Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 179 din 1 aprilie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 33, precum şi ale art. 24, art. 31, art. 32, art. 33, art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 409 din 3 iunie 2014
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Toni Greblă - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Bianca Drăghici - magistrat-asistent
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 4, art. 24 şi art. 31-35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Angela Eugenia Sora, Angela Eugenia Mateescu, Adina Macahaniuc şi Ecaterina Gheţu în Dosarul nr. 63.294/3/2011, Manuela Beatrice Breahnă şi Paul Sergiu Breahnă în Dosarul nr. 19.211/3/2012, Alexandru Marinete, Marioara Tiron şi Societatea Comercială "Real Grup Invest" - S.A. în Dosarul nr. 2.031/3/2012, Liviu-Niculae Furnicescu şi Societatea Comercială "Real Grup Invest" - S.A. în Dosarul nr. 2.374/3/2012 ale Tribunalului Bucureşti - Secţiile a IV-a civilă şi a V-a civilă şi care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 584D/2013, nr. 585D/2013, nr. 623D/2013 şi nr. 645D/2013.
2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 13 martie 2014, în prezenţa doamnei avocat Victoria Prioteşescu din Baroul Bucureşti, reprezentant al părţilor Angela Eugenia Sora, Angela Eugenia Mateescu, Adina Macahaniuc şi Ecaterina Gheţu, Liviu-Niculae Furnicescu şi Societatea Comercială "Real Grup Invest" - S.A., precum şi a reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 1 aprilie 2014.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:
3. Prin Încheierea din 13 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 63.294/3/2011, Încheierea din 13 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 19.211/3/2012, Încheierea din 19 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 2.031/3/2012 şi Încheierea din 26 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 2.374/3/2012, Tribunalul Bucureşti - Secţiile a IV-a civilă şi a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 4, art. 24 şi art. 31-35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
4. Excepţia a fost ridicată de Angela Eugenia Sora, Angela Eugenia Mateescu, Adina Macahaniuc, Ecaterina Gheţu, Manuela Beatrice Breahnă, Paul Sergiu Breahnă, Alexandru Marinete, Marioara Tiron, Societatea Comercială "Real Grup Invest" - S.A. şi Liviu-Niculae Furnicescu în cauze având ca obiect soluţionarea unor cereri formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia apreciază că, raportat la definiţia legii, art. 4 din Legea nr. 165/2013 ar trebui interpretat că se aplică doar cererilor aflate în etapa de finalizare a procesului de restituire, în natură sau echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, cea de a doua etapă pe care trebuie să o parcurgă persoanele ale căror cereri au fost formulate şi depuse în termen legal, după recunoaşterea dreptului.
6. Se susţine, de asemenea, că judecând după faptul că, prin textul legii, nu au fost abrogate niciuna din dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi că prevederile art. 25 din această lege rămân în continuare aplicabile, textul de lege criticat ignoră faptul că, în procedura administrativă, subzistă în continuare obligativitatea unităţii deţinătoare de a se pronunţa prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare şi că termenele prevăzute de art. 33, 34 şi 35 sunt termene generale destinate entităţilor învestite de lege, în vederea atingerii scopului legii. Litigiile aflate pe rolul instanţelor de judecată au avut în vedere legea aplicabilă la momentul sesizării acesteia, iar faptul că în cursul judecăţii a apărut Legea nr. 165/2013, care reglementează alte termene şi condiţii decât cele de la momentul formulării şi înregistrării cererilor de chemare în judecată, ce urmează a li se aplica în condiţiile art. 4 din această lege, răstoarnă principiul fundamental al neretroactivităţii legii. Termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 rămâne câştigat cauzelor aflate pe rolul instanţelor, învestite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, fiind singurul termen la care s-au raportat cererile de chemare în judecată formulate la acel moment. Prevederile legale criticate sancţionează atitudinea persoanelor care au formulat cereri de chemare în judecată, în considerarea termenelor şi condiţiilor prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligându-le să se supună noii ordini de drept intervenite ulterior şi anulându-le orice drept câştigat şi născut sub imperiul vechii legi.
