Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 18 din 19 ianuarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 182 din 10 martie 2016
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal, excepţie ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, şi de Mihai Szoradi în Dosarul nr. 12.376/197/2013 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 929D/2015.
2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul excepţiei Mihai Szoradi a depus la dosar note scrise prin care solicită admiterea acesteia.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, Curtea a statuat că reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanţei, ca ultim moment în care poate interveni împăcarea, este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a acestui drept.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
4. Prin Încheierea din 7 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 12.376/197/2013, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, şi de Mihai Szoradi cu ocazia soluţionării apelului într-o cauză privind tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal.
5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal încalcă principiile constituţionale privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, întrucât limitează dreptul părţilor de a se împăca, acest lucru fiind posibil numai până la citirea actului de sesizare în primă instanţă. Consideră, astfel, că dispoziţiile de lege criticate contravin principiului egalităţii în drepturi, deoarece momentul citirii actului de sesizare este unul aleatoriu, care nu depinde, de cele mai multe ori, de comportamentul inculpatului sau al părţii civile. Curtea Constituţională a statuat, în mod repetat, că în cazul în care se condiţionează producerea de consecinţe juridice de un anumit moment procesual, care nu depinde de voinţa părţilor, se pot crea situaţii discriminatorii, care contravin principiului egalităţii în drepturi. În speţa supusă judecăţii, partea civilă a învederat instanţei că nu a fost posibilă împăcarea înainte de citirea actului de sesizare, deoarece a fost plecată din ţară. De asemenea, instanţa de judecată susţine că textul de lege criticat încalcă egalitatea în drepturi, întrucât limitează aplicarea instituţiei împăcării până la citirea actului de sesizare, în timp ce stingerea procesului penal prin mediere este posibilă până la rămânerea definitivă a hotărârii penale. Astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2015), "încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale". Or, nu există nicio justificare obiectivă ca stingerea acţiunii penale în urma medierii să fie posibilă până la rămânerea definitivă a hotărârii penale, iar împăcarea, pentru aceleaşi infracţiuni, să fie posibilă doar până la citirea actului de sesizare. De asemenea, arată că legiuitorul a prevăzut dreptul părţilor de a decide cu privire la stingerea procesului penal în cazul anumitor infracţiuni, prin împăcare, şi că nu există nicio justificare obiectivă şi rezonabilă pentru restrângerea acestui drept doar până la momentul citirii actului de sesizare, deoarece raţiunea care a stat la baza instituirii acestui drept subzistă şi după citirea actului de sesizare, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Altfel, această restrângere nu îndeplineşte condiţiile de necesitate şi proporţionalitate şi devine una arbitrară, motiv pentru care dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal contravin şi prevederilor art. 53 din Constituţie. În ceea ce priveşte compatibilitatea textului de lege criticat cu prevederile art. 124 alin. (2) din Constituţie, pentru motivele arătate anterior cu privire la incompatibilitatea acestui text cu art. 16 din Legea fundamentală, instanţa consideră că dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal vin în contradicţie şi cu principiul unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei. Participanţii la procesul penal care apelează la mediere, în vederea stingerii acţiunii penale pentru infracţiunile la care este posibilă împăcarea, pot face aceasta pe tot parcursul procesului penal, în timp ce aceia care doresc să se împace fără mediator nu au această posibilitate decât până la citirea actului de sesizare. În schimb, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, apreciază că dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal nu aduc nicio atingere prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece procesul echitabil nu presupune şi un drept al părţilor de a dispune cu privire la acţiunea penală, prin împăcare. Acţiunea penală este atributul exclusiv al statului, iar art. 21 din Legea fundamentală reglementează doar modul echitabil de exercitare a acesteia.
6. Autorul excepţiei Mihai Szoradi susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal contravin principiilor constituţionale privind egalitatea în faţa legii şi dreptul la un proces echitabil, precum şi unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, în măsura în care condiţionează constatarea de către instanţă a împăcării părţilor şi, implicit, a încetării procesului penal de nedepăşirea momentului procesual al citirii actului de sesizare a instanţei, întrucât beneficiul reglementării criticate aparţine doar unei anumite categorii de inculpaţi, care este stabilită arbitrar în funcţie de stadiul procesual. Astfel, inculpaţii în cazul cărora a fost depăşit momentul procesual al citirii actului de sesizare a instanţei sunt discriminaţi prin aceea că sunt exceptaţi de la beneficiul normei criticate, cu toate că nu le pot fi imputate aspectele legate de celeritatea procesului. Stabilirea unui criteriu aleatoriu şi exterior persoanei inculpatului, de care depinde acordarea beneficiului în discuţie, este în contradicţie cu principiile privind egalitatea în faţa legii, dreptul la un proces echitabil şi înfăptuirea justiţiei. Arată că, în cauză, împăcarea nu a fost posibilă până la citirea actului de sesizare, potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal, deoarece persoana vătămată a fost plecată din ţară, lucrând în străinătate, astfel că abia cu ocazia soluţionării apelului, la termenul din 9 aprilie 2015, a depus la dosar o declaraţie notarială privind împăcarea cu persoana vătămată.
