Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 178 din 16 noiembrie 1999 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 pentru solutionarea obiectiunilor, contestatiilor si a plangerilor asupra sumelor constatate si aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finantelor, modificata prin Ordonanta Guvernului nr. 13 din 28 ianuarie 1999 , si a dispozitiilor art. 1 si 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru
Lucian Mihai - preşedinte Costica Bulai - judecãtor Constantin Doldur - judecãtor Kozsokar Gabor - judecãtor Ioan Muraru - judecãtor Nicolae Popa - judecãtor Lucian Stangu - judecãtor Florin Bucur Vasilescu - judecãtor Romul Petru Vonica - judecãtor Paula C. Pantea - procuror Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, modificatã prin <>Ordonanta Guvernului nr. 13 din 28 ianuarie 1999 , şi a dispoziţiilor <>art. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Betania Impex" - S.R.L. din Caransebes în Dosarul nr. 985/CA/1999 al Curţii de Apel Timişoara. La apelul nominal au rãspuns reprezentantul autorului exceptiei şi reprezentantul Ministerului Finanţelor, lipsind Direcţia generalã a finanţelor publice şi controlului financiar de stat a judeţului Caras-Severin. Procedura de citare a fost legal îndeplinitã. Cauza fiind în stare de judecata, reprezentantul autorului exceptiei pune concluzii de admitere a exceptiei ridicate, solicitând Curţii Constituţionale: a) sa constate neconstituţionalitatea principiului taxelor procentuale de timbru în cazul cererilor şi acţiunilor evaluabile în bani, stabilit la <>art. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 şi la <>art. 6 din Legea nr. 105/1997 . Acest principiu reprezintã o discriminare în funcţie de avere, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi ale art. 26 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice; b) sa se pronunţe asupra procedurii jurisdicţional-administrative instituite prin <>Legea nr. 105/1997 , procedura care incalca art. 134 alin. (2) lit. a) şi f) din Constituţie, deoarece, prin suplimentarea cãilor de atac cu încã trei grade de jurisdicţie, ajungandu-se, în felul acesta, la cinci grade de jurisdicţie, se ingreuneaza accesul la justiţie. Existenta celor trei grade de jurisdicţie administrativã contravine şi dispoziţiilor art. 6 pct. (1) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, privitor la termenele rezonabile în care urmeazã sa se soluţioneze litigiile; c) sa se pronunţe o decizie interpretativa a <>art. 9 pct. 9.7 din Ordinul ministrului finanţelor nr. 1.495/1997 , în sensul ca termenele procedurale pentru exercitarea cãilor de atac sunt termene de decãdere. Reprezentantul Ministerului Finanţelor solicita respingerea exceptiei ca fiind neîntemeiatã, deoarece instituirea procedurii administrativ-jurisdicţionale prin <>Legea nr. 105/1997 nu contravine nici unei dispoziţii constituţionale, iar stabilirea taxelor de timbru nu este o problema de constitutionalitate, ci o opţiune a legiuitorului. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei ridicate ca fiind nefondata, deoarece prin deciziile sale Curtea s-a mai pronunţat asupra procedurii administrativ-jurisdicţionale instituite prin <>Legea nr. 105/1997 şi a statuat ca aceasta nu incalca Constituţia, atâta timp cat partea nemultumita de hotãrârea organului administrativ se poate adresa instanţelor judecãtoreşti. În legatura cu modalitatea de plata a taxelor de timbru, aceasta este o problema care aparţine competentei organului legislativ.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele: Prin Încheierea din 31 martie 1999 Curtea de Apel Timişoara a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, modificatã prin <>Ordonanta Guvernului nr. 13 din 28 ianuarie 1999 , şi a dispoziţiilor <>art. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Betania Impex" - S.R.L. din Caransebes într-o cauza civilã având ca obiect soluţionarea plângerii formulate de autorul exceptiei impotriva deciziei Ministerului Finanţelor prin care s-a admis în parte cererea de exonerare de la plata unei amenzi fiscale. În motivarea exceptiei se susţine ca, în cazul interpretãrii de cãtre instanta a textului <>art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 care reglementeazã cãile administrative de atac, în sensul ca stabileşte termene de recomandare pentru organele administrativ-jurisdicţionale, iar nu de decãdere, "sa fie sesizatã Curtea Constituţionalã a României, în vederea elaborãrii unei decizii interpretative care sa stabileascã ca interpretarea corecta a textului este cea propusã, şi anume ca aceste termene sunt de decãdere, orice alta interpretare fiind contrarã dispoziţiilor art. 16 din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului. Sancţiunea decãderii în acest caz este pierderea dreptului organelor abilitate de a se mai pronunţa cu privire la obiectiunile, contestaţiile şi plângerile cu care au fost legal investite sau o achiesare tacitã la motivele cuprinse în aceasta cerere". În existenta celor trei grade de jurisdicţie autorul exceptiei considera ca soluţionarea cererii se face cu timbrarea la valoare, fãrã participarea şi punerea în discuţia pãrţilor, mentinandu-se, astfel, pe o perioada îndelungatã, stãri de fapt care prejudiciazã contestatorul. De altfel, însãşi procedura administrativ-jurisdicţionalã introdusã prin <>Legea nr. 105/1997 este neconstitutionala, întrucât, fãrã asigurarea unei cenzuri din partea autoritãţii judecãtoreşti, nu ar putea fi inlaturate abuzurile sãvârşite de organele fiscale şi nu ar putea fi respectate egalitatea pãrţilor şi dreptul la apãrare. Deoarece prin existenta unor dispoziţii, precum cea cuprinsã în <>Ordonanta Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, creanţele se executa indiferent de exercitarea cãilor de atac, se incalca, astfel, principiul separaţiei puterilor în stat. Pe de alta parte, obligarea la plata unei taxe de timbru la valoare, conform <>Legii nr. 146/1997 , şi nu a unei sume fixe rezonabile, conduce la o discriminare în funcţie de avere, precum şi la lipsa cadrului favorabil de valorificare a tuturor factorilor de producţie şi creştere a calitãţii vieţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3), art. 