Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 180 din 14 iunie 2001 referitoare la exceptiile de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedura penala
Nicolae Popa - preşedinte Costica Bulai - judecãtor Constantin Doldur - judecãtor Nicolae Cochinescu - judecãtor Petre Ninosu - judecãtor Şerban Viorel Stanoiu - judecãtor Ioan Vida - judecãtor Iuliana Nedelcu - procuror Marioara Prodan - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedura penalã, excepţii ridicate de Palfi Duman în Dosarul nr. 960/2001 al Curţii de Apel Pitesti - Secţia penalã şi, respectiv, de Ioan Ionas în Dosarul nr. 961/2001 al aceleiaşi instanţe. La apelul nominal în Dosarul nr. 102C/2001 se constata lipsa autorului exceptiei, fata de care procedura de citare este legal îndeplinitã. Curtea dispune sa se facã apelul şi în Dosarul nr. 103C/2001 aflat astãzi pe rol, în vederea discutarii conexarii la prezenta cauza. La apelul nominal lipseşte, de asemenea, autorul exceptiei Ioan Ionas, fata de care procedura de citare este legal îndeplinitã. Din oficiu Curtea ridica problema conexarii dosarelor, având în vedere obiectul identic al celor doua cauze. Având cuvântul asupra acestui incident procedural, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de conexare a Dosarului nr. 103C/2001 la Dosarul nr. 102C/2001, în temeiul <>art. 16 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, raportat la art. 164 din Codul de procedura civilã, întrucât excepţiile de neconstituţionalitate ridicate au acelaşi obiect. Curtea, deliberând, decide conexarea Dosarului nr. 103C/2001 la Dosarul nr. 102C/2001, în temeiul <>art. 16 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, conform cãruia "Procedura jurisdicţionalã [...] se completeazã cu regulile procedurii civile [...]", raportat la art. 164 alin. 1 şi 2 din Codul de procedura civilã, potrivit cãruia "[...] întrunirea mai multor pricini [...] în care sunt aceleaşi pãrţi sau chiar împreunã cu alte pãrţi şi al cãror obiect şi cauza au între dânsele o strânsã legatura [...] poate fi facuta de judecãtor chiar dacã pãrţile nu au cerut-o". Cauza fiind în stare de judecata, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate ca fiind neintemeiate, precizând ca art. 141 alin. 1 din Codul de procedura penalã nu incalca prevederile constituţionale ale art. 20 alin. (2), referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 24, referitoare la dreptul la apãrare, şi nici pe cele ale art. 128, care privesc folosirea cãilor de atac. Dimpotriva, dreptul la un recurs efectiv exista deoarece invinuitul sau inculpatul arestat are posibilitatea de a solicita încetarea de drept a mãsurii preventive, de a se plange impotriva ordonanţei de arestare preventivã sau poate solicita revocarea ori înlocuirea mãsurii preventive. Or, aceste încheieri pot fi atacate cu recurs atât de procuror, cat şi de inculpat, în conformitate chiar cu dispoziţiile legale criticate, prevederi care nu contravin textelor constituţionale şi nici celor ale art. 5 pct. 4 şi ale art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Pe de alta parte, potrivit prevederilor art. 128 din Constituţie, "Impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii", iar conform art. 125 alin. (3) din Legea fundamentalã, "Competenta şi procedura de judecata sunt stabilite de lege", intrand în competenta exclusiva a legiuitorului stabilirea şi modul de exercitare a cãilor de atac, iar nu în competenta Curţii Constituţionale.