7. Dispoziţiile art. 4 şi art. 33-35 din Legea nr. 165/2013, prin conţinutul lor, nu oferă drepturi egale pentru toate persoanele care au formulat cereri în baza Legii nr. 10/2001, creând inegalităţi majore între persoanele care au depus cereri la entităţile învestite de lege aflate în diverse localităţi sau părţi din teritoriul acestei ţări. Instituind termene diferite de soluţionare a notificărilor, se aduce atingere principiului egalităţii în drepturi a subiectelor de drept cărora li se adresează, dat fiind faptul că beneficiarii termenelor mai scurte au un regim preferenţial faţă de cei care sunt obligaţi să aştepte termene mai lungi.
8. Autorii excepţiei mai susţin faptul că normele legale criticate aduc atingere dreptului de acces liber la justiţie, exercitarea lui fiind interzisă în perioadele pe care legea le stabileşte, iar restrângerea acestui drept poate avea loc doar în condiţiile reglementate de art. 53 din Legea fundamentală.
9. Totodată, se apreciază că raporturile juridice încheiate anterior apariţiei Legii nr. 165/2013, referitoare la înstrăinarea de către titular a drepturilor cuvenite în baza legilor de restituire a proprietăţilor, sunt rezultatul unor conduite pe care subiecţii acestor raporturi juridice le-au adoptat sub protecţia art. 1391 şi art. 1392 din Codul civil, în condiţiile în care legile proprietăţii reprezentau o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale. Astfel, art. 1 alin. (3), art. 4 şi art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013 ignoră ordinea de drept existentă la momentul încheierii raporturilor juridice încheiate între titularii drepturilor de proprietate [la care face referire art. 24 alin. (2)] şi dobânditorii acestor drepturi. De asemenea, conţinutul dreptului de proprietate al persoanei fizice de a dobândi sau redobândi o proprietate, de a se folosi şi de a dispune liber în legătură cu proprietatea sa şi de a putea transmite dreptul său altuia, garantat de legea fundamentală a ţării, este grav afectat de art. 24 care nesocoteşte libertatea de a dispune de dreptul de proprietate, limitând acest drept la procentul de 15% din dreptul de proprietate. În condiţiile în care acest text restrânge aceste drepturi, motivat de faptul că le-au înstrăinat, art. 53 şi art. 44 din Constituţie sunt grav încălcate, securitatea juridică şi libertatea de a dispune de dreptul de proprietate fiind puse în pericol.
10. Tribunalul Bucureşti - Secţiile a IV-a civilă şi a V-a civilă apreciază că dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere prevederilor constituţionale invocate, intrând în marja de apreciere a statului reglementarea cadrului legal intern de stabilire a modalităţii de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
12. Avocatul Poporului apreciază ca întemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 şi art. 33 din Legea nr. 165/2013, întrucât dispoziţiile legale criticate se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată la data intrării în vigoare a legii. Acestea au caracter retroactiv, deoarece acţionează asupra fazei iniţiale de constituire a situaţiei juridice, modificând în mod esenţial regimul juridic creat prin depunerea cererilor de chemare în judecată în termenul legal, cu încălcarea principiului tempus regit actum. În acest sens menţionează Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008. Prin instituirea noilor reglementări privind soluţionarea notificărilor, reglementări care au determinat judecătorul să respingă cererile de chemare în judecată ca prematur introduse, se creează premisele unei discriminări fără un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere. Astfel, persoanele ale căror procese s-au finalizat înainte de intrarea în vigoare a legii s-au aflat într-o situaţie mai favorabilă, dar discriminatorie faţă de persoanele ale căror procese au fost în curs de soluţionare la data intrării în vigoare. De asemenea, se apreciază că este discriminatorie impunerea termenelor diferite de soluţionare a cererilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 în funcţie de gradul de încărcare a autorităţilor publice competente să le soluţioneze şi de numărul de cereri rămase nerezolvate. Or, acest criteriu de diferenţiere impus de legiuitor nu poate fi considerat ca fiind obiectiv şi rezonabil.