41 alin. (1) şi (2), art. 45 alin. (5), art. 166 şi art. 134 alin. (2) lit. a) şi f) din Constituţie. Exprimandu-şi opinia asupra exceptiei ridicate, instanta de judecata apreciazã ca aceasta este neîntemeiatã, deoarece cererea de a se pronunţa o interpretare obligatorie a unor prevederi legale de cãtre Curtea Constituţionalã nu are temei în <>Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, lege prin care este stabilitã, imperativ, competenta Curţii. Pe de alta parte, interpretarea prevederilor legale în sensul dispoziţiilor constituţionale este un atribut al instanţelor judecãtoreşti, soluţia fiind supusã controlului jurisdicţional prin exercitarea cãilor legale de atac. În conformitate cu <>art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, Curtea Constituţionalã nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi de aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar legii. Cat priveşte existenta unei jurisdicţii administrative, prealabile, se apreciazã ca aceasta nu exclude recurgerea la sistemul instanţelor judecãtoreşti şi nu incalca principiul constituţional al liberului acces la justiţie. În legatura cu critica referitoare la instituirea unor taxe pentru exercitarea cãilor administrativ-jurisdicţionale, instanta considera ca prevederea acestor taxe nu este neconstitutionala, deoarece stabileşte o contribuţie în sarcina celor care recurg la aceste proceduri şi cu scopul de a limita posibilitatea exercitãrii lor abuzive. Potrivit <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate. În punctul de vedere primit din partea Guvernului se considera ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>Legii nr. 105/1997 , precum şi ale <>Legii nr. 146/1997 este neîntemeiatã, datoritã urmãtoarelor motive: 1. În legatura cu solicitarea autorului exceptiei privind "elaborarea de cãtre Curtea Constituţionalã a unei decizii interpretative" a textelor din <>Legea nr. 105/1997 , se apreciazã ca, în raport cu prevederile art. 144 din Constituţia României, care stabilesc atribuţiile Curţii Constituţionale, precum şi cu dispoziţiile <>art. 2 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, Curtea nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituţiei. 2. Referitor la susţinerea autorului exceptiei, potrivit cãreia "însãşi procedura administrativ-jurisdicţionalã introdusã de <>Legea nr. 105/1997 este neconstitutionala, incalcandu-se astfel principiul separaţiei puterilor în stat", aceasta nu poate fi reţinutã, întrucât, asa cum rezulta din prevederile art. 9 din legea menţionatã, "Impotriva deciziei Ministerului Finanţelor se poate face acţiune, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei, la instanta judecãtoreascã prevãzutã în legea specialã de instituire a impozitelor şi taxelor contestate. În situaţia în care legea specialã nu precizeazã instanta judecãtoreascã competenta sa soluţioneze acţiunea, aceasta va fi remisã spre soluţionare curţii de apel în a carei raza teritorialã petentul îşi are sediul sau domiciliul, dupã caz. Impotriva sentinţei curţii de apel sau a judecãtoriei se poate face recurs la Curtea Suprema de Justiţie sau la tribunal, dupã caz, în termen de 15 zile de la comunicare". Jurisprudenta Curţii Constituţionale în aceasta problema a fost constanta, prin respingerea exceptiei de neconstituţionalitate. 3. Cu privire la susţinerea autorului exceptiei ca "obligaţia plãţii unei taxe de timbru la valoare şi nu a unei sume fixe rezonabile conform <>Legii nr. 105/1997 şi <>Legii nr. 146/1997 conduce la discriminare în funcţie de avere şi lipsa cadrului favorabil de valorificare a tuturor factorilor de producţie şi creşterea calitãţii vieţii, ceea ce, de asemenea, contravine art. 1 alin. (3), art. 41 alin. (1) şi (2), art. 45 alin. (5), art. 166 şi art. 134 alin. (2) lit. a) şi f) din Constituţie", Guvernul considera ca nu se contesta constituţionalitatea celor doua legi, ale cãror taxe în sume fixe sunt "rezonabile", ci "obligaţia plãţii unei taxe de timbru la valoare". Justificarea unei asemenea taxe consta, însã, în stavilirea unor abuzuri care s-ar putea comite în exerciţiul acestui drept, dacã orice sesizare ar fi scutitã de timbrare. Cat priveşte obligaţia plãţii unei taxe de timbru la valoare, iar nu a unei sume fixe, aceasta nu reprezintã o problema de constitutionalitate, ci de opţiune a legiuitorului, respectiv de politica fiscalã. 4. Se precizeazã, totodatã, ca motivele invocate în sprijinul exceptiei de neconstituţionalitate ridicate, în afarã de faptul ca sunt neintemeiate, nu au nici o concludenta pentru soluţionarea cauzei. Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile pãrţilor prezente şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , retine urmãtoarele: În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al <>art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competenta sa soluţioneze excepţia ridicatã. Din examinarea încheierii de sesizare, precum şi a susţinerilor formulate în dosarul cauzei de autorul exceptiei rezulta ca acesta a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, modificatã prin <>Ordonanta Guvernului nr. 13/1999 , precum şi a dispoziţiilor <>art. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, solicitând Curţii Constituţionale sa se pronunţe asupra cãilor de atac administrativ-jurisdicţionale, precum şi asupra modalitatii de timbrare în cazul litigiilor prevãzute de <>Legea nr. 105/1997 şi de <>Legea nr. 146/1997 . Prevederile criticate din <>Legea nr. 105/1997 , astfel cum au fost modificate prin <>Ordonanta Guvernului nr. 13/1999 , au urmãtorul cuprins: "Art. 2. - Impotriva mãsurilor dispuse prin procesele-verbale sau prin alte acte ale organelor cu atribuţii de control sau de impunere se pot face obiecţiuni care se depun, în termen de 5 zile lucrãtoare de la comunicare, la organul care a încheiat procesul-verbal sau alt act al organului cu atribuţii de control sau de impunere. Rãspunsul la obiecţiuni se comunica în termen de 15 zile de la înregistrarea acestora, prin hotãrâre motivatã, semnatã de şeful organului care a întocmit procesul-verbal sau care a comunicat actul organului cu atribuţii de control sau de impunere. Art. 3. - Impotriva hotãrârii se poate