Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 175 din 26 martie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 361 din 16 mai 2014
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Toni Greblă - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Andreea Costin - magistrat-asistent
Cu participarea, în şedinţa publică din 20 martie 2014, a reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, excepţie ridicată de Cristian Vasile Toma în Dosarul nr. 4.613/2/2013 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 776D/2013.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 20 martie 2014, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public şi a reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 25 martie 2014. La această dată Curtea a constatat imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, şi, având în vedere art. 57 din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 26 martie 2014, dată la care a pronunţat prezenta decizie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 5 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 4.613/2/2013, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, excepţie ridicată de Cristian Vasile Toma într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de obligare a Guvernului României la acordarea unor despăgubiri aferente perioadei rămase neexercitate din mandatul său în Consiliul Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 a fost adoptată cu încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituţie, în condiţiile în care emitentul nu a indicat situaţia extraordinară care a stat la baza emiterii actului normativ şi nu a motivat corespunzător urgenţa. Argumentele prezentate în nota de fundamentare care a însoţit proiectul ordonanţei de urgenţă nu reflectă existenţa unei situaţii extraordinare la data emiterii acesteia, astfel încât să nu fie posibilă adoptarea actului normativ în procedura obişnuită de legiferare.
În continuare autorul excepţiei susţine că prevederile legale criticate încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, întrucât permite un tratament inegal şi discriminatoriu între personalul Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private şi membrii Consiliului acesteia, situaţia acestora fiind comparabilă, în sensul că ambele categorii de persoane îşi exercitau activitatea în cadrul aceleiaşi autorităţi, atribuţiile acestora fiind reglementate prin aceleaşi acte juridice, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private şi regulamentele de organizare şi funcţionare ale acesteia.
Mai susţine că prevederea legală criticată determină un prejudiciu în patrimoniul său prin pierderea venitului la care acesta era îndreptăţit până la expirarea mandatului, ca urmare a desfiinţării autorităţii la care acesta era exercitat. Astfel, se afectează chiar existenţa dreptului de proprietate. Or o limitare/restrângere a dreptului de proprietate nu poate fi admisă decât în contextul respectării art. 53 din Constituţie.
În ce priveşte protecţia dreptului de proprietate, invocă atât Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la art. 115 alin. (4) din Constituţie, Guvernul arată că situaţia extraordinară a fost motivată în preambulul ordonanţei de urgenţă.
Mai departe, referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea principiului egalităţii consacrat de art. 16 din Constituţie, Guvernul susţine că discriminarea are ca situaţie premisă faptul că persoanele supuse discriminării se află în aceeaşi situaţie şi, cu toate acestea, legea instituie regimuri juridice diferite. În acest sens invocă jurisprudenţa Curţii în materie, respectiv Decizia nr. 70 din 15 decembrie 1993, nr. 168 din 10 decembrie 1998, nr. 78 din 25 februarie 2003, nr. 423 din 10 mai 2007, nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011, nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 şi nr. 397 din 1 octombrie 2013. Mai arată că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 23 iulie 1968 pronunţată în Cauza "Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene" împotriva Belgiei.
Din dispoziţiile art. 3-12 şi art. 30 şi art. 31 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2005 rezultă cu claritate că statutul juridic al membrilor Consiliului diferă în mod substanţial de statutul juridic al personalului Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, dat fiind faptul că modalitatea de numire în funcţie diferă - membrii Consiliului sunt numiţi de către Parlament, în timp ce personalul este angajat cu contract de muncă, pe baza unor condiţii comune, distincte de cele aplicabile membrilor Consiliului, conform art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2005. Astfel, există diferenţe concrete şi importante între cele două categorii de persoane, ceea ce este de natură să justifice şi diferenţa de tratament promovată în cadrul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012.
În continuare, Guvernul, referindu-se la criticile de neconstituţionalitate raportate la celelalte dispoziţii constituţionale, arată că o creanţă salarială devine exigibilă lunar, ulterior prestării muncii, salariatul neavând decât o vocaţie cu privire la salariul respectiv până la momentul la care intervine exigibilitatea.