13. Mai mult, în punctul său de vedere, Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 aduc atingere şi accesului liber la justiţie doar prin raportare la art. 4, deoarece, prin adoptarea unor astfel de norme, legiuitorul a intervenit în procesul de realizare a justiţiei, întrucât excepţia prematurităţii este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, care, odată admisă, face ca acţiunea să fie respinsă.
14. Cu privire la celelalte critici de neconstituţionalitate ale art. 1 alin. (3), art. 24 alin. (2)-(4), art. 31, art. 32, art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013 se susţine că aceste norme sunt în concordanţă cu principiile constituţionale invocate, întrucât opţiunea legiuitorului de a stabili compensarea prin puncte, ca unică măsură reparatorie care se poate acorda altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, precum şi cuantumul despăgubirilor, nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate privată.
15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierilor de sesizare, prevederile art. 1 alin. (3), art. 4, art. 24, art. 31-35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013. Însă, ţinând seama de notele autorilor excepţiei, Curtea constată că, în realitate, criticile sunt formulate cu privire la teza a doua a art. 4 din Legea nr. 165/2013 raportată la termenele prevăzute de art. 33 din aceeaşi lege. Prin urmare, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 33, precum şi ale art. 24, art. 31, art. 32, art. 33, art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013, care au următorul conţinut:
- Art. 1: "(3) În situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4).";
- Art. 4: "Dispoziţiile prezentei legi se aplică [...], cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor [...] la data intrării în vigoare a prezentei legi.";
- Art. 24: "(1) Punctele stabilite prin decizia de compensare emisă pe numele titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, nu pot fi afectate prin măsuri de plafonare.
(2) În dosarele în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6).
(3) Numărul de puncte acordat în condiţiile alin. (2) nu poate reprezenta o valoare mai mare decât cea stabilită potrivit art. 21 alin. (6) şi (7).
(4) În cazul în care din documentele depuse la dosarul de restituire nu rezultă preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate, punctele vor reprezenta echivalentul a 15% din valoarea stabilită conform art. 21 alin. (6).
(5) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele care încheie tranzacţii privind drepturi asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire au obligaţia să comunice Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în termen de 15 zile, un exemplar al actului prin care s-a încheiat tranzacţia.
(6) Documentele transmise după împlinirea termenului prevăzut la alin. (5) nu se iau în considerare de către Comisia Naţională la emiterea deciziei.
(7) Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor transmite Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, în termen de 5 zile de la primire, o copie a documentelor prevăzute la alin. (5).";
- Art. 31: "(1) În termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare prin puncte, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2017, deţinătorul poate opta pentru valorificarea punctelor şi în numerar.
(2) În aplicarea alin. (1), deţinătorul poate solicita, anual, după 1 ianuarie 2017, Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor emiterea unui titlu de plată pentru cel mult 14% din numărul punctelor acordate prin decizia de compensare şi nevalorificate în cadrul licitaţiilor naţionale de imobile. Ultima tranşă va reprezenta 16% din numărul punctelor acordate.
(3) Sumele cuprinse în titlurile prevăzute la alin. (2) se plătesc de către Ministerul Finanţelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere.
(4) Punctele netransformate în numerar se pot valorifica în continuare în cadrul licitaţiilor naţionale de imobile.
(5) Modalitatea de valorificare în numerar se stabileşte prin normele de aplicare a prezentei legi.";
- Art. 32: "(1) Se instituie un termen de decădere în procedura administrativă, de 90 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptăţite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entităţile învestite de lege. Termenul curge de la data la care persoanei i se comunică în scris documentele necesare soluţionării cererii sale.