depune, în termen de 15 zile de la data comunicãrii acesteia, la organele care au emis hotãrârea, contestaţie care se soluţioneazã de direcţia generalã a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului Bucureşti, dupã caz. Contestaţia, împreunã cu actele care au stat la baza hotãrârii, va fi remisã direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, dupã caz, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia. Contestaţia adresatã direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, dupã caz, nu poate avea ca obiect alte sume şi alte mãsuri decât cele asupra cãrora s-au emis hotãrâri prin care s-au soluţionat obiectiunile. Contestaţia se soluţioneazã în termen de 30 de zile de la înregistrarea ei, prin dispoziţie motivatã, semnatã de directorul general. Art. 4. - Impotriva dispoziţiei date de directorul general al direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, dupã caz, se poate face plângere la Ministerul Finanţelor în termen de 15 zile de la data comunicãrii acesteia. Ministerul Finanţelor soluţioneazã plângerea, prin decizie motivatã, în termen de 60 de zile de la primirea acesteia. Art. 5. - Plângerea adresatã Ministerului Finanţelor se depune la direcţia generalã a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului Bucureşti, dupã caz, care o va inainta, în termen de 5 zile, Ministerului Finanţelor, împreunã cu documentul original de plata a taxei de timbru şi cu dosarul contestaţiei. Art. 6. - Contestaţiile adresate direcţiilor generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, dupã caz, sunt supuse unei taxe de timbru de 2% la suma contestatã, dar nu mai puţin de 10.000 lei, iar plângerile adresate Ministerului Finanţelor sunt supuse unei taxe de timbru de 1% la suma contestatã, dar nu mai puţin de 10.000 lei. Sumele plãtite cu titlu de taxe de timbru, aferente contestaţiei şi plângerii, se restituie, la cerere, integral sau parţial, în raport cu admiterea integrala sau parţialã a acestora. Art. 7. - Plângerile adresate Ministerului Finanţelor nu pot avea ca obiect alte sume şi alte mãsuri decât cele asupra cãrora s-au emis dispoziţii prin care s-au soluţionat contestaţiile de cãtre direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, dupã caz. Art. 8. - Prin soluţionarea contestaţiilor şi a plangerilor nu se poate crea petitionarului o situaţie mai grea decât cea constatatã şi aplicatã prin actul care face obiectul petiţiei." 1. Potrivit <>art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, "În exercitarea controlului, Curtea Constituţionalã se pronunţa numai asupra problemelor de drept, fãrã a putea modifica sau completa prevederea legalã supusã controlului. De asemenea, Curtea Constituţionalã nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituţiei". Prin urmare, cererea autorului exceptiei, adresatã Curţii Constituţionale, de a stabili, pe calea unei decizii de interpretare, ca termenele prevãzute de <>Legea nr. 105/1997 sunt termene de decãdere, cu consecinta pierderii dreptului organelor abilitate de a se mai pronunţa asupra obiectiunilor, contestaţiilor şi plangerilor, cu care au fost legal investite, iar nu termene de recomandare, nu poate fi examinata, întrucât Curtea Constituţionalã nu este competenta sa se pronunţe asupra interpretãrii unui text de lege, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituţiei. 2. Procedura administrativ-jurisdicţionalã prevãzutã de <>Legea nr. 105/1997 nu incalca dispoziţiile constituţionale ale art. 123, conform cãrora "(1) Justiţia se înfãptuieşte în numele legii. (2) Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii", şi nici pe cele ale alin. (1) din art. 125, potrivit cãrora "Justiţia se realizeazã prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege", dupã cum nu incalca nici principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat. Aceasta procedura priveşte exercitarea mai multor cai administrative de atac, care, însã, nu sunt în competenta instanţei judecãtoreşti, iar pe de alta parte, decizia organului administrativ de jurisdicţie poate fi atacatã în fata unei instanţe judecãtoreşti, conform <>art. 9 din Legea nr. 105/1997 , potrivit cãruia: "Impotriva deciziei Ministerului Finanţelor se poate face acţiune, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei, la instanta judecãtoreascã prevãzutã în legea specialã de instituire a impozitelor şi taxelor contestate. În situaţia în care legea specialã nu precizeazã instanta judecãtoreascã competenta sa soluţioneze acţiunea, aceasta va fi remisã spre soluţionare curţii de apel în a carei raza teritorialã petentul îşi are sediul sau domiciliul, dupã caz. Impotriva sentinţei curţii de apel sau a judecãtoriei se poate face recurs la Curtea Suprema de Justiţie sau la tribunal, dupã caz, în termen de 15 zile de la comunicare." Referitor la legitimitatea constituţionalã a procedurilor administrativ-jurisdicţionale, instituite de <>Legea nr. 105/1997 , Curtea Constituţionalã a statuat, de principiu, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, ca instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicţionale nu contravine dispoziţiilor constituţionale, atâta timp cat decizia organului administrativ de jurisdicţie poate fi atacatã în fata unei instanţe judecãtoreşti, iar "existenta unor organe administrative de jurisdicţie nu poate sa ducã la înlãturarea intervenţiei instanţelor judecãtoreşti în condiţiile legii. În atare situaţie este exclusa posibilitatea ca un organ al administraţiei publice, chiar cu caracter jurisdicţional, sa se substituie instanţei judecãtoreşti", astfel încât pãrţilor nu li se poate limita exercitarea unui drept consfintit de Constituţie. Faptul ca prin <>Legea nr. 105/1997 s-au instituit trei modalitãţi consecutive pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi plangerilor impotriva actelor întocmite de organele Ministerului Finanţelor, iar nu una singura, este o opţiune a legiuitorului şi nu o problema de constitutionalitate. Ceea ce intereseazã, însã, este posibilitatea accesului la justiţie impotriva hotãrârii pronunţate de acest organ administrativ-jurisdicţional. 