Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 185 din 6 martie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor si ale art. 320^1 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 248 din 12 aprilie 2012
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincã.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor şi ale art. 320^1 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Ion Ciprian Alexoae în Dosarul nr. 831/1.372/2010 al Tribunalului pentru Minori şi Familie Braşov şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 257D/2011.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 9 februarie 2011, pronunţatã în Dosarul nr. 831/1.372/2010, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor şi ale art. 320^1 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Ion Ciprian Alexoae în dosarul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece în condiţiile în care, potrivit art. 458 din Codul de procedurã penalã, dupã rãmânerea definitivã a hotãrârii de condamnare a intervenit o lege - în speţã Legea nr. 202/2010 - care prevede o pedeapsã mai uşoarã decât cea care se executã, ar trebui ca noile dispoziţii mai blânde consacrate de art. 320^1 din Codul de procedurã penalã sã fie aplicabile şi persoanelor condamnate prin hotãrâri judecãtoreşti definitive care se aflã în executarea unei pedepse.
Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, şi ale art. 320^1 din Codul de procedurã penalã cu denumirea marginalã - Judecata în cazul recunoaşterii vinovãţiei, introdus prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010, care la data sesizãrii Curţii Constituţionale aveau urmãtorul conţinut:
- Art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010: "(2) Procesele în curs de judecatã la data schimbãrii competenţei instanţelor legal învestite vor continua sã fie judecate de acele instanţe, dispoziţiile referitoare la competenţa instanţelor din Codul de procedurã penalã, republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, aplicându-se numai cauzelor cu care instanţele au fost sesizate dupã intrarea în vigoare a prezentei legi."
- Art. 320^1 din Codul de procedurã penalã: "Pânã la începerea cercetãrii judecãtoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic cã recunoaşte sãvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicitã ca judecata sã se facã în baza probelor administrate în faza de urmãrire penalã.
Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmãrire penalã, doar atunci când inculpatul declarã cã recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicitã administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecatã.
La termenul de judecatã, instanţa întreabã pe inculpat dacã solicitã ca judecata sã aibã loc în baza probelor administrate în faza de urmãrire penalã, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedeazã la audierea acestuia şi apoi acordã cuvântul procurorului şi celorlalte pãrţi.
Instanţa de judecatã soluţioneazã latura penalã atunci când, din probele administrate, rezultã cã faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse.
Dacã pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia.
În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispoziţiile art. 334 şi 340 - 344 se aplicã în mod corespunzãtor.
Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiazã de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsã prevãzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pãtrime a limitelor de pedeapsã prevãzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. 1-6 nu se aplicã în cazul în care acţiunea penalã vizeazã o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţã.
În caz de respingere a cererii, instanţa continuã judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun."
Ulterior, ca urmare a pronunţãrii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedurã penalã au fost modificate prin art. V din capitolul I din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 121/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 931 din 29 decembrie 2011, sens în care alineatele 4 şi 8 ale art. 320^1 din Codul de procedurã penalã au urmãtorul cuprins:
Instanţa de judecatã soluţioneazã latura penalã atunci când din probele administrate în cursul urmãririi penale rezultã cã fapta existã, constituie infracţiune şi a fost sãvârşitã de inculpat. (...)
Instanţa respinge cererea atunci când constatã cã probele administrate în cursul urmãririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili cã fapta existã, constituie infracţiune şi a fost sãvârşitã de inculpat. În acest caz instanţa continuã judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun."
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine cã prevederile legale menţionate încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul aplicãrii legii penale mai favorabile.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã urmãtoarele:
Dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului sãu din perspectiva unor critici similare, invocate în dosare în care sau pronunţat hotãrâri judecãtoreşti definitive înainte de apariţia noilor prevederi. Astfel, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea Constituţionalã a respins ca inadmisibilã o excepţie similarã, statuând de principiu cã hotãrârile penale definitive sunt susceptibile de modificãri şi schimbãri în cursul executãrii numai ca urmare a descoperirii unor împrejurãri care, dacã erau cunoscute în momentul pronunţãrii hotãrârii, ar fi condus la luarea altor mãsuri împotriva fãptuitorului ori ca urmare a unor împrejurãri intervenite dupã ce hotãrârea a rãmas definitivã. În aceste situaţii apare necesitatea de a se corela conţinutul hotãrârii puse în executare cu situaţia obiectivã şi a se aduce modificãrile corespunzãtoare în desfãşurarea executãrii.
Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, trebuie sã fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţã supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securitãţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia datã în mod definitiv oricãrui litigiu de cãtre instanţe sã nu mai poatã fi supusã rejudecãrii (Hotãrârea din 28 octombrie 1999, pronunţatã în Cauza Brumãrescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre pãrţi nu este abilitatã sã solicite reexaminarea unei hotãrâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouã hotãrâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie sã îşi foloseascã dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouã analizã. Simplul fapt cã pot exista douã puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauzã. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacã o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotãrârea din 7 iulie 2009, pronunţatã în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotãrârea din 24 iulie 2003, pronunţatã în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).
Aşa cum s-a arãtat mai sus, Constituţia statueazã cu privire la principiul aplicãrii legii penale mai favorabile. Fiind o construcţie teoreticã, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiazã o idee sau lege de bazã, o axiomã. Aceasta din urmã este însã valabilã în anumite limite şi, prin ea însãşi, constituie cadrul şi mãsura aplicabilitãţii sale. Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipotezã, legea nouã, singura aplicabilã. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numãrul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsã prevãzute în cele douã legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. Or, art. 320^1 din Codul de procedurã penalã nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 14 şi 15 din Codul penal referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativã a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în mãsura în care dispoziţiile legale criticate ar fi reglementat in terminis cu privire la intervenţia unei pedepse mai uşoare care sã impunã reducerea sancţiunii aplicate pânã la maximul prevãzut de legea nouã s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 14 sau, eventual, în art. 15 din Codul penal.
Aşa fiind, Curtea a constatat cã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedurã penalã referitor la judecata în cadrul recunoaşterii vinovãţiei nu are legãturã cu soluţionarea cauzelor în care a fost invocatã, deoarece, aşa cum rezultã din denumirea sa marginalã, textul are în vedere o judecatã aparţinând, cu excepţia situaţiilor tranzitorii, numai fondului şi care, deopotrivã, trebuie sã fie operabilã numai pânã la pronunţarea unei hotãrâri definitive. Prin urmare, nu este susceptibilã de aplicabilitatea principiului retroactivitãţii legii penale mai favorabile. Totodatã, nu ar putea fi admisã o tezã contrarã, întrucât s-ar aduce atingere stabilitãţii raporturilor juridice, în absenţa cãreia nu se poate vorbi de o ordine de drept.
Din aceastã perspectivã, Curtea a apreciat cã excepţia de neconstituţionalitate ridicatã în dosare având ca obiect soluţionarea unor contestaţii la executare, deci a unor dosare în care s-a pronunţat o hotãrâre judecãtoreascã definitivã, este inadmisibilã, deoarece, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, "Curtea Constituţionalã decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecãtoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţã în vigoare, care are legãturã cu soluţionarea cauzei [...]."
Deoarece pânã în prezent nu au intervenit elemente noi, de naturã sã determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei mai sus menţionate îşi pãstreazã valabilitatea şi în cauza de faţã, excepţia urmând a fi respinsã ca inadmisibilã şi în ceea ce priveşte critica referitoare la dispoziţiile art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010.
În plus, însãşi procedura reglementatã de art. 458 din Codul de procedurã penalã are în vedere posibilitatea aplicãrii obligatorii sau facultative a legii penale mai favorabile în limitele prevãzute de art. 12, 14 şi 15 din Codul penal şi care opereazã în situaţia pedepselor definitive.
Totodatã, Curtea mai constatã cã autorul excepţiei criticã alineatul (2) al art. XXIV din Legea nr. 202/2010 care reglementeazã procedura de urmat în situaţiile tranzitorii referitoare la schimbarea competenţei instanţelor legal învestite pentru procesele în curs de judecatã la data schimbãrii. Or, prezenta excepţie a fost ridicatã într-un dosar având ca obiect o contestaţie la executare, procedurã care nu intrã în sfera de incidenţã a dispoziţiilor legale criticate, neavând legãturã cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor şi ale art. 320^1 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Ion Ciprian Alexoae în Dosarul nr. 831/1.372/2010 al Tribunalului pentru Minori şi Familie Braşov.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 6 martie 2012.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