CURTEA, având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele: Prin încheierile din 13 februarie 2001, pronunţate în dosarele nr. 960/2001 şi nr. 961/2001, Curtea de Apel Pitesti - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedura penalã, excepţii ridicate de Duman Palfi şi, respectiv, de Ioan Ionas. În şedinţa publica din 14 iunie 2001 Curtea Constituţionalã a dispus conexarea Dosarului Curţii Constituţionale nr. 103C/2001 la Dosarul Curţii Constituţionale nr. 102C/2001, în temeiul <>art. 16 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, coroborat cu art. 164 alin. 1 şi 2 din Codul de procedura civilã. În motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate autorii acestora susţin ca dispoziţiile legale criticate incalca prevederile constituţionale ale art. 20 alin. (2), referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 24, referitoare la dreptul la apãrare, ale art. 128, referitoare la folosirea cãilor de atac, precum şi prevederile art. 5 pct. 4 şi ale art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi pe cele ale art. 2 pct. 1 din Protocolul adiţional nr. 7 la aceasta convenţie. Textul de lege criticat este considerat neconstitutional de cãtre autorii excepţiilor, deoarece nu prevede calea de atac a recursului şi impotriva încheierii prin care s-a respins cererea de revocare a mãsurii arestãrii preventive. De asemenea, se considera ca este încãlcat "dreptul la doua grade de jurisdicţie în materie penalã", principiu "ce constituie titlul art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie". Autorul exceptiei, Ioan Ionas, mai considera ca "nemaiavand dreptul la exercitarea unei cai de atac [...], este îngrãdit dreptul la apãrare, întrucât încheierea prin care s-a dispus respingerea cererii de revocare a mãsurii arestãrii preventive nu mai poate fi controlatã într-un alt grad de jurisdicţie". Exprimandu-şi opiniile asupra excepţiilor, instanta de judecata considera ca acestea sunt întemeiate, apreciind ca în raport cu prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţie, referitoare la prioritatea reglementãrilor internaţionale privind drepturile omului în cazul existenţei unei neconcordante a legilor interne cu aceste tratate la care România este parte, textul de lege criticat este neconstitutional, deoarece contravine Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, "în care este consacrat principiul dreptului la doua grade de jurisdicţie în materie penalã". În final se arata ca "Soluţionarea pe fond a cauzelor penale presupune o activitate ce se poate prelungi în timp, iar posibilitatea de a uza de calea de atac a recursului o data cu fondul cauzei constituie o ingradire a drepturilor constituţionale ale pãrţilor, cu consecinţe deosebite ce vizeazã starea de libertate". În conformitate cu dispoziţiile <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate. Guvernul, în punctele sale de vedere, apreciazã ca excepţiile de neconstituţionalitate sunt neintemeiate, deoarece prin dispoziţiile legale criticate nu se incalca prevederile art. 5 pct. 4 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, prevederi care se referã la o cale de atac impotriva actului prin care s-a dispus luarea unei mãsuri preventive. Or, potrivit art. 141 alin. 1 din Codul de procedura penalã, încheierea data în prima instanta, prin care s-a dispus luarea unei mãsuri preventive, poate fi atacatã separat cu recurs. Se considera, prin urmare, ca dispoziţiile respective sunt în deplina concordanta cu prevederile art. 5 pct. 4 din convenţia invocatã. Pe de alta parte, chiar în condiţiile în care încheierea prin care s-a respins cererea de revocare a arestãrii preventive nu poate fi atacatã separat cu recurs, persoana arestata dispune de o serie de alte garanţii impotriva menţinerii unei arestari ilegale. Astfel, potrivit art. 5 alin. 3 din Codul de procedura penalã, dacã cel impotriva cãruia s-a luat mãsura arestãrii preventive sau o mãsura de restrangere a libertãţii considera ca aceasta este ilegala, are dreptul în tot cursul procesului sa se adreseze instanţei competente, potrivit legii. De asemenea, se mai arata ca potrivit art. 139 alin. 1 din Codul de procedura penalã mãsura preventivã luatã se poate înlocui cu o alta mãsura preventivã, dacã s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea mãsurii. Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiilor de neconstituţionalitate.
CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei şi la cele ale Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, inclusiv la cele ale Protocolului nr. 7 adiţional la convenţie, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele: Obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate, astfel cum rezulta din cererile formulate de autorii acestora şi din încheierile de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 141 alin. 1 din Codul de procedura penalã, dispoziţii care au urmãtorul conţinut: "Încheierea data în prima instanta prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei mãsuri preventive poate fi atacatã separat cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsa." În susţinerea exceptiei de neconstituţionalitate autorii acesteia au invocat urmãtoarele prevederi constituţionale: - Art. 20 alin. (2): "Dacã exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale."; - Art. 24: "(1) Dreptul la apãrare este garantat. (2) În tot cursul procesului, pãrţile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu."; - Art. 128: "Impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii." De asemenea, autorii excepţiilor au considerat ca textul de lege criticat incalca şi prevederile art. 5 pct. 4 şi ale art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care sunt urmãtoarele: - Art. 5 pct. 4: "Orice persoana lipsitã de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul sa introducã un recurs în fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze într-un termen scurt asupra legalitãţii deţinerii sale şi sa dispunã eliberarea sa dacã deţinerea este ilegala."; - Art. 6 pct. 1: "Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanta independenta şi impartiala, instituitã de lege, care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzatii în materie penalã îndreptate impotriva sa. Hotãrârea trebuie sa fie pronunţatã în mod public, dar accesul în sala de şedinţa poate fi interzis presei şi publicului pe intreaga durata a procesului sau a unei pãrţi a acestuia în interesul moralitãţii, al ordinii publice ori al securitãţii naţionale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a pãrţilor la proces o impun, sau în mãsura consideratã absolut necesarã de cãtre instanta atunci când, în împrejurãri speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducã atingere intereselor justiţiei." Autorul exceptiei, Duman Palfi, a mai invocat şi încãlcarea art. 2 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care are urmãtoarea redactare: "Orice persoana declarata vinovata de o infracţiune de cãtre un tribunal are dreptul sa ceara examinarea declaraţiei de vinovãţie sau a condamnãrii de cãtre o jurisdicţie superioarã. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege." Examinând excepţiile de neconstituţionalitate, Curtea constata ca acestea sunt neintemeiate pentru considerentele ce urmeazã: Astfel, referitor la încãlcarea prin dispoziţiile art. 141 alin. 1 din Codul de procedura penalã a art. 24 din Constituţie, Curtea considera ca omisiunea legiuitorului de a fi prevãzut o astfel de cale de atac şi impotriva încheierii prin care s-a respins cererea de încetare de drept a mãsurii preventive nu poate fi consideratã contrarã Constituţiei, deoarece, potrivit art. 128 din Legea fundamentalã, "Impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii". Este atributul exclusiv al legiuitorului de a institui cãile de atac şi condiţiile în care acestea pot fi exercitate. Totodatã, în conformitate cu dispoziţiile <>art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992 , republicatã, "În exercitarea controlului, Curtea Constituţionalã se pronunţa numai asupra problemelor de drept, fãrã a putea modifica sau completa prevederea legalã supusã controlului". Or, autorii excepţiilor solicita tocmai completarea prevederilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedura penalã, solicitare contrarã atât prevederilor menţionate, cat şi prevederilor constituţionale cuprinse în art. 58 alin. (1), potrivit cãrora "Parlamentul este organul reprezentantiv suprem al poporului roman şi unica autoritate legiuitoare a tarii". În ceea ce priveşte susţinerea unuia dintre autorii exceptiei referitoare la încãlcarea prin art. 141 alin. 1 din Codul de procedura penalã a art. 128 din Constituţie, Curtea retine ca şi aceasta critica este lipsitã de temei, deoarece art. 141 alin. 1 din Codul de procedura penalã reglementeazã tocmai calea de atac a recursului impotriva încheierii prin care instanta de judecata a dispus luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei mãsuri preventive. Totodatã Curtea observa ca accesul liber la justiţie, în sensul prevederilor art. 5 pct. 4 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, înseamnã posibilitatea oricãrei persoane lipsite de libertate de a contesta în fata unui tribunal competent legalitatea mãsurii privative de libertate luate impotriva sa. Acestei cerinţe îi rãspunde în mod evident textul de lege criticat care prevede în plus şi calea de atac a recursului impotriva încheierii privind mãsurile preventive. Din aceasta perspectiva art. 141 alin. 1 din Codul de procedura penalã nu contravine nici prevederilor art. 20 din Constituţie, referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului. Referitor la pretinsa contrarietate a dispoziţiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedura penalã cu prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale Curtea constata ca acest text al convenţiei, care se referã la dreptul oricãrei persoane "la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanta independenta şi impartiala, instituitã de lege [...]", nu are legatura cu dispoziţiile legale criticate, care nu reglementeazã judecarea în fond a cauzei, ci "Calea de atac în contra încheierii privind mãsurile preventive". Pentru aceleaşi considerente Curtea constata ca nu au incidenta în cauza nici prevederile art. 2 pct. 1 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care se referã la dreptul oricãrei persoane "declarata vinovata de o infracţiune penalã" de a cere "examinarea declaraţiei de vinovãţie sau a condamnãrii de cãtre o jurisdicţie superioarã", deci la dreptul la o cale de atac impotriva hotãrârii judecãtoreşti prin care se constata vinovãţia penalã a unei persoane, iar nu la dreptul la recurs impotriva încheierilor privind mãsurile preventive. De altfel asupra constituţionalitãţii dispoziţiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedura penalã Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat, respingând excepţiile, ca fiind neintemeiate, prin mai multe decizii, dintre care menţionãm Decizia nr. 649 din 16 decembrie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 80 din 19 februarie 1998, şi Decizia nr. 38 din 26 februarie 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 13 mai 1998, prin care s-a reţinut ca "restrangerea prin lege a cãilor de atac este constituţionalã, nefiind contrarã dispoziţiilor art. 128 din Constituţie". Curtea constata ca atât considerentele, cat şi soluţiile pronunţate prin aceste decizii îşi pãstreazã valabilitatea şi în prezenta cauza, întrucât nu au intervenit elemente noi de natura sa determine o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii.
Fata de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA În numele legii DECIDE:
Respinge excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedura penalã, excepţii ridicate de Duman Palfi şi Ioan Ionas în dosarele nr. 960/2001 şi nr. 961/2001 ale Curţii de Apel Pitesti - Secţia penalã. Definitiva şi obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publica din data de 14 iunie 2001.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent, Marioara Prodan
──────────────
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