(2) Termenul prevăzut la alin. (1) poate fi prelungit la cererea scrisă a persoanei care se consideră îndreptăţită sau a reprezentantului legal, prin decizia conducătorului entităţii învestite de lege sau a persoanei împuternicite de către acesta, o singură dată, pentru o perioadă de 60 de zile, în situaţia în care persoana care se consideră îndreptăţită face dovada efectuării unor demersuri privind completarea dosarului în raport cu alte instituţii.
(3) Cererea de prelungire a termenului se va formula în interiorul termenului prevăzut la alin. (1) şi va fi însoţită de dovada demersurilor întreprinse.
(4) Instituţiile deţinătoare au obligaţia de a elibera, în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii, actele doveditoare solicitate.";
- Art. 33: "(1) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:
a) în termen de 12 luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de până la 2.500 de cereri;
b) în termen de 24 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr cuprins între 2.500 şi 5.000 de cereri;
c) în termen de 36 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de peste 5.000 de cereri.
(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.
(3) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul lor şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Datele transmise de entităţile învestite de lege vor fi centralizate şi publicate pe pagina de internet a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
(4) Cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entităţile prevăzute la alin. (1).";
- Art. 34: "(1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.
(2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.
(3) Numărul dosarelor prevăzute la alin. (1) şi data înregistrării dosarelor prevăzute la alin. (2) se publică pe pagina de internet a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi se comunică, la cerere, persoanelor îndreptăţite.";
- Art. 35: "(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.
(2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.
(4) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.
(5) Cererile sau acţiunile în justiţie formulate în temeiul alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru."
18. Curtea constată că, ulterior sesizării, dispoziţiile alin. (1) al art. 32 au fost modificate de art. I punctul 8 din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 21 decembrie 2013, în sensul că "Se instituie un termen de decădere în procedura administrativă, de 120 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptăţite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entităţile învestite de lege. Termenul curge de la data la care persoanei i se comunică în scris documentele necesare soluţionării cererii sale."
19. În opinia autorilor excepţiei, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) care consacră principiul neretroactivităţii legii, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, precum şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 33 din Legea nr. 165/2013, Curtea constată că, prin Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii. În aceste condiţii sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, potrivit cărora "Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale". Reţinând că acest caz de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate a intervenit după sesizarea Curţii, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 33 urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă.
---------------
*) Decizia Curţii Constituţionale nr. 88 din 27 februarie 2014 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014.
21. Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, în procesul de aplicare şi interpretare a legislaţiei incidente în speţa dedusă soluţionării, instanţa de judecată urmează să respecte deciziile Curţii Constituţionale atât sub aspectul dispozitivului, cât şi al considerentelor pe care acestea se sprijină. Prin urmare, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale - de exemplu, Decizia nr. 61 din 21 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 10 aprilie 2013, Decizia nr. 319 din 29 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 25 aprilie 2012, şi Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012 -, deciziile anterioare de constatare a neconstituţionalităţii reprezintă temei al revizuirii conform art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 sau art. 509 alin. (1) pct. 11 din noul Cod de procedură civilă, după caz.
22. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31, art. 32, art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013, Curtea constată că litigiul aflat pe rolul instanţei de judecată, în cadrul căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, priveşte refuzul nejustificat al entităţii prevăzute de lege de a răspunde în termen de 60 de zile notificării depuse de persoana interesată potrivit Legii nr. 10/2001. Totodată, Curtea observă că dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 165/2013 se referă la valorificarea punctelor obţinute prin emiterea deciziei de compensare prin puncte, art. 32 instituie un termen de decădere în procedura administrativă, în care persoanele care se consideră îndreptăţite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entităţile învestite de lege, iar art. 34 din acelaşi act normativ priveşte soluţionarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi la cele care vor fi transmise acestuia ulterior datei intrării în vigoare a legii. Dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013 reglementează căile de atac împotriva deciziilor emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi art. 34 din Legea nr. 165/2013.
23. Astfel, având în vedere reglementările criticate raportate la obiectul cauzei în cadrul căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei în sensul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia". Or, "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. În aceste condiţii, Curtea va respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31, art. 32, art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013.
24. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013, Curtea observă că autorii excepţiei invocă neconstituţionalitatea acestora şi din perspectiva încălcării principiului egalităţii în drepturi. Susţin că, instituind în sarcina entităţilor învestite de lege termene diferite de soluţionare a cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, dispoziţiile criticate creează situaţii mai favorabile persoanelor cărora li se aplică termenul de 12 luni faţă de cele cărora li se aplică termenele de 24, respectiv 36 de luni.
25. Curtea constată că dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici similare, iar Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 95 din 27 februarie 2014**), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, a statuat constituţionalitatea acestor norme. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie se instituie termene diferite (12 luni, 24 de luni, respectiv 36 de luni) de soluţionare a cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, şi de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a acestora, ceea ce echivalează cu instituirea unui tratament diferit determinat de numărul mare de cereri. Totodată, Curtea a constatat că termenele introduse prin dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 au ca scop eficientizarea procedurilor administrative şi în final respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în acelaşi timp un scop legitim. Astfel că acestea sunt termene pe care legiuitorul şi le-a asumat şi trebuie să le respecte, fără a interveni să amâne aplicarea lor, pentru că, în acest fel, s-ar goli de conţinut dreptul consacrat de norma criticată şi s-ar anula însuşi scopul legii. Prin urmare, Curtea a constatat că există un raport de proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia, iar tratamentul juridic diferenţiat instituit de textul de lege criticat are o justificare obiectivă şi rezonabilă şi nu se constituie într-o încălcare a dispoziţiilor constituţionale invocate.
-------------
**) Decizia Curţii Constituţionale nr. 95 din 27 februarie 2014 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 5 mai 2014.
26. Având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură a determina schimbarea jurisprudenţei Curţii, considerentele şi soluţia deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. Prin urmare, Curtea va respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a art. 33 din Legea nr. 165/2013.
27. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 1 alin. (3) şi art. 24 din Legea nr. 165/2013, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate prevăd că, în situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte, iar numărul de puncte care se acordă este egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită potrivit art. 21 alin. (6) din lege.
28. Analizând critica de neconstituţionalitate, se observă că prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea a statuat că legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte. Reglementările adoptate au ţinut seama de rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietăţile confiscate (sau să primească compensaţii, dacă acest lucru nu mai este posibil) şi, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viaţă, să poată primi compensaţii pentru daunele morale suferite.
29. Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile care le-au fost transferate înainte de ratificarea convenţiei de către acestea (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 4 martie 2003, pronunţată în Cauza Jantner împotriva Slovaciei, paragraful 34 şi Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, paragraful 135). În schimb, atunci când, după ratificarea convenţiei, inclusiv a Protocolului nr. 1, un stat contractant adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul persoanelor care îndeplinesc condiţiile de restituire (a se vedea Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 35).
30. De asemenea, prin Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995, Curtea a statuat că "scopul legii este acela de a statornici măsuri reparatorii - restituiri şi despăgubiri - în interesul foştilor proprietari, ale căror locuinţe au fost trecute în proprietatea statului".
31. Din cele expuse, Curtea reţine că aceste norme reglementează proceduri rectificative, şi anume politicile de restituire în natură sau prin compensaţii a imobilelor preluate abuziv, iar aceste norme reflectă voinţa noului stat democratic. Privite dintr-o perspectivă de ansamblu, se observă că politicile de restituire îmbină două componente: o componentă reparatorie/morală şi una patrimonială ce priveşte dreptul de proprietate. Cele două aspecte ale politicii de restituire sunt strâns legate între ele şi îi privesc, în realitate, numai pe titularii iniţiali ai dreptului de proprietate, foşti proprietari, şi pe moştenitorii legali ori testamentari ai acestora. Tocmai de aceea, plecând de la aceste aspecte, legiuitorul a stabilit că unul dintre principiile care stă la baza acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 este acela al prevalenţei restituirii în natură, iar în ceea ce priveşte punctele stabilite prin decizia de compensare emisă pe numele titularului dreptului de proprietate, fost proprietar, sau a moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia, stabileşte că acestea nu pot fi afectate prin măsuri de plafonare.