7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal, având următorul cuprins: "Împăcarea produce efecte [...] dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei".
11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 53 privind condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei.
12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că împăcarea constituie înţelegerea intervenită între persoana vătămată/partea civilă şi suspect/inculpat de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii şi de a renunţa la punerea în mişcare a acţiunii penale sau la continuarea procesului penal. Instituţia împăcării este reglementată prin dispoziţiile art. 159 din Codul penal, articol ce încheie sediul materiei rezervat ansamblului cauzelor care înlătură răspunderea penală. Act bilateral caracterizat prin acordul de voinţă dintre persoanele între care intervine, împăcarea este o cauză care înlătură răspunderea penală în privinţa anumitor infracţiuni şi care stinge şi acţiunea civilă, efecte care se produc dacă împăcarea are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei [art. 159 alin. (1), (2) şi (3) din Codul penal]. Pentru anumite categorii de persoane fizice sunt înscrise anumite cerinţe în alin. (4) al art. 159 din Codul penal, iar pentru persoanele juridice cerinţele sunt prevăzute de alin. (5) şi (6) ale aceluiaşi articol.
13. Conţinutul instituţiei împăcării din noul Cod penal a fost substanţial reconsiderat faţă de cel din Codul penal din 1969 (art. 132), prin instituirea unor noi condiţii şi introducerea de dispoziţii exprese privind funcţionarea instituţiei în cazul persoanei juridice, remarcându-se, în primul rând, restrângerea sferei infracţiunilor în cazul cărora este aplicabilă. Astfel, potrivit art. 159 alin. (1) din Codul penal, împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres. Instituţia împăcării este incidentă în cazul următoarelor infracţiuni: furt - art. 228 din Codul penal; furt calificat - art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal; furtul în scop de folosinţă - art. 230 din Codul penal - în temeiul art. 231 alin. (2) din Codul penal; însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor - art. 243 din Codul penal; înşelăciunea - art. 244 din Codul penal; înşelăciunea privind asigurările - art. 245 din Codul penal. De asemenea, tot în Codul penal sunt evidenţiate şi alte incriminări, respectiv aceea de la art. 199 alin. (2) referitoare la violenţa în familie, infracţiunile de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196, săvârşite asupra unui membru de familie, când acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu, iar împăcarea înlătură răspunderea penală. Totodată, în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 din Codul penal şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196 din Codul penal, săvârşite asupra unui membru de familie, împăcarea înlătură răspunderea penală numai dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, şi nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
14. Aşadar, prin noul Cod penal s-a produs răsturnarea regulii valabile în reglementarea anterioară, împăcarea putând interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres [art. 159 alin. (1) din Codul penal].
15. Un alt element de noutate este introdus de dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal şi vizează momentul procesual până la care poate interveni împăcarea, şi anume până la citirea actului de sesizare a instanţei, ceea ce înseamnă că împăcarea poate interveni în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi în faţa instanţei de fond, dar numai până la citirea actului de sesizare.
16. Referitor la momentul procesual până la care poate interveni împăcarea în situaţiile tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanţei fusese depăşit. Pentru a răspunde exigenţelor principiului constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituţie, aşa cum acesta a fost detaliat în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că, până la încetarea situaţiilor tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, împăcarea poate interveni până la primul termen de judecată stabilit ulterior datei publicării Deciziei nr. 508 din 7 octombrie 2014 în Monitorul Oficial al României, Partea I (paragrafele 23 şi 25).
17. Curtea nu poate reţine critica formulată de autorii excepţiei referitor la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, în sensul că dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal ar limita dreptul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali de a se împăca, pe motiv că acest lucru este posibil numai până la citirea actului de sesizare, moment procesual care nu depinde de comportamentul acestora, în timp ce stingerea procesului penal prin mediere este posibilă până la rămânerea definitivă a hotărârii penale, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015. Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Or, procesul echitabil nu presupune un drept al părţilor şi al subiecţilor procesuali principali de a dispune, prin împăcare, cu privire la acţiunea penală pusă în mişcare din oficiu, întrucât aceasta este atributul exclusiv al statului, art. 21 alin. (3) din Constituţie reglementând doar modul echitabil de exercitare a ei. Ca atare, reglementarea conţinutului instituţiei împăcării este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care, în considerarea politicii sale penale, poate condiţiona producerea efectelor împăcării de nedepăşirea momentului procesual al citirii actului de sesizare a instanţei, fără a aduce atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Totodată, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, mai sus menţionată, Curtea a statuat că reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanţei, ca ultim moment în care poate interveni împăcarea, este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a acestui drept. În acest sens, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea a reţinut că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, paragraful 21).
18. Pentru aceleaşi motive, dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal nu aduc atingere nici principiului unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei, consacrat de prevederile art. 124 alin. (2) din Constituţie.
19. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile de lege ce fac obiectul excepţiei, a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reţinută, prevederile constituţionale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care nu s-a constatat.
20. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, şi de Mihai Szoradi în Dosarul nr. 12.376/197/2013 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 19 ianuarie 2016.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puică
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