3. În legatura cu critica referitoare la dreptul de apãrare, Curtea retine ca, în cazul procedurilor administrative, deşi nu poate fi vorba de un proces în sensul art. 24 alin. (2) din Constituţie, similar cu cel realizat în fata instanţelor judecãtoreşti, legea nu interzice posibilitatea celor interesaţi de a formula obiecţiuni, cereri ori de a administra probe, potrivit specificului acestor jurisdicţii administrative. În acest context, termenele pentru realizarea celor doua categorii de proceduri - administrativ-jurisdicţionale şi judiciare -, în vederea soluţionãrii contestaţiilor şi plangerilor prevãzute de <>Legea nr. 105/1997 , sunt stabilite de lege tocmai pentru a da posibilitatea organelor fiscale care au emis actele contestate sa îşi corecteze eventualele greşeli cuprinse în aceste acte, iar contestatorilor sa îşi poatã administra toate probele necesare în fata jurisdictiilor care soluţioneazã aceste cereri. 4. Analizând susţinerea autorului exceptiei ca soluţionarea unui litigiu este condiţionatã de obligativitatea timbrarii la valoare, iar nu de plata unei taxe stabilite conform prevederilor <>Legii nr. 105/1997 şi ale <>Legii nr. 146/1997 , Curtea constata ca sunt criticate, în primul rând, prevederile <>art. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, deoarece conditioneaza judecarea unui litigiu de obligativitatea timbrarii la valoare, iar nu de plata unei taxe stabilite, fãrã însã sa se facã referire la obiectul cauzei, şi anume la plângerea formulatã de autorul exceptiei impotriva Deciziei nr. 1.617/1998 a Ministerului Finanţelor, plângere care, potrivit <>art. 3 lit. m) prima liniuta din Legea nr. 146/1997 , se taxeaza cu suma fixa de 10.000 lei. În baza <>art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, "Curtea Constituţionalã decide asupra excepţiilor ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanta în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei". Asa fiind, în temeiul <>art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, excepţia este inadmisibila, întrucât Curtea Constituţionalã nu se poate pronunţa asupra unor excepţii privind textele de lege care nu au legatura cu cauza. Regula de baza în materia impozitelor şi taxelor, prevãzutã de legislaţia fiscalã, care decurge din dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora: "Cetãţenii au obligaţia sa contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice", este aceea ca pentru anumite activitãţi desfãşurate de instituţiile publice, inclusiv pentru soluţionarea contestaţiilor la impuneri şi taxe, se datoreazã taxe de timbru, cu excepţia persoanelor care beneficiazã de scutire, aceste taxe având rolul de contribuţie la cheltuielile publice. Autorul exceptiei de neconstituţionalitate nu contesta însã obligaţia plãţii unei taxe de timbru, ci pretinde numai ca aceasta taxa de timbru ar trebui sa fie stabilitã într-o suma fixa. Stabilirea modalitatii de plata a taxelor de timbru, ca, de altfel, şi a cuantumului lor, nu este, însã, o problema de constitutionalitate, ci o opţiune a legiuitorului, ţinând de politica legislativã fiscalã. 5. Cat priveşte ultima critica, referitoare la lipsa cadrului favorabil de valorificare a tuturor factorilor de producţie şi de creştere a calitãţii vieţii, determinata de plata taxei de timbru la valoare, fapt care ar contraveni art. 1 alin. (3), art. 41 alin. (1) şi (2), art. 45 alin. (5), art. 166 şi art. 134 alin. (2) lit. a) şi f) din Constituţie, Curtea constata ca aceasta nu are legatura cu soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate, iar art. 166, invocat de autorul exceptiei, nu este cuprins în Constituţie. Asa fiind, nici aceasta critica nu poate fi primitã.
Fata de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi,
CURTEA În numele legii DECIDE:
1. Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, modificatã prin <>Ordonanta Guvernului nr. 13 din 28 ianuarie 1999 , excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Betania Impex" - S.R.L. din Caransebes, judeţul Caras-Severin, în Dosarul nr. 985/CA/1999 al Curţii de Apel Timişoara. 2. Respinge, ca fiind inadmisibila, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Betania Impex" - S.R.L. din Caransebes, judeţul Caras-Severin, în Dosarul nr. 985/CA/1999 al Curţii de Apel Timişoara. Definitiva şi obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publica din data de 16 noiembrie 1999.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent, Mihai Paul Cotta
OPINIE SEPARATĂ
Consider ca prevederile <>art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, modificatã prin <>Ordonanta Guvernului nr. 13/1999 , sunt neconstituţionale. Pe de alta parte, sunt de acord cu soluţia de constatare a constituţionalitãţii celorlalte prevederi din aceeaşi lege (art. 6-8) ce fac obiectul exceptiei de neconstituţionalitate, precum şi a prevederilor <>art. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. În lumina dispoziţiilor art. 11 [conform cãrora "(1) Statul roman se obliga sa îndeplineascã întocmai şi cu buna-credinţa obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern".] şi a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie (conform cãrora "Dacã exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale".), prevederile <>art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 contravin dispoziţiilor art. 6 paragraful 1, fraza întâi din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, potrivit cãrora: "Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanta independenta şi impartiala, instituitã de lege, care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzatii în materie penalã îndreptate impotriva sa. [...]". Într-adevãr, procedura reglementatã prin prevederile legale menţionate nu permite satisfacerea dreptului de soluţionare în justiţie "într-un termen rezonabil" a cauzelor referitoare la "obiectiunile, contestaţiile sau plângerile asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control ale organelor Ministerului Finanţelor". 