Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 176 din 24 martie 2005 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedura civila
Ioan Vida - preşedinte Constantin Doldur - judecãtor Nicolae Cochinescu - judecãtor Aspazia Cojocaru - judecãtor Acsinte Gaspar - judecãtor Kozsokar Gabor - judecãtor Petre Ninosu - judecãtor Ion Predescu - judecãtor Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor Ion Tiucã - procuror Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Rodica Dulan şi Timoftei Dârlea în Dosarul nr. 6.069/2004 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia civilã. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publicã din 22 martie 2005, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea datã, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 24 martie 2005.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele: Prin Încheierea din 9 decembrie 2004, pronunţatã în Dosarul nr. 6.069/2004, Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedurã civilã, introduse prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 58/2003 , aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 195/2004 . Excepţia a fost ridicatã de Rodica Dulan şi Timoftei Dârlea, recurenţi într-o cauzã civilã având ca obiect soluţionarea unei cereri de partaj succesoral. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin cã formularea art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedurã civilã, în ceea ce priveşte menţiunea "sub sancţiunea nulitãţii", referitoare la elementele pe care trebuie sã le cuprindã cererea de recurs, este neconstituţionalã întrucât impune instanţelor sã constate nulitatea recursului, fãrã a se da posibilitatea recurentului sã acopere eventualele lipsuri ale cererii sale de recurs, care nu aduc celorlalte pãrţi nici o vãtãmare procesualã. Recurentul se gãseşte de cele mai multe ori în imposibilitatea absolutã de a indica elementele enumerate în textul atacat, deoarece în dispozitivul hotãrârilor judecãtoreşti nu se indicã toate aceste date de identificare. În concluzie, autorii excepţiei apreciazã cã textul criticat aduce atingere dreptului la exercitarea unei cãi de atac şi dreptului la acces liber la justiţie, contravenind astfel art. 21 şi 129 din Constituţie. Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilã, prin adresã comunicatã Curţii ulterior înaintãrii încheierii de sesizare, şi-a exprimat opinia în sensul cã dispoziţiile art. 302^1 din Codul de procedurã civilã nu încalcã textele constituţionale invocate de recurenţi, întrucât din coroborarea art. 21 şi a art. 129 din Legea fundamentalã nu reiese cã o cale de atac, precum recursul, nu ar putea fi supusã vreunei condiţionãri de ordin formal. Ipoteza vizatã de autorii excepţiei este cea a unei interpretãri greşite din partea instanţelor judecãtoreşti a normei procedurale prevãzute de textul criticat. Potrivit dispoziţiilor <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. Guvernul apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, întrucât art. 302^1 din Codul de procedurã civilã stabileşte condiţiile pe care trebuie sã le îndeplineascã cererea de recurs, sub sancţiunea nulitãţii acesteia, condiţii care, de altfel, se regãsesc şi în art. 133 şi 287 din Codul de procedurã civilã, referitoare la cererea de chemare în judecatã, respectiv la cererea de apel. În acelaşi timp, potrivit art. 316 din Codul de procedurã civilã, dispoziţiile de procedurã privind judecata în apel se aplicã şi în instanţa de recurs, reglementând deci posibilitatea de a se îndeplini cerinţele de formã ale cererii de recurs, pânã la prima zi de înfãţişare. De asemenea, Guvernul apreciazã cã garanţiile unui proces echitabil sunt asigurate şi prin posibilitatea recurentului de a consulta dosarul pentru aflarea datelor de identificare a celorlalte pãrţi şi prin instituirea unui termen rezonabil pentru introducerea cererii de recurs. Totodatã, în cazul în care recurentul depune personal cererea de recurs, se aplicã prevederile art. 303 alin. 5 din Codul de procedurã civilã, potrivit cãrora preşedintele instanţei va putea sã înapoieze pãrţii prezente cererea de recurs dacã aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevãzute de lege, prelungind termenul de recurs cu 5 zile. Avocatul Poporului aratã cã sesizarea Curţii Constituţionale prin Încheierea din 9 decembrie 2004 a Curţii de Apel Iaşi - Secţia civilã este inadmisibilã, întrucât lipseşte opinia instanţei cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, ceea ce contravine prevederilor <>art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 . Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã. În ceea ce priveşte punctul de vedere trimis de Avocatul Poporului, în sensul cã lipsa opiniei instanţei de judecatã conduce la nelegalitatea sesizãrii Curţii, potrivit dispoziţiilor <>art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 , Curtea constatã cã asupra acestei chestiuni s-a pronunţat prin <>Decizia nr. 47 din 5 martie 1997 (publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 10 aprilie 1998), prin care a statuat cã examinarea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi împiedicatã de neîndeplinirea unei obligaţii în sarcina unei autoritãţi publice, chiar dacã aceasta este o instanţã judecãtoreascã. De altfel, aşa cum s-a arãtat mai sus, instanţa de judecatã a comunicat Curţii Constituţionale opinia sa cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedurã civilã, introdus prin <>art. I pct. 9 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedurã civilã, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 28 iunie 2003, şi completat prin <>art. I pct. 6 din Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 58/2003 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 26 mai 2004, cu urmãtorul cuprins: "Cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulitãţii, urmãtoarele menţiuni: a) numele, domiciliul sau reşedinţa pãrţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, dupã caz, numãrul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, dupã caz, codul fiscal şi contul bancar. Dacã recurentul locuieşte în strãinãtate, va arãta şi domiciliul ales în România, unde urmeazã sã i se facã toate comunicãrile privind procesul; [...]." În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin cã dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art. 21 şi 129 din Constituţie, al cãror conţinut este urmãtorul: - Art. 21: "(1) Orice persoanã se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept. (3) Pãrţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. (4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite."; - Art. 129: "Împotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii." Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţionalã reţine cã, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 şi ale art. 126 alin. (2) din Constituţia României, exercitarea cãilor de atac împotriva hotãrârilor judecãtoreşti şi procedura de judecatã sunt stabilite prin lege. Din aceste prevederi constituţionale rezultã cã legiuitorul are libertatea de a stabili cazurile şi condiţiile în care pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac. Având în vedere întregul sistem normativ al Constituţiei, Curtea constatã totodatã cã libertatea legiuitorului de a stabili condiţiile de exercitare a cãilor de atac şi procedura de judecatã nu este absolutã, limitele libertãţii de reglementare fiind determinate şi în aceste cazuri de obligativitatea respectãrii normelor şi principiilor privind drepturile şi libertãţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentalã şi prin actele juridice internaţionale la care România este parte. Astfel, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoanã se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept. În reglementarea exercitãrii acestui drept legiuitorul are posibilitatea sã impunã anumite condiţii de formã, ţinând de natura şi de exigenţele administrãrii justiţiei, fãrã însã ca aceste condiţionãri sã aducã atingere substanţei dreptului sau sã îl lipseascã de efectivitate. În sensul considerentelor expuse mai sus, Curtea Constituţionalã are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat cã scopul Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale este "sã apere nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective" (Cazul Airey contra Irlandei, 1979, şi Cazul Artico contra Italiei, 1980). Într-o cauzã similarã celei deduse controlului de constituţionalitate, Curtea de la Strasbourg a statuat prin Hotãrârea din 9 noiembrie 2004, pronunţatã în cazul Saez Maeso contra Spaniei, cã a existat o violare a art. 6 paragraful 1 din convenţie, atunci când normele referitoare la formele ce trebuie respectate pentru introducerea unui recurs şi aplicarea lor îi împiedicã pe justiţiabili sã se prevaleze de cãile de atac disponibile. În considerentele hotãrârii Curtea a precizat cã, deşi accesul la o instanţã de judecatã nu este un drept absolut, ci este susceptibil de limitãri, în special în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a unei cãi de atac, totuşi, aceste limitãri nu trebuie sã restrângã accesul deschis unui justiţiabil de o asemenea manierã sau pânã la un asemenea punct