Prin urmare, până la data la care creanţa salarială devine certă, lichidă şi exigibilă, salariatul nu are decât vocaţia de a-i fi salarizată munca şi, în orice caz, salariul nu poate fi considerat datorat în absenţa prestării muncii. În aceste condiţii, arată Guvernul, creanţele avute în vedere de către autorul excepţiei nu pot fi considerate un "bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. În ceea ce priveşte susţinerea încălcării art. 115 alin. (4) din Constituţie, arată că luarea măsurilor în regim de urgenţă prin ordonanţa de urgenţă este justificată în preambulul acesteia.
În continuare arată că nu se poate vorbi despre încălcarea dreptului de a primi anumite foloase băneşti în condiţiile în care autoritatea de la care se primeau a fost desfiinţată, iar mandatul autorului excepţiei a fost revocat.
Nici principiul egalităţii în drepturi nu este încălcat, deoarece diferenţa dintre categoriile de persoane la care face referire autorul este rezonabilă şi justificată de situaţia obiectiv deosebită în care se află membrii Comisiei faţă de personalul din cadrul autorităţii administrative desfiinţate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 21 decembrie 2012, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 23 aprilie 2013. Termenul prevăzut la art. 24 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 a fost prorogat până la 30 aprilie 2013 prin art. VIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/2013 pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale şi prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 8 martie 2013.
Din motivarea excepţiei rezultă că autorul acesteia critică în special ultima teză a alin. (1) al art. 24 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 referitoare la încetarea de drept a mandatului membrilor/membrilor conducerii autorităţilor desfiinţate. Astfel, textul de lege criticat are următoarea redactare: "A.S.F. îşi exercită prerogativele prevăzute la art. 2 alin. (1) începând cu data încheierii protocolului de predare-preluare prevăzut la art. 22 alin. (1), dar nu mai târziu de 30 aprilie 2013. La aceeaşi dată, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private se desfiinţează şi mandatele membrilor acestor autorităţi, respectiv ale membrilor conducerii acestora încetează de drept."
În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 115 alin. (4) privind adoptarea ordonanţelor de urgenţă, art. 136 alin. (5) privind caracterul inviolabil al proprietăţii private, prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 privind protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi prevederilor art. 17 privind dreptul de proprietate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
De asemenea, este menţionată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 15 iunie 2012, pronunţată în Cauza Mureşeanu împotriva României, sau Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei.
Mai este invocată şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la supremaţia dreptului european, respectiv Hotărârea din 15 iulie 1964, pronunţată în Cauza C 6/64, Flaminio Costa împotriva E.N.E.L., Hotărârea din 17 decembrie 1970, pronunţată în Cauza C-11/70 Internationale Handelsgesellschaft mbH împotriva Einfuhr- und Vorratsstelle fur Getreide und Futtermittel, şi Hotărârea din 9 martie 1978, pronunţată în Cauza C-106/77 Administration des finances de l'Etat împotriva Societe anonyme Simmenthal.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea Constituţională constată următoarele:
I. 1. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 115 alin. (4), Curtea reţine că referitor la exigenţele constituţionale privind existenţa unei situaţii extraordinare, care să justifice urgenţa adoptării unei ordonanţe de urgenţă, în jurisprudenţa sa în materie, concretizată prin Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, şi Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009, a statuat că Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă în următoare condiţii, întrunite în mod cumulativ:
- existenţa unei situaţii extraordinare;
- reglementarea acesteia să nu poată fi amânată;
- urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei.
Situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun şi au un caracter obiectiv, în sensul că existenţa lor nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998).
2. Raportând aceste criterii de analiză la prezenta cauză, Curtea reţine că, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012, această intervenţie legislativă este justificată de Guvern prin faptul că au fost constatate "disfuncţionalităţi în activitatea desfăşurată în sectorul pieţei de capital şi cel al asigurărilor", care, datorită "tensiunilor generate de criza economică", sunt de natură să "submineze, prin contaminare, încrederea populaţiei" în sistemul financiar.
Guvernul consideră necesară adoptarea de urgenţă a unor măsuri de ordin legislativ care să asigure "eficientizarea activităţii de supraveghere sectorială".