1. La prima vedere, termenele stabilite prin aceste prevederi legale pentru diversele organe ale Ministerului Finanţelor sunt extrem de scurte şi, deci, "rezonabile". Mai precis, în succesiunea stabilitã prin lege, aceste termene sunt de 15 + 5 + 30 + 5 + 60 zile, ceea ce ar permite accesul în justiţie în aproximativ 115 zile (aproape 4 luni) de la comunicarea "mãsurilor dispuse prin procesele-verbale sau prin alte acte ale organelor cu atribuţii de control sau de impunere"; aceasta, desigur, numai dacã se presupune ca petitionarii ar putea acţiona cu maxima diligenta, prin depunerea obiectiunilor, contestaţiilor şi plangerilor în chiar prima zi din cadrul termenelor de 5 zile, de 15 zile şi, din nou, de 15 zile (în total, alte 35 zile, adicã mai mult de o luna) prevãzute prin, respectiv, art. 2 alin. 1, art. 3 alin. 1 şi <>art. 9 alin. 1 din Legea nr. 105/1997 , ceea ce, de buna seama, nu poate sa corespundã pe deplin cu realitatea. De fapt, în circumstanţele concrete ale acestor categorii de cauze, a cãror soluţionare definitiva presupune, potrivit altor reglementãri legale aplicabile, parcurgerea a doua grade de jurisdicţie (cel mai adesea, în fata curţii de apel componente şi, apoi, a Curţii Supreme de Justiţie, adicã în fata celor mai înalte instanţe judecãtoreşti, a cãror activitate, din motive obiective, nu se poate caracteriza prin acordarea unor termene scurte), modul în care <>art. 2 şi urmãtoarele din Legea nr. 105/1997 reglementeazã aceasta procedura prealabilã determina încãlcarea "dreptului la un proces echitabil", conferit prin art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. 2. Nu este vorba despre neconstituţionalitatea instituirii, în sine, a acestei proceduri prealabile, întrucât, astfel cum se arata prin decizia la care se referã aceasta opinie separatã, nu sunt incalcate dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul la apãrare (art. 24), la înfãptuirea justiţiei (art. 123) sau la instanţele judecãtoreşti (art. 125), dupã cum nu este încãlcat nici accesul liber la justiţie, prevãzut la art. 21 din Legea fundamentalã ["(1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept."], câtã vreme <>art. 9 din Legea nr. 105/1997 dispune ca impotriva deciziei Ministerului Finanţelor "[...] se poate face acţiune, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei, la instanta judecãtoreascã competenta [...]." 3. Sub acest din urma aspect, trebuie, însã, reamintit ca cea mai mare parte a reglementãrilor legale înlocuite prin <>Legea nr. 105/1997 - în mãsura în care este vorba despre conţinutul acestora în redactarile existente anterior pronunţãrii de cãtre Plenul Curţii Constituţionale a Deciziei nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justiţie al persoanelor în apãrarea drepturilor, libertãţilor şi intereselor lor legitime, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994 - stabileau, de regula, ca decizia Ministerului Finanţelor este "definitiva". Aceasta a fost, de exemplu, situaţia reglementãrilor legale privind impozitul pe salarii, taxa pe valoarea adãugatã sau accizele la produsele din import şi din ţara (menţionate explicit în cuprinsul <>art. 12 din Legea nr. 105/1997 , printre actele normative ale cãror prevederi se abroga, total sau parţial). Toate aceste legi, în redactarile anterioare anului 1994, prevedeau, de asemenea, şi o procedura administrativ-jurisdicţionalã prealabilã sesizãrii Ministerului Finanţelor. Astfel încât se poate constata ca, în esenta, <>Legea nr. 105/1997 a recunoscut în mod expres (ca urmare a menţionatei Decizii nr. 1/1994 a Plenului Curţii Constituţionale) posibilitatea accesului în justiţie impotriva actelor de control sau de impunere a organelor Ministerului Finanţelor, mentinand însã procedura prealabilã administrativ-jurisdicţionalã, pe care a unificat-o, prin instituirea a trei paliere succesive: "organele cu atribuţii de control sau de impunere"; direcţia generalã a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului Bucureşti; Ministerul Finanţelor. 4. Existenta unei proceduri prealabile administrativ-jurisdicţionale este acceptatã, de altfel, şi în jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului asupra aplicãrii prevederilor art. 6 paragraful 1 din Conventia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care a subliniat ca "Ratiuni de flexibilitate şi eficienta, care sunt pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor omului, pot justifica intervenţia anterioarã a unor organe administrative sau profesionale [...] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigenţele mentionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de traditia juridicã a mai multor state membre ale Consiliului Europei" (cazul "Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei", 1981). 5. Este însã stabilit, în aceeaşi jurisprudenta, ca imperativul soluţionãrii cauzei "într-un termen rezonabil" include ("dies ad quo") şi durata unor asemenea proceduri prealabile sesizãrii instanţei judecãtoreşti (de exemplu, cazurile "Golder contra Regatului Unit", 1975, şi "Vallee contra Frantei", 1994), precum şi ca "termenul rezonabil" se calculeazã pana la ("dies ad quem") soluţionarea finala a cauzei (de exemplu, cazurile "Eckle contra Republicii Federale a Germaniei", 1982, şi "Bricmont contra Belgiei", 1986). Nu se considera ca fiind soluţionare finala a cauzei pronunţarea unei hotãrâri judecãtoreşti prin care doar se recunoaşte existenta dreptului (de exemplu, existenta dreptului de a fi despãgubit, în cadrul rãspunderii civile), fãrã a se fi stabilit încã şi cuantumul concret al sumei de bani (de exemplu, cuantumul despãgubirii), ceea ce ar presupune un proces separat (în acest sens, cazurile "Guincho contra Portugaliei", 1984, şi "Silva Pontes contra Portugaliei", 1994). Procedurile pentru punerea în executare a hotãrârii judecãtoreşti nu sunt acoperite de garanţia "termenului rezonabil" (cazurile "X. contra Regatului Unit", 1981, şi "Alsterlund contra Suediei", 1988). 