încât dreptul sã fie atins în însãşi substanţa lui. În lumina acestor considerente Curtea Constituţionalã constatã cã dispoziţiile art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedurã civilã, prin care se sancţioneazã cu nulitate absolutã omisiunea de se preciza în cuprinsul cererii de recurs "numele, domiciliul sau reşedinţa pãrţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, dupã caz, numãrul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, dupã caz, codul fiscal şi contul bancar", precum şi - dacã recurentul locuieşte în strãinãtate - "domiciliul ales în România, unde urmeazã sã i se facã toate comunicãrile privind procesul", apar ca un formalism inacceptabil de rigid, de naturã sã afecteze grav efectivitatea exercitãrii cãii de atac şi sã restrângã nejustificat accesul liber la justiţie. În aceastã ordine de idei Curtea observã cã cele mai multe dintre elementele prevãzute în textul de lege atacat, şi anume domiciliul sau reşedinţa pãrţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, dupã caz, numãrul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, dupã caz, codul fiscal şi contul bancar, precum şi - dacã recurentul locuieşte în strãinãtate - domiciliul ales în România, unde urmeazã sã i se facã toate comunicãrile privind procesul, se regãsesc în totalitate în actele dosarului în care s-a pronunţat hotãrârea care face obiectul cãii de atac, cã nu sunt indispensabile pentru identificarea acestei hotãrâri şi cã nici nu sunt menţionate în dispozitivul hotãrârii atacate. Pe de altã parte, în sistemul Codului de procedurã civilã, recursul este conceput ca o cale extraordinarã de atac, altfel spus, ca un ultim nivel de jurisdicţie în care pãrţile în litigiu îşi pot apãra drepturile lor subiective, înlãturând efectele hotãrârilor pronunţate în condiţiile celor 10 cazuri de nelegalitate prevãzute de art. 304 din Codul de procedurã civilã. Or, instituirea sancţiunii nulitãţii pentru neîndeplinirea acestor cerinţe de formã în însuşi cuprinsul cererii de recurs, fãrã nici o posibilitate de remediere a omisiunii, îl lipseşte pe recurent, fãrã o justificare rezonabilã, de posibilitatea de a se examina, pe calea recursului, susţinerile sale întemeiate privind modul eronat, eventual abuziv, prin care s-a soluţionat, prin hotãrârea atacatã, litigiul în care este parte. Având în vedere aceste efecte ale aplicãrii prevederilor art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedurã civilã, Curtea constatã cã, prin sancţiunea nulitãţii pe care o instituie, textul de lege atacat încalcã atât dispoziţiile art. 21, cât şi pe cele ale art. 129 şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie. Nu se poate primi, pentru a constata constituţionalitatea textului de lege atacat, punctul de vedere comunicat de Guvernul României, în sensul cã nulitatea prevãzutã de art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedurã civilã ar putea fi înlãturatã prin aplicarea prevederilor art. 316 din acelaşi cod, dat fiind cã prin textul de lege invocat se prevede cã dispoziţiile de procedurã privind judecata în apel - dispoziţii în care omisiunile la care se referã textul atacat nu sunt sancţionate cu nulitatea - se aplicã şi de instanţa de recurs, în mãsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul privind recursul. Or, specificitatea dispoziţiilor cuprinse în textul de lege atacat, în raport cu dispoziţiile art. 287 din Codul de procedurã civilã, care reglementeazã cuprinsul şi condiţiile de validitate ale cererii de apel, este evidentã. Nu se poate primi, tot astfel, susţinerea cã nulitatea prevãzutã de art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedurã civilã ar putea fi înlãturatã prin aplicarea prevederilor art. 303 alin. 5 din acelaşi cod, care permit preşedintelui instanţei sã înapoieze pãrţii prezente cererea de recurs, dacã aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevãzute de lege, prelungind termenul de recurs cu 5 zile, cãci aceastã prevedere are o aplicabilitate limitatã, care exclude cazurile în care cererea de recurs este înaintatã prin poştã. În concluzie, Curtea constatã cã textul de lege atacat este neconstituţional în ceea ce priveşte sancţionarea cu nulitate absolutã a omisiunii de a se preciza în cuprinsul cererii de recurs "numele, domiciliul sau reşedinţa pãrţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, dupã caz, numãrul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, dupã caz, codul fiscal şi contul bancar", precum şi - dacã recurentul locuieşte în strãinãtate - "domiciliul ales în România, unde urmeazã sã i se facã toate comunicãrile privind procesul".