32. Alta este soluţia legislativă din Legea nr. 165/2013 în situaţia în care persoanele care se considerau îndreptăţite şi care au depus notificări potrivit Legii nr. 10/2001 au cesionat dreptul de creanţă asupra statului român unor terţe persoane, încheindu-se cu aceste ocazii contracte de cesiune. În aceste situaţii legea a plafonat măsurile reparatorii ce pot fi acordate cesionarului, fapt ce a generat prezenta critică de neconstituţionalitate.
33. Analizând natura juridică a acestor contracte de cesiune, Curtea constată că sunt contracte aleatorii şi că, prin definiţie, aceste înstrăinări nu puteau avea loc decât între momentul depunerii notificării şi momentul emiterii titlului de despăgubire, având în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente potrivit cărora "drepturile stabilite prin titlurile de despăgubire nu pot fi vândute, cumpărate, date în garanţie sau transferate în orice alt mod, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu excepţia dobândirii acestora ca efect al succesiunii; actele de înstrăinare a acestor drepturi, cu excepţia transmiterii ca efect al succesiunii, sunt lovite de nulitate absolută". Or, aşa cum s-a reţinut în literatura de specialitate (C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1993, pag. 36), contractele aleatorii sunt contracte cu titlu oneros în care întinderea sau chiar existenţa obligaţiei pentru una dintre părţi ori pentru ambele părţi contractante nu se cunoaşte în momentul încheierii contractului, deoarece depinde de un eveniment viitor şi incert, în cazul de faţă stabilirea dreptului de proprietate al cedentului. Aşadar, la încheierea contractului, nici cedentul - persoana care se consideră îndreptăţită la restituire -, nici cesionarul - terţul raportului între stat şi persoana care se consideră îndreptăţită - nu poate stabili cu certitudine existenţa unui drept de proprietate al celui dintâi, care să determine un drept la despăgubire al celui de-al doilea, astfel încât nu se poate cuantifica cuantumul câştigului ori al pierderii, ori existenţa acestora. Este evident faptul că atât persoanele care se consideră îndreptăţite la măsurile reparatorii, cât şi cesionarii drepturilor de creanţă izvorâte din legile de restituire au dobândit doar vocaţia obţinerii unor măsuri reparatorii, calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului preluat abuziv urmând a fi stabilită după epuizarea procedurilor prevăzute de legile restituirii.
34. Din această perspectivă, Curtea observă că trebuie stabilit în ce măsură cesionarii drepturilor de creanţă izvorâte din legile de restituire se bucură de un "bun" în sensul Convenţiei. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie se aplică doar bunurilor actuale (a se vedea Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, paragraful 50, şi Hotărârea din 11 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Anheuser-Busch Inc. împotriva Portugaliei, paragraful 64), Convenţia negarantând dreptul de a dobândi bunuri [Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 35(b)]. O persoană care denunţă o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale trebuie, în primul rând, să demonstreze existenţa unui astfel de drept (Hotărârea din 26 ianuarie 2005, pronunţată în Cauza Pistorova împotriva Cehiei, paragraful 38, şi Hotărârea din 11 decembrie 2006, pronunţată în Cauza Zhigalev împotriva Rusiei, paragraful 131). Atunci când interesul patrimonial în cauză îl constituie o creanţă, acesta nu poate fi considerat "valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, atunci când este confirmat de jurisprudenţa constantă a instanţelor (Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Plechanow împotriva Poloniei, paragraful 83, Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei, paragraful 94, şi Hotărârea din 6 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Draon împotriva Franţei, paragraful 68). De asemenea, noţiunea de "bun" poate cuprinde inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Decizia din 10 iulie 2002, pronunţată în Cauza Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe, paragraful 69.)