6. Aceeaşi jurisprudenta indica, în legatura cu caracterul "rezonabil" al duratei soluţionãrii cauzei, ca acesta nu se determina în mod abstract, ci sunt avute în vedere circumstanţele concrete ale fiecãrei spete, neexistand limite absolute de timp (de exemplu, cazurile "Konig contra Republicii Federale a Germaniei", 1978, şi "Santilli contra Italiei", 1991). Factorii care trebuie întotdeauna luati în considerare sunt: complexitatea cauzei; activitatea procesuala a partii ale carei drepturi sau obligaţii fac obiectul procesului; activitatea autoritãţilor administrative şi judiciare (Idem; în acelaşi sens, cazul "Vallee contra Frantei", 1994). Desigur, numai întârzierea cauzatã de acest din urma factor poate determina concluzia ca au fost incalcate dispoziţiile art. 6 paragraful 1 fraza întâi din convenţie, referitoare la "termenul rezonabil". Potrivit aceleiaşi jurisprudente, statului îi revine o obligaţie pozitiva şi de rezultat de a asigura soluţionarea cauzelor într-un "termen rezonabil", prin toate mijloacele care îi stau la dispoziţie (cazurile: "Zimmermann şi Steiner contra Elvetiei", 1983; "Martins Moreira contra Portugaliei", 1988; "Moreira de Azevedo contra Portugaliei", 1991; "Francesco Lombardo contra Italiei", 1992; "Muti contra Italiei", 1994). 7. În stabilirea modului în care cerinta "termenului rezonabil" este satisfacuta, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a mai utilizat, pe lângã analiza celor trei factori permanenţi (complexitatea cauzei, activitatea partii implicate şi activitatea autoritãţilor), şi criteriul referitor la "miza" specialã a procesului ("enjeu" sau "at stake", expresii utilizate în redactarea franceza şi, respectiv, în cea engleza a hotãrârilor acelei Curţi). Este vorba, cu alte cuvinte, despre criteriul interesului special cãruia, în speta, i se acorda importanta de cãtre partea ale carei drepturi ori obligaţii fac obiectul judecaţii. Astfel, s-a considerat ca o diligenta specialã trebuie acordatã atunci când "miza" procesului priveşte materii precum: starea civilã (cazul "Bock contra Republicii Federale a Germaniei", 1989), calitatea de salariat (cazurile "Bucholz contra Republicii Federale a Germaniei", 1981, şi "Obermeier contra Republicii Federale a Germaniei", 1990), acordarea de despãgubiri pentru victimele accidentelor de circulaţie (cazurile "Martins Moreira contra Portugaliei", 1988, şi "Silva Pontes contra Portugaliei", 1994), recunoaşterea titlului de proprietate asupra imobilelor (cazurile "Poiss contra Austriei", 1987, şi "Hentrich contra Frantei", 1994), restabilirea relaţiilor personale dintre pãrinţi şi copii (cazul "H. contra Regatului Unit", 1987) etc. 8. O asemenea relevanta specialã a fost acordatã şi situaţiei în care, pe parcursul soluţionãrii litigiului, sunt percepute penalitãţi sau dobânzi asupra sumei de bani ce constituie obiectul acestuia, astfel încât întârzierea soluţionãrii procesului are caracter oneros pentru reclamant (cazul "Schouten şi Meldrum contra Olandei", 1994). 9. Consider ca, mutatis mutandis, aceasta din urma jurisprudenta, în care "miza" procesului include interesul reclamantului de a evita inrautatirea situaţiei sale financiare, identifica ratiunea pentru care trebuie decis ca procedura reglementatã prin <>art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 nu permite satisfacerea dreptului de soluţionare în justiţie "într-un termen rezonabil" a cauzelor referitoare la "obiectiunile, contestaţiile sau plângerile asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor". 10. Spre a se ajunge la aceasta concluzie, este necesar sa fie avute în vedere şi alte reglementãri legale ce îi sunt aplicabile persoanei care se afla în situaţia de a formula asemenea obiecţiuni, contestaţii sau plângeri, utilizând procedura prevãzutã de <>Legea nr. 105/1997 . Este vorba despre unele dintre prevederile <>Ordonanţei Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare (aprobatã, cu modificãri, prin Legea nr. 108/1996), modificatã şi completatã prin Ordonanta Guvernului nr. 53/1997 (aprobatã, cu modificãri, prin Legea nr. 258/1998) şi, din nou, modificatã prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 113/1999. Într-adevãr, subiectul de drept care formuleazã, dupã caz, obiecţiuni, contestaţii sau plângeri în baza <>Legii nr. 105/1997 este, dintr-un alt punct de vedere, debitorul unei creanţe bugetare şi, de aceea, el este supus, deopotrivã, şi procedurii executãrii creanţelor bugetare ce au ca obiect "sumele constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor", acte de care acest subiect de drept este nemulţumit. 10.a) Astfel, potrivit alin. 1 al <>art. 10 din Ordonanta Guvernului nr. 11/1996 , "Obligaţiile bugetare stabilite de organele competente, prin documente de verificare sau de constatare, se plãtesc în termen de cel mult 15 zile de la data semnãrii sau a comunicãrii documentului de verificare sau de constatare, care constituie şi înştiinţare de plata." Art. 23 şi urmãtoarele din acelaşi act normativ reglementeazã procedura executãrii silite a creanţelor bugetare, procedura care, în mod firesc, este caracterizatã prin maxima celeritate. În acest sens, art. 23 alin. 2 stabileşte ca "Dacã debitorul nu a efectuat plata în termenul prevãzut în înştiinţarea de plata, organul de executare va începe executarea silitã prin comunicarea unei somaţii, prin care îi va face cunoscut debitorului ca, în termen de 15 zile, este obligat sa efectueze plata sumelor datorate." Iar conform art. 25 alin. 3, "Pentru obligaţiile bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii, amenzi, majorãri de întârziere şi alte sume datorate şi neachitate la termenul legal de plata, titlul executoriu îl constituie actul, emis sau aprobat de organul competent, prin care acestea se stabilesc." Executarea silitã se poate face prin trei modalitãţi care pot fi folosite succesiv ori concomitent: poprire, asupra bunurilor mobile, asupra bunurilor imobile (art. 40). 