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Rodica Dulan şi Timoftei Dârlea în Dosarul nr 6.069/2004 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia civilã şi constatã cã textul de lege atacat este neconstituţional în ceea ce priveşte sancţionarea cu nulitate absolutã a omisiunii de a se preciza în cuprinsul cererii de recurs "numele, domiciliul sau reşedinţa pãrţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, dupã caz, numãrul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, dupã caz, codul fiscal şi contul bancar", precum şi - dacã recurentul locuieşte în strãinãtate - "domiciliul ales în România, unde urmeazã sã i se facã toate comunicãrile privind procesul". Decizia se comunicã celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului. Definitivã şi general obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 24 martie 2005.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean
OPINIE SEPARATĂ
Contrar soluţiei adoptate, cu majoritate de voturi, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 176 din 24 martie 2005, apreciem cã dispoziţiile art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedurã civilã nu încalcã nici o prevedere constituţionalã. Curtea Constituţionalã în jurisprudenţa sa, conformã practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, a statuat în mod repetat cã accesul liber la justiţie nu este un drept absolut a cãrui exercitare nu ar putea fi condiţionatã, prin lege, de îndeplinirea anumitor cerinţe obligatorii. De asemenea, şi exercitarea cãilor de atac se poate face potrivit art. 129 din Constituţie, "în condiţiile legii". Aceste condiţii pot viza subiecţii îndreptãţiţi sã promoveze anumite cereri ori cãi de atac, instanţele judecãtoreşti la care trebuie depuse cererile, în funcţie de obiectul lor, forma şi conţinutul diferitelor cereri, termenele în care pot fi introduse, procedurile prealabile, taxele judiciare de timbru ori cauţiunile şi altele. Toate aceste condiţii sunt prevãzute în reguli de procedurã, or, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, "Competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã sunt prevãzute numai prin lege". Suntem întru totul de acord cu ideea, reţinutã în considerentele deciziei, cã nici una dintre condiţionãrile legale privind forma şi conţinutul cererilor adresate instanţelor judecãtoreşti nu poate sã aducã atingere substanţei dreptului de acces liber la justiţie ori a dreptului de exercitare a cãilor de atac disponibile şi nici sã lipseascã de efectivitate aceste drepturi. Apreciem însã cã dispoziţiile art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedurã civilã, referitoare la o parte din condiţiile pe care trebuie sã le îndeplineascã cererea de recurs, nu sunt de naturã sã aducã atingere dreptului de acces liber la justiţie, dreptului de exercitare a cãilor legale de atac şi, cu atât mai puţin, dreptului la apãrare. Toate datele pe care trebuie sã le conţinã cererea de recurs, conform art. 302 alin. 1 lit. a) din Codul de procedurã civilã, sunt necesare pentru asigurarea desfãşurãrii unui proces echitabil şi soluţionãrii cauzei într-un termen rezonabil. Cerinţele cuprinse în acest text de lege se referã la datele de identificare a pãrţilor procesului, fãrã de care recursul nu ar putea fi soluţionat în mod operativ, legal şi temeinic. Neindicarea exactã a datelor de identificare a recurentului ar face posibilã ca, ulterior, recursul sã fie însuşit şi de alte persoane care nu au exercitat calea de atac în termen legal. Neindicarea exactã a datelor de identificare a celorlalte pãrţi împiedicã stabilirea corectã a limitelor recursului, respectiv a pãrţilor faţã de care acesta a fost declarat. Condiţiile prevãzute de textul de lege examinat nu sunt de naturã sã producã greutãţi pãrţii care doreşte sã declare recurs, nu se referã la date pe care nu le cunoaşte ori nu le-ar putea afla cu uşurinţã în termenul prevãzut pentru depunerea cererii de recurs. Potrivit art. 112 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedurã civilã, aceleaşi date trebuie sã cuprindã şi cererea de chemare în judecatã adresatã primei instanţe. În acea fazã cunoaşterea tuturor datelor prevãzute este mai dificilã, dar, dupã parcurgerea a douã trepte de jurisdicţie, datele respective se regãsesc în actele dosarului şi chiar în hotãrârea ce se comunicã pãrţilor. Nici una dintre pãrţi nu este împiedicatã în exercitarea dreptului de a ataca cu recurs hotãrârea consideratã nelegalã sau netemeinicã. Li se cere doar sã menţioneze anumite date în cererea de recurs, date pe care le cunosc ori le pot afla fãrã întârziere şi cu uşurinţã. În cadrul procesului civil, guvernat şi de principiul disponibilitãţii, sarcina cercetãrii şi aflãrii datelor nu poate fi transferatã instanţei de recurs, care tot nu ar putea identifica nici recurenţii şi nu ar putea determina limitele recursului, pãrţile la care se referã. Sancţiunea nulitãţii se aplicã faţã de recurentul nediligent, care nu a manifestat respect şi interes faţã de condiţiile legale de formã şi conţinut, pe care trebuie sã le îndeplineascã cererea de recurs. Dreptul la apãrare nu este restrâns de dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate. Acest drept se exercitã neîngrãdit, sub protecţia garanţiilor procedurale, în cadrul unui proces declanşat sau al unei cãi de atac exercitate cu respectarea regulilor de procedurã stabilite prin lege.
Judecãtor, Kozsokar Gabor -------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
