iulie 2014, (paragrafele 20 şi 21), pronunţându-se cu privire la competenţa oricărei instanţe de a soluţiona excepţiile de nelegalitate a actelor administrative individuale invocate în cursul proceselor, indiferent de natura acestora, Curtea a reţinut că rolul esenţial al prevederilor art. 126 alin. (6) din Constituţie este de garantare a controlului judecătoresc asupra actelor administrative ale autorităţilor publice, indiferent de instanţa judecătorească - specializată în contencios administrativ sau de drept comun - competentă. Curtea a observat că normele fundamentale de referinţă nu impun competenţa exclusivă a instanţelor de contencios administrativ în soluţionarea excepţiei de nelegalitate, de vreme ce constituantul, în cuprinsul ultimei teze a alin. (6), a rezervat această exclusivitate de competenţă doar în privinţa cererilor persoanelor vătămate prin ordonanţe sau dispoziţii din acestea declarate neconstituţionale. Este singura materie asupra căreia constituantul a precizat distinct cărei instanţe judecătoreşti îi revine competenţa de soluţionare, iar acest tratament diferit se justifică prin natura specială a acestor cereri. Dacă constituantul ar fi dorit ca acelaşi tratament juridic să fie aplicat şi în cazul controlului legalităţii actelor administrative, ar fi precizat expres acest lucru în teza întâi a art. 126 alin. (6). Curtea a constatat că, de vreme ce normele fundamentale sunt de strictă interpretare, rezultă per a contrario că este suficient ca acest tip de control să fie dedus autorităţii judecătoreşti pentru a fi îndeplinită cerinţa unui "control judecătoresc" menţionat de Constituţie, determinarea instanţei competente fiind de resortul legii infraconstituţionale. În acest sens, Curtea a amintit prevederile alin. (2) al aceluiaşi articol 126, potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Concluzionând, Curtea a constatat că noţiunea de "contencios administrativ" nu o implică în mod necesar şi pe cea de "instanţă de contencios administrativ". Potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţie, elementele definitorii ale noţiunii de "contencios administrativ" sunt reprezentate de natura actului juridic ce stă la baza litigiului, care să emane de la o autoritate publică, precum şi de calitatea de autoritate publică a uneia dintre părţile litigiului. Prin coroborarea cu alin. (2) al art. 126 rezultă că organul de jurisdicţie competent a soluţiona litigiul, deci a exercita controlul de legalitate, este cel stabilit potrivit legii. 25. Totodată, Curtea a reţinut că "raţiunea constituantului nu se îndreaptă cu evidenţă spre stabilirea unei anume instanţe judecătoreşti - specializate în contencios administrativ - care să realizeze controlul judecătoresc, ci ideea centrală a textului constă tocmai în instituirea unei garanţii distincte, suplimentare, în ceea ce priveşte posibilitatea cenzurării de către autoritatea judecătorească a actelor administrative ale autorităţilor publice, ca expresie a prevederilor art. 52 din Constituţie, fără a avea relevanţă dacă instanţa judecătorească ce exercită respectivul control de legalitate are sau nu specializare exclusiv în contencios administrativ. Esenţială, aşadar, este sporirea garanţiilor controlului judecătoresc asupra actelor administrative ale autorităţilor publice". 26. Aceleaşi consideraţii sunt valabile, mutatis mutandis, şi în cazul de faţă. În plus, trebuie avută în vedere şi definiţia contenciosului administrativ stabilită prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 constând în activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Or, în cauzele ce intră sub incidenţa art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, deşi una dintre părţi este, într-adevăr, o autoritate publică, nu se poate spune că se încadrează strict în semnificaţia noţiunii de contencios administrativ, întrucât litigiul este generat de o pretenţie de natură civilă, constând în revendicarea unui drept de proprietate privată. Autorii excepţiei ignoră, atunci când îşi argumentează critica de neconstituţionalitate prin utilizarea acestei definiţii legale, faptul că are două componente, una referitoare la calitatea părţilor şi cea de-a doua privitoare la factorul declanşator al litigiului. 