10.b) Sub aspectele la care se referã prezenta opinie separatã, esenţial este ca, în toate aceste situaţii de executare a creanţelor bugetare, "Exercitarea cãilor de atac la organele competente, de cãtre plãtitori, cu privire la stabilirea obligaţiilor bugetare, nu suspenda obligaţia acestora de plata." (alin. 2 al <>art. 10 din Ordonanta Guvernului nr. 11/1996 , în redactarea data prin art. I pct. 6 din Ordonanta Guvernului nr. 53/1997). Este adevãrat ca alin. 3 al aceluiaşi text de lege (în redactarea data prin art. I pct. 3 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 113/1999) dispune: "Cu toate acestea, Ministerul Finanţelor sau, dupã caz, autoritãţile administraţiei publice locale, prin organele lor competente în soluţionarea obiectiunilor, pot dipune, la cererea plãtitorului şi ţinând seama de motivele invocate de acesta, suspendarea obligaţiei de plata la bugetul de stat sau, respectiv, la bugetele locale, pana la soluţionarea primei cai de atac." Trebuie, însã, observat, mai întâi, ca o asemenea suspendare intra în puterea "organelor [...] competente în soluţionarea obiectiunilor" (iar nu şi a organelor competente în soluţionarea contestaţiilor sau plangerilor), asadar, astfel cum rezulta din <>art. 2 alin. 1 din Legea nr. 105/1997 , în competenta celui dintâi palier din succesiunea de organe ale Ministerului Finanţelor având atribuţii în cadrul procedurii instituite prin aceasta lege; de aceea, apare evident ca solicitarea de suspendare va fi admisã extrem de rar, fiindca este vorba despre o decizie a insesi organelor care au stabilit existenta creanţei bugetare puse în executare şi fiindca, în aceasta etapa, nici nu exista posibilitatea vreunui control asupra acestei puteri discretionare. În al doilea rând - şi mult mai relevant -, este de observat ca, inclusiv în cazul în care, în mod excepţional, suspendarea ar fi dispusã de cãtre organul care soluţioneazã obiecţiunea, aceasta mãsura poate dãinui numai "pana la soluţionarea primei cai de atac", moment dupã care se continua executarea silitã. 10.c) În aceeaşi ordine de idei, este necesar sa fie cunoscut ca, deşi <>art. 76 din Ordonanta Guvernului nr. 11/1996 permite formularea, la instanta judecãtoreascã, a unei contestaţii la executare, înregistrarea acesteia nu determina, eo ipso, suspendarea executãrii silite. Într-adevãr, conform art. 78 alin. 1 şi 2 din acest act normativ, "Pana la judecarea contestaţiei, instanta, la cerere, prin încheiere motivatã, poate suspenda executarea silitã. O data cu încuviinţarea suspendãrii, contestatorul va putea fi obligat sa depunã o cauţiune, dar nu mai mult decât suma ce reprezintã obligaţia bugetarã, pentru care se face executarea silitã şi cheltuielile de executare. La stabilirea cauţiunii, instanta va tine seama de înscrisul constatator al dreptului invocat de contestator, de starea solvabilitãţii sale, de valoarea bunurilor supuse executãrii silite, de cuantumul sumei datorate, precum şi de orice alte date ce intereseazã soluţionarea contestaţiei." Dificultatea obţinerii, în aceste condiţii, a încuviinţãrii suspendãrii este sporitã, ca urmare a faptului ca art. I pct. 27 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 113/1999 a abrogat dispoziţiile imediat urmãtoare, cuprinse în alin. 3 al <>art. 78 din Ordonanta Guvernului nr. 11/1996 , text care prevedea: "În cazuri urgente, preşedintele instanţei, potrivit alin. 1, poate dispune suspendarea executãrii silite, fãrã citarea pãrţilor şi fãrã dispunerea unei cauţiuni." 11. În esenta, rezulta din acest (atât de complicat şi instabil, din pacate) ansamblu de reglementãri legale ca procedura executãrii creanţelor bugetare se caracterizeazã printr-o deosebita celeritate şi eficienta - ceea ce este pe deplin firesc, având în vedere importanta acestei categorii de creanţe. Ca urmare, actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, la care se referã obiectiunile, contestaţiile şi plângerile reglementate prin art. 2-5 din Legea nr. 105/1996, sunt puse în executare foarte rapid. 12. Aceasta înseamnã ca, în imensa majoritate a cazurilor, executarea creanţei bugetare este finalizatã mai înainte de parcurgerea procedurii prealabile administrativjurisdictionale astfel reglementate. Cu alte cuvinte, la momentul în care organele Ministerului Finanţelor desfãşoarã aceasta procedura, subiectul de drept care a formulat obiecţiunea, contestaţia sau plângerea se vede deja lipsit, dupã caz, de sume de bani executate din contul sau bancar ori de alte bunuri mobile sau de bunuri imobile din patrimoniul sau ce au constituit obiectul executãrii silite. Iar pana la obţinerea unei hotãrâri judecãtoreşti care sa clarifice într-o modalitate definitiva şi irevocabilã dacã reclamantul datoreazã sau nu vreo suma de bani este cale lungã, ce include, cel mai adesea, proceduri în fata unor instanţe judecãtoreşti (curtea de apel şi Curtea Suprema de Justiţie) care, în mod obiectiv, nu pot soluţiona cauza foarte rapid. În acest context, este evident ca cele 4 + 1 luni de procedura prealabilã administrativjurisdictionala capata o alta semnificatie, nefiind onesta utilizarea de locutiuni de genul "numai 4 + 1 luni" ori "nici mãcar jumãtate de an"; în realitate, aceste 4 + 1 luni (aproape jumãtate de an) constituie o durata care nu corespunde conceptului de "termen rezonabil" impus prin art. 6 paragraful 1 fraza întâi din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Atunci când unei societãţi comerciale (de exemplu, o întreprindere mica sau mijlocie) îi sunt poprite conturile bancare pentru mai multe luni, la care se adauga o alta lungã perioada de timp de continuare a acestei situaţii (de obicei, aproape doi ani) pana când este epuizata definitiv şi irevocabil şi procedura judecãtoreascã ulterioara, eventuala hotãrâre judecãtoreascã de restituire a sumei de bani executate cu titlu de creanta bugetarã va fi primitã, adeseori, de o societate comercialã aflatã într-o dificila situaţie financiarã sau (dacã este vorba despre o suma mare de bani) chiar în stare de faliment. Când banii pentru care te judeci ti-au fost deja luati de adversar, orice zi de întârziere a soluţionãrii acţiunii tale în justiţie devine foarte importanta, îndeosebi atunci când esti comerciant (şi cu atât mai mult când actionezi în condiţii economice neprielnice, asa cum sunt acelea impuse, obiectiv, de trecerea la o economie de piata). Aici, "miza" procesului este nu numai obţinerea recunoaşterii nelegalitatii actului de control sau de impunere întocmit de organele Ministerului Finanţelor, ci obţinerea cat mai rapida a restituirii sumei de bani deja executate silit. Altfel, dreptatea vine prea târziu. Pe de alta parte, "Convenţia [pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale] subliniaza importanta acordatã ideii ca justiţia nu trebuie realizatã cu întârzieri de natura sa-i compromita eficacitatea şi credibilitatea" (cazul "Moreira de Azevedo contra Portugaliei", 1990; în acelaşi sens, cazul "H. contra Frantei", 1989). 