În subsidiar, din analiza Notei de fundamentare care a însoţit proiectul ordonanţei de urgenţă criticate reiese că au fost avute în vedere, de asemenea, şi "experienţa recentă a unor state membre, precum şi recomandările europene în domeniu". Se arată că "modelul dominant în Uniunea Europeană este cel al autorităţii unice a sectorului financiar".
3. Curtea reţine faptul că, potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012, Autoritatea de Supraveghere Financiară se înfiinţează ca autoritate administrativă autonomă, de specialitate, cu personalitate juridică, independentă, autofinanţată.
Potrivit art. 117 alin. (2) din Constituţie, autorităţile administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică. Însă şi prin ordonanţă de urgenţă se poate reglementa în materii care fac obiectul legilor organice, întrucât chiar art. 115 alin. (5) teza finală din Legea fundamentală prevede că ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la art. 76 alin. (1), respectiv cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.
4. Astfel, având în vedere cele expuse mai sus, din analiza preambulului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 şi a Notei de fundamentare, Curtea poate deduce elementele de fapt/obiective ale situaţiei extraordinare. Situaţia indicată este rezultatul existenţei unor disfuncţionalităţi ale sistemului financiar, care, pe fondul tensiunilor generate de criza economică, ar conduce la pierderea încrederii populaţiei în serviciile oferite de întregul sistem financiar. Chiar dacă disfuncţionalităţile sistemului financiar, privite în mod singular, nu sunt de o atare gravitate încât să afecteze interesul public, coroborate însă cu tensiunile generate de criza economică pot conduce la lezarea interesului public; de altfel, în aprecierea acestor din urmă situaţii Guvernul dispune de o anumită marjă de apreciere.
Prin urmare, Curtea acceptă că elementele cuprinse în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 pot fi considerate ca justificând atât oportunitatea, raţiunea şi utilitatea reglementării, cât şi existenţa unei situaţii extraordinare.
II. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea urmează să le respingă, ca neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
1. Prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 a fost înfiinţată Autoritatea de Supraveghere Financiară care îşi exercită atribuţiile prin preluarea şi reorganizarea tuturor atribuţiilor şi prerogativelor Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.), Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.) şi Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (C.S.S.P.P.), autorităţi care se desfiinţează.
În acest context legislativ, Curtea constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 nu a abrogat reglementările speciale anterioare, acestea păstrându-şi apartenenţa la dreptul pozitiv. Actele normative anterioare care au reglementat organizarea şi funcţionarea celor trei autorităţi desfiinţate nu sunt implicit abrogate, neexistând vreo dispoziţie legală expresă în acest sens; mai mult, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 28 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012, aceasta se completează cu legislaţia care reglementează activitatea autorităţilor care se desfiinţează, după caz, în măsura în care acestea nu vin în contradicţie cu prevederile sale. De asemenea, sintagma "Autoritatea de Supraveghere Financiară" va înlocui în cuprinsul actelor normative sintagmele "Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare", "Comisia de Supraveghere a Asigurărilor" şi "Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private".
2. Referitor la invocarea încălcării principiului egalităţii între personalul Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private şi membrii Consiliului acesteia, în jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit în mod constant că principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, astfel că, dacă unor situaţii egale trebuie să le corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit, iar încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării are loc atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă şi rezonabilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.006 din 27 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2013, sau Decizia nr. 256 din 17 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 2 aprilie 1998).
Astfel, Curtea constată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a fost numit în calitate de membru al Consiliului Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, pentru un mandat de 5 ani, prin Hotărârea Parlamentului României nr. 25/2011 pentru numirea unor membri ai Consiliului Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 891 din 15 decembrie 2011. Prin urmare, acesta şia desfăşurat activitatea la autoritatea publică menţionată în baza unui mandat acordat de Parlamentul României. Potrivit art. 30 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 15 iunie 2005, membrii Consiliului Comisiei beneficiau de o indemnizaţie pentru fiecare şedinţă la care erau prezenţi. În ceea ce priveşte personalul Comisiei, Curtea constată că salarizarea acestuia, potrivit art. 31 din ordonanţa de urgenţă menţionată, se stabileşte prin hotărâre a Consiliului Comisiei.