35. Referitor la existenţa unui "bun" în cauzele referitoare la restituirea imobilelor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 35). În acelaşi context, instanţa europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între "simpla speranţă de restituire", oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o "speranţă legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 49). Din raportarea acestor considerente la cauza de faţă rezultă că autorii excepţiei - cesionari ai drepturilor de creanţă izvorâte din legile de restituire - nu se bucură de un bun în sensul Convenţiei, astfel încât, corelativ, nu pot invoca încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 44 din Constituţie.
36. Chiar dacă s-ar pleca de la premisa că cesionarul dreptului de creanţă se bucură de un "bun", Curtea constată că nu este încălcat dreptul de proprietate al acestuia. Prin Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995, Curtea a statuat că, "întrucât nu poate fi vorba despre drepturi a căror existenţă este incontestabilă, aşadar despre drepturi al căror exerciţiu ar putea fi, eventual, restrâns în considerarea motivelor avute în vedere de art. 53 din Constituţie, revine, ca atribut suveran, legiuitorului să aprecieze asupra modalităţilor şi condiţiilor de realizare a măsurilor reparatorii, ca şi asupra unor eventuale limite ale acestora. Evident că, nefiind vorba despre restrângerea exerciţiului unor drepturi, ci despre stabilirea, prin lege, a limitelor unor reparaţii, nu se poate vorbi despre aplicarea art. 53 din Constituţie. Limitarea întinderii reparaţiilor are în vedere, în cazul legii a cărei constituţionalitate este discutată, posibilităţile economice şi financiare existente în raport cu alte necesităţi şi priorităţi economice şi sociale, în a căror evaluare şi satisfacere legiuitorul este suveran".
37. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că alte exemple de bune practici şi de măsuri de modificare legislativă, ce respectă principiile impuse de Convenţie şi de protocoalele sale, oferite de alte state semnatare ale Convenţiei, ar putea constitui o sursă de inspiraţie pentru guvernul pârât (a se vedea în special cauzele Broniowski şi Wolkenberg, menţionate). Astfel, refacerea totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri. Plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii (Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, paragraful 235).
38. Curtea constată că, în concepţia noii legi, situaţia dobânditorilor de drepturi izvorâte din legile de restituire cunoaşte o reglementare specială în ceea ce priveşte acordarea măsurilor compensatorii. Prin dispoziţiile de lege criticate, intenţia legiuitorului a fost aceea de a limita operaţiunile speculative cu drepturi litigioase prin plafonarea plăţilor către cesionar, adică limitarea veniturilor încasate de aceştia. Scopul măsurilor reparatorii adoptate de către legiuitor a fost acela de atenuare a consecinţelor încălcărilor masive ale drepturilor de proprietate din trecut, şi nicidecum crearea de noi drepturi sau surse de venit pentru terţe persoane, plafonarea cuantumului despăgubirilor acordate cesionarilor apărând ca fiind în concordanţă atât cu Legea fundamentală, cât şi cu jurisprudenţa instanţei europene. De altfel, potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în cazul în care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, cesionarul dreptului de creanţă primeşte un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6) din lege.
39. În ceea ce priveşte invocarea încălcării prevederilor constituţionale ale art. 15, observăm că dispoziţiile criticate referitoare la plafonarea despăgubirilor acordate cesionarilor nu se aplică celor cărora li s-a stabilit dreptul de proprietate şi li s-a emis titlul de despăgubire anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. În acest sens, art. 41 alin. (1) din lege prevede că "Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014".
40. Curtea Constituţională a statuat constant că "o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare" (în acest sens sunt Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, şi Decizia nr. 73 din 6 martie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 11 mai 2001). Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate nu se aplică retroactiv, ci reglementează modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.
41. Referitor la invocarea prevederilor art. 16 din Constituţie, autorii excepţiei apreciază că se creează o discriminare între cesionarii care au obţinut o despăgubire neplafonată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi cei care, după intrarea în vigoare a legii, vor obţine o despăgubire plafonată.