13. Aspectele anterioare trebuie sa fie apreciate şi prin prisma situaţiei împovãrãtoare ce rezulta pentru reclamant prin aplicarea <>art. 6 din Legea nr. 105/1997 , potrivit cãruia: "Contestaţiile adresate direcţiilor generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, dupã caz, sunt supuse unei taxe de timbru de 2% la suma contestatã, dar nu mai puţin de 10.000 lei, [...]. Sumele plãtite cu titlu de taxe de timbru, aferente contestaţiei şi plângerii, se restituie, la cerere, integral sau parţial, în raport cu admiterea integrala sau parţialã a acestora." 14. Nu trebuie omisa nici împrejurarea ca, în cele mai numeroase situaţii, dupã obţinerea unei hotãrâri judecãtoreşti prin care se constata nelegalitatea actului de control sau de impunere întocmit de organele Ministerului Finanţelor, este necesarã formularea unei alte acţiuni în justiţie, prin care sa se solicite actualizarea cuantumului sumei de bani ce trebuie restituitã (avându-se în vedere efectele inflaţiei şi alte efecte negative determinate de trecerea timpului în cadrul unei economii aflate în curs de reforma şi restructurare), precum şi sa fie stabilit cuantumul prejudiciului cauzat reclamantului prin lipsirea sa de posibilitatea utilizãrii acelei sume de bani de-a lungul procesului (de exemplu, lipsirea de încasarea dobânzilor bancare). Acest nou proces în justiţie (pentru care, de altfel, trebuie avansate noi cheltuieli de judecata) poate sa aibã o durata comparabila cu durata procesului anterior. Noul proces nu trebuie sa fie analizat separat, din punctul de vedere al îndeplinirii exigenţei "termenului rezonabil", ci împreunã cu durata celui dintâi proces (astfel cum rezulta din jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu din hotãrârile pronunţate în cazurile "Guincho contra Portugaliei", 1984, şi "Silva Pontes contra Portugaliei", 1994). 15. La toate acestea, se adauga necesitatea de a nu omite ca, o data obţinutã hotãrârea judecãtoreascã definitiva şi irevocabilã prin care se dispune restituirea unei anumite sume de bani cãtre reclamant, aceasta nu echivaleaza cu însãşi restituirea, adeseori procedura de restituire putând fi mai îndelungatã chiar şi decât procedura stabilitã prin <>Legea nr. 105/1997 . Desigur însã ca, astfel cum s-a statuat în jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, în cazurile "X. contra Regatului Unit", 1981 şi "Alsterlund contra Suediei", 1988), procedurile pentru punerea în executare a hotãrârii judecãtoreşti nu sunt acoperite de garanţia "termenului rezonabil" prevãzutã de art. 6 paragraful 1 fraza întâi din convenţie. 16. Dar nu numai aspectul pur "temporal" al procedurii prealabile instituite prin <>art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 intereseazã din perspectiva cerintei ca litigiul sa fie soluţionat "într-un termen rezonabil". Într-adevãr, în contextul dispoziţiilor art. 6 din convenţie, cu privire la dreptul la un "proces echitabil", finalitatea acestei locutiuni atrage şi conotatia: "într-o modalitate rezonabila". De aceea, procedura prealabilã administrativ-jurisdicţionalã prevãzutã de <>art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 contravine acestei finalitati şi prin stabilirea a nu mai puţin de trei paliere succesive de organe aparţinând aceleiaşi structuri administrative ("organele cu atribuţii de control sau de impunere", direcţia generalã a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului Bucureşti, Ministerul Finanţelor). Unui asemenea periplu administrativ i s-ar fi putut recunoaşte, eventual, o ratiune, dar numai dacã ar fi avut o alta natura juridicã decât aceea de procedura prealabilã, compusa din secvente relativ omogene; bunaoara, astfel cum s-a arãtat anterior, în conceptia care a determinat modul de redactare a actelor normative înlocuite prin <>Legea nr. 105/1997 , deciziile Ministerului Finanţelor erau considerate "definitive" (situaţie declarata neconstitutionala prin jurisprudenta Curţii Constituţionale, de exemplu prin Decizia Plenului nr. 1/1994). Dar, în condiţiile în care acest periplu administrativ are doar semnificatia îndeplinirii unor condiţii prealabile accesului în justiţie, o asemenea modalitate complicata de reglementare nu mai este "rezonabila", impunând - inutil, din perspectiva conceptului de "proces echitabil" - proceduri intermediare similare şi favorizand, de altfel, o excesiva birocratie şi, uneori, corupţia. Cu alte cuvinte, unul şi acelaşi termen (precum cel de 4 + 1 luni) poate prezenta dificultãţi diferite, fiind, asadar, mai mult sau mai puţin "rezonabil", dupã cum înãuntrul acestuia reclamantul trebuie sa desfãşoare o procedura juridicã în fata unui singur organ abilitat, sau, dimpotriva, este obligat la eforturi mai mari, fiindca trebuie sa se adreseze - cu cereri de fiecare data motivate - unei succesiuni de trei organe administrative. 17). În concluzie, prevederile <>art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 sunt neconstituţionale. Dacã aceasta concluzie ar fi fost impartasita prin decizia Curţii Constituţionale la care se referã prezenta opinie separatã, decizia astfel pronunţatã ar fi atras, desigur, datoritã relatiei normative existente, şi inaplicabilitatea prevederilor din textele de lege imediat urmãtoare (îndeosebi a prevederilor art. 6), care însã nu conţin, în sine, vreun element de neconstituţionalitate.
* * *
Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este stat de drept. De aceea, considerentele şi dispozitivul deciziei la care se referã prezenta opinie separatã (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de cãtre majoritatea judecãtorilor Curţii Constituţionale) sunt singurele care produc efecte obligatorii, "erga omnes", conform art. 145 alin. (2) din Constituţie. Atât considerentele, cat şi enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertãţii de exprimare şi afirmarea independentei unuia dintre judecãtorii Curţii Constituţionale, fãrã a produce însã vreun efect juridic în privinta soluţionãrii litigiului aflat pe rolul instanţei judecãtoreşti sau în privinta constituţionalitãţii prevederilor <>art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor.
Lucian Mihai, preşedintele Curţii Constituţionale
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