Totodată, având în vedere prevederile art. 12 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2005, Curtea constată că personalul Comisiei este personal contractual, angajat potrivit Codului muncii şi supus regulilor prevăzute de respectivul cod.
Prin urmare, Curtea reţine că situaţia membrilor Consiliului Comisiei este diferită de cea a personalului acesteia. Mandatul de membru al Consiliului Comisiei a încetat la data apariţiei Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 prin care s-a desfiinţat instituţia reprezentată şi care nu a prevăzut continuarea mandatului în cadrul autorităţii nou-înfiinţate, iar dispoziţiile art. 23 din ordonanţa de urgenţă criticată, potrivit cărora Autoritatea de Supraveghere Financiară preia numărul de posturi şi personalul autorităţilor desfiinţate, nu sunt aplicabile persoanelor care au deţinut un astfel de mandat. Curtea reţine că nicio dispoziţie constituţională nu împiedică legiuitorul să suprime durata unui mandat care nu este de rang constituţional, cum este în cazul de faţă, Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private nefiind o instituţie fundamentală a statului, prin urmare mandatul membrilor săi fiind unul de rang legal.
Astfel, Curtea constată că nu au fost încălcate nici prevederile art. 16 din Constituţie şi nici ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât dispoziţiile legale criticate nu instituie inegalităţi sau discriminări între cetăţeni ori categorii de persoane, ci prevăd doar că măsura adoptată de legiuitor, aceea de încetare a duratei mandatului, se aplică în mod egal pentru toţi cei care au deţinut un astfel de mandat în cadrul uneia dintre cele trei autorităţi desfiinţate.
3. Referitor la critica autorului excepţiei potrivit căreia prin art. 24 alin.(1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 se afectează existenţa dreptului său de proprietate, prin pierderea venitului la care era îndreptăţit până la expirarea mandatului acordat în cadrul autorităţii desfiinţate, Curtea reţine că dreptul la anumite foloase băneşti în calitate de salariat a fost asimilat, în anumite condiţii, unui drept de proprietate şi analizat din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În această privinţă însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a distins între dreptul persoanei de a continua să primească, în viitor, un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul cuvenit pentru perioada în care munca a fost prestată (în acest sens a se vedea Decizia nr. 575 din 4 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011).
Astfel, prin Hotărârea din 19 aprilie 2007 pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, paragraful 94, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în Convenţie nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu cu un anumit cuantum. Reluând aceste considerente în Hotărârea din 20 mai 2010, pronunţată în Cauza Lelas împotriva Croaţiei, paragraful 58, Curtea a reţinut că nu este consacrat prin Convenţie dreptul persoanei de a continua să fie plătită cu un salariu într-un anumit cuantum; venitul care a fost câştigat reprezintă însă un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Însă nu se poate vorbi de încălcarea dreptului de proprietate în condiţiile în care autoritatea de la care se primea indemnizaţia a fost desfiinţată, iar mandatul autorului excepţiei de neconstituţionalitate a încetat ca efect al legii, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012.
Mai departe, în ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei potrivit căreia mandatul său de membru în Consiliul Comisiei putea înceta numai în ipotezele limitativ prevăzute de art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2005, între care nu se regăseşte şi o eventuală intervenţie legislativă, Curtea reţine că temeiul juridic al încetării mandatului este noul act normativ adoptat, urmare căruia s-au reorganizat atribuţiile şi prerogativele Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, care şi-a încetat activitatea, aspecte nereglementate de art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2005, text legal care se aplică exclusiv în situaţia în care autoritatea respectivă este în fiinţă.
4. În consecinţă, în lipsa afectării vreunui drept fundamental, prevederile art. 53 din Constituţie, invocate în susţinerea excepţiei, nu sunt aplicabile în cauză.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin.(4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cristian Vasile Toma în Dosarul nr. 4.613/2/2013 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi constată că prevederile art. 24 alin.(1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 26 martie 2014.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Andreea Costin
*
OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu soluţia pronunţată prin Decizia nr. 175 din 26 martie 2014, considerăm că ar fi trebuit constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, precum şi a ordonanţei în întregul său, prin raportare la art. 115 alin. (4) din Constituţie, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, "Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora".