27. Cu privire la observaţia cuprinsă în motivarea excepţiei, în sensul că nu au fost abrogate dispoziţiile art. 19 şi 20 din Legea nr. 247/2005 care prevăd competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului de soluţionare a acestor contestaţii, Curtea reţine că aceste prevederi legale rămân aplicabile litigiilor pornite sub imperiul reglementării anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, fiind firesc să fie menţinute în fondul activ al legislaţiei, neexistând nicio neconcordanţă sau necorelare între cele două modalităţi de contestare. 28. Autorii excepţiei mai arată că, în cazul în care prefectul contestă legalitatea hotărârilor primarilor sau ale preşedinţilor consiliilor judeţene prin care s-au propus măsuri compensatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013, competentă este instanţa de contencios administrativ, mai exact secţia respectivă a tribunalului. În schimb, când Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor verifică legalitatea aceloraşi acte administrative, decizia emisă de aceasta poate fi contestată, conform art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii. Faţă de această critică, Curtea observă că cele două acte contestate, cel emis de conducătorul autorităţii administrative învestite cu soluţionarea notificării, respectiv decizia Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, diferă în mod esenţial din chiar perspectiva definiţiei legale a contenciosului administrativ invocată de autorii excepţiei. Astfel, pe de o parte, prefectul are dreptul, în virtutea dispoziţiilor art. 123 alin. (5) din Constituţie, să conteste în faţa instanţei de contencios administrativ legalitatea actelor consiliului judeţean, ale celui local sau ale primarului, în cadrul raporturilor instituţionale dintre aceste autorităţi administrative. Ambele părţi ale litigiului acţionează în acest cadru ca entităţi de drept public, spre deosebire de cea de-a doua situaţie, în care decizia emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, de invalidare sau de validare parţială a propunerii de acordare de despăgubiri, este contestată de persoana interesată care pretinde un drept de proprietate privată asupra bunului la care s-a referit notificarea de revendicare. Aşa cum s-a arătat şi mai sus, la originea acestui litigiu se află o pretenţie de natură civilă, care schimbă fundamental natura raportului juridic dedus judecăţii. Or, autorii excepţiei identifică în mod inexact cele două categorii de acte. În realitate, nu se ajunge, aşa cum în mod eronat aceştia susţin, să poată fi contestat acelaşi act la două instanţe cu specializare diferită, după cum reclamant este prefectul sau o persoană fizică sau juridică de drept privat. 29. În fine, autorii excepţiei susţin că se încalcă şi caracterul gratuit al jurisdicţiilor speciale administrative, procesele în altă localitate decât cea de domiciliu presupunând cheltuieli financiare. Nici această critică nu poate fi reţinută, dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Legea fundamentală, potrivit cărora jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite, nefiind aplicabile în cauză. Aceasta, deoarece prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu au în vedere soluţionarea contestaţiilor de către o jurisdicţie administrativă, ci de către o instanţă judecătorească în sensul celor prevăzute generic în art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Gratuitatea şi facultativitatea impuse prin textul constituţional vizează activitatea desfăşurată de autorităţile administrative cu atribuţii jurisdicţionale. În ce priveşte instanţele judecătoreşti, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că accesul liber la justiţie nu presupune şi gratuitatea acesteia, legiuitorul având dreptul să impună achitarea unor taxe judiciare de timbru. Chiar şi în contextul acestei consideraţii de principiu, cheltuielile personale pe care le presupune deplasarea justiţiabililor în localităţile în care se găsesc instanţele competente să soluţioneze litigiile în care aceştia sunt implicaţi nu reprezintă costuri aferente justiţiei ca serviciu public. Acestea pot fi eventual solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată ce urmează să fie plătite de partea care pierde procesul, conform art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihaly Janos, Mihaly Sandor şi Mihaly Ferencz în Dosarul nr. 38.428/3/2013** al Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 aprilie 2016.