42. Analizând această critică, pentru început, Curtea observă că cesionarii, indiferent dacă au obţinut sau nu o despăgubire, se află în aceeaşi situaţie, iar tratamentul aplicat acestora, relativ la cuantumul despăgubirilor pe care le pot obţine, este diferit. Rezultă deci că în cauza dedusă controlului de constituţionalitate dispoziţiile criticate instituie un tratament diferit pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie. Însă, atât instanţa de contencios constituţional, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că nu orice diferenţă de tratament semnifică, în mod automat, încălcarea dispoziţiilor constituţionale sau convenţionale relative la interzicerea discriminării (cu titlu de exemplu, menţionăm Decizia Curţii Constituţionale nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, şi Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului din 20 martie 2012, pronunţată în Cauza Panfile împotriva României, paragraful 27). De asemenea, cu aceeaşi ocazie, instanţa europeană a statuat că art. 14 nu interzice unui stat membru să trateze unele grupuri diferit pentru a îndrepta "inegalităţile de fapt" dintre acestea, deoarece statul contractant beneficiază de o amplă marjă de apreciere când evaluează dacă şi în ce măsură diferenţele în situaţii similare justifică un tratament diferit. De regulă, convenţia lasă statului o amplă marjă de apreciere în domeniul măsurilor economice sau de strategie socială.
43. Referitor la evaluarea existenţei sau nu a discriminării în cazul aplicării unui tratament diferit la situaţii analoage, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "[...] tratamentul diferenţiat al persoanelor aflate în situaţii similare[...] este discriminatoriu dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă; cu alte cuvinte, dacă nu urmăreşte un obiectiv legitim sau dacă nu există o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele întrebuinţate şi obiectivul avut în vedere" (Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60).
44. Raportând cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la cauza analizată, Curtea constată că, în contextul politicii de restituire, scopul urmărit de legiuitorul român, în cazul dispoziţiilor de lege criticate, este reglementarea unor măsuri reparatorii în interesul foştilor proprietari ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv de stat sau de alte persoane juridice, iar nu crearea de noi drepturi sau surse de venit pentru terţe persoane. Prin urmare, scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (3) şi art. 24 din Legea nr. 165/2013 reprezintă un scop legitim.
45. De asemenea, Curtea constată că dispoziţiile Legii nr. 165/2013 nu se rezumă la stabilirea unui cuantum al despăgubirilor egal cu preţul plătit de cesionar cedentului, ci la preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate se adaugă şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6) din lege. Prin urmare, există un raport de proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia, iar tratamentul juridic diferenţiat instituit de textul de lege criticat are o justificare obiectivă şi rezonabilă şi nu se constituie într-o încălcare a dispoziţiilor constituţionale invocate.
46. Pentru motivele expuse mai sus, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 24 din Legea nr. 165/2013 va fi respinsă ca neîntemeiată.
47. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Angela Eugenia Sora, Angela Eugenia Mateescu, Adina Macahaniuc şi Ecaterina Gheţu în Dosarul nr. 63.294/3/2011, Manuela Beatrice Breahnă şi Paul Sergiu Breahnă în Dosarul nr. 19.211/3/2012, Alexandru Marinete, Marioara Tiron şi Societatea Comercială "Real Grup Invest" - S.A. în Dosarul nr. 2.031/3/2012, Liviu-Niculae Furnicescu şi Societatea Comercială "Real Grup Invest" - S.A. în Dosarul nr. 2.374/3/2012 ale Tribunalului Bucureşti - Secţiile a IV-a civilă şi a V-a civilă.
2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31, art. 32, art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de aceiaşi autori în aceleaşi dosare ale aceleiaşi instanţe.
3. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în aceleaşi dosare ale aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
4. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în aceleaşi dosare ale aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 24 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi Secţia a V-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 1 aprilie 2014.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Bianca Drăghici
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