Referitor la exigenţele constituţionale ale art. 115 alin. (4) Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ: existenţa unei situaţii extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată; urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei.
Situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun şi au un caracter obiectiv, în sensul că existenţa lor nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă. În acest sens a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998. Referitor la exigenţele constituţionale cuprinse în art. 115 alin. (4) din Constituţie privind existenţa unei situaţii extraordinare, care să justifice urgenţa adoptării unei ordonanţe de urgenţă, în jurisprudenţa sa în materie, Curtea a statuat că pentru îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituţie este necesară existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public.
Astfel, din analiza preambulului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 şi a Notei de fundamentare a acesteia nu reies, astfel cum s-a reţinut în decizia la care formulăm prezenta opinie separată, într-o manieră cuantificabilă, elementele de fapt/obiective ale situaţiei extraordinare, Guvernul justificând adoptarea ordonanţei de urgenţă prin faptul că au fost constatate "disfuncţionalităţi în activitatea desfăşurată în sectorul pieţei de capital şi cel al asigurărilor", care, din cauza "tensiunilor generate de criza economică", sunt de natură să "submineze, prin contaminare, încrederea populaţiei" în sistemul financiar. În opinia Guvernului, adoptarea ordonanţei de urgenţă criticate este de natură să asigure "eficientizarea activităţii de supraveghere sectorială".
Or, considerăm că nici disfuncţionalităţile sistemului financiar şi nici tensiunile generate de criza economică nu sunt de natură a afecta interesul public general.
Mai mult, referitor la criza economică, Curtea, în jurisprudenţa sa, a arătat că aspectele legate de criza economică sunt considerate motive importante, dar nu suficiente pentru a justifica existenţa situaţiei extraordinare. (Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010).
De asemenea, remarcăm că nu se specifică interesul public care este lezat ca urmare a neadoptării ordonanţei de urgenţă. Se poate doar presupune că interesul public constă în "subminarea, prin contaminare, a încrederii populaţiei". Totodată, folosirea ca motiv a "asigurării eficientizării activităţii de supraveghere sectorială" conduce la ideea că această măsură ar fi necesară şi oportună, şi nu că, în lipsa acesteia, ar fi iminentă afectarea gravă a interesului public. Or, organul legislativ poate hotărî doar în limitele prevăzute în Constituţie, asupra conţinutului reglementărilor legale şi a oportunităţii adoptării acestora.
Nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 nu indică în mod concret ce acte normative internaţionale au fost avute în vedere sau dacă au fost avute în vedere directive ale Parlamentului European şi ale Consiliului care urmează a fi transpuse în dreptul intern. Lipsa indicării actelor normative internaţionale sau a directivelor demonstrează caracterul lapidar al motivării urgenţei, ceea ce constituie un viciu de neconstituţionalitate.
De altfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998, se arată că "modificarea ori unificarea legislaţiei într-un domeniu sau altul nu justifică, prin ea însăşi, emiterea unei ordonanţe de urgenţă", iar prin Decizia nr. 1.540 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 7 martie 2012, Curtea a constatat, în analiza constituţionalităţii extrinseci a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, că necesitatea transpunerii şi implementării în legislaţia naţională a directivelor Parlamentului European şi ale Consiliului nu poate justifica, singură, îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 115 alin. (4) referitoare la existenţa unei situaţii extraordinare. În cazul existenţei reale a unei asemenea necesităţi, aceasta îşi poate găsi rezolvarea în condiţiile obişnuite, prevăzute de legislaţia în vigoare, fără a se recurge la emiterea unei ordonanţe de urgenţă.
Viciile de neconstituţionalitate nu pot fi acoperite însă prin legea de aprobare, astfel cum s-a statuat şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin Decizia nr. 55 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 25 februarie 2014, sau nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, prin care s-a reţinut că viciul de neconstituţionalitate al unei ordonanţe simple sau ordonanţe de urgenţă emise de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de către Parlament a ordonanţei respective. Legea care aprobă o ordonanţă de urgenţă neconstituţională este ea însăşi neconstituţională. Prin urmare, viciul de neconstituţionalitate nu poate fi acoperit nici prin modificările ulterioare ale ordonanţei de urgenţă.
Aşadar, observăm că în forma iniţială a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012, la art. 2 alin.(2) s-a prevăzut că Autoritatea de Supraveghere Financiară este autoritate competentă la nivel naţional pentru aplicarea şi urmărirea respectării actelor normative de directă aplicabilitate emise la nivelul Uniunii Europene. Ulterior, prin legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă, art. 2 a fost modificat şi completat cu mai multe alineate. Astfel, s-a prevăzut că Autoritatea de Supraveghere Financiară este autoritate competentă în România în sensul Regulamentului (CE) nr. 1.060/2009, Directivei 2003/6/CE şi Directivei 2004/39/CE.
Mai mult, abia prin completarea adusă ordonanţei de urgenţă criticate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 29 iunie 2013, se introduce menţiunea privind transpunerea normelor comunitare, cu indicarea acestora.
Având în vedere că unele directive au fost transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, modificată şi completată prin Legea nr. 403/2004, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, prin Legea nr. 204/2006 privind pensiile facultative, or prin Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, considerăm că Guvernul a avut cunoştinţă de competenţa, potrivit acestor directive, a autorităţii nou-înfiinţate încă din momentul adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012.
Considerăm că ordonanţa de urgenţă criticată a fost adoptată fără o documentare temeinică, având în vedere că de la data adoptării, 18 decembrie 2012, şi până în prezent, 26 martie 2014, aceasta a suferit un număr de 6 modificări legislative. Dintre acestea, cu titlu de exemplu, menţionăm modificarea componenţei
Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară, care iniţial a fost format din 15 membri, număr care a fost majorat la 17, prin legea de aprobare a ordonanţei, pentru ca mai apoi să fie micşorat pe rând la 11, iar apoi la 9 membri prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2013 privind unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 6 iunie 2013, respectiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 18 octombrie 2013. Ca urmare a celor 3 modificări (Comitetul Autorităţii de Supraveghere Financiară în componenţa iniţială de 15 membri nu a fost învestit de Parlament) determinate de "nevoia" reconsiderării numărului de membri ai Consiliului, au fost adoptate 3 hotărâri ale Parlamentului privind numirea membrilor Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară. De asemenea, în ceea ce priveşte experienţa profesională, dacă în forma iniţială a ordonanţei de urgenţă se prevedea o "experienţă profesională corespunzătoare", ulterior a fost introdusă, pe rând, cerinţa ca membrii Consiliului să aibă o experienţă profesională de minimum 7 ani (cerinţă introdusă prin legea de aprobare), apoi de 10 ani (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2013) şi, în final, de 9 ani (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2013).
Considerăm că motivarea urgenţei şi a situaţiei extraordinare, astfel cum este prezentată în preambulul ordonanţei de urgenţă, nu îndeplineşte exigenţele art. 115 alin. (4) din Constituţie nici din perspectiva unui domeniu nereglementat, întrucât la momentul înfiinţării Autorităţii de Supraveghere Financiară exista cadrul legislativ adecvat care reglementa organizarea şi funcţionarea celor 3 autorităţi desfiinţate, ca urmare a înfiinţării autorităţii unice a sectorului financiar, astfel încât activitatea, atribuţiile şi obligaţiile acestora să poată continua până la adoptarea unei reglementări legislative în procedura prevăzută de art. 75 şi 76 din Constituţie, cu atât mai mult cu cât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 nu a abrogat reglementările speciale anterioare.
În concluzie, considerăm că situaţia avută în vedere de Guvern nu poate fi calificată ca fiind una extraordinară, astfel încât nu se poate susţine nici existenţa unei urgenţe în adoptarea reglementării criticate. De altfel, se constată că nimic nu împiedica Guvernul să iniţieze un proiect de lege care să urmeze procedura de adoptare prevăzută la art. 75 şi 76 din Constituţie, având în vedere importanţa şi amploarea domeniului reglementat.
Totodată, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 544 din 28 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 30 iunie 2006, a reţinut că reglementarea pe calea ordonanţelor şi a ordonanţelor de urgenţă constituie, aşa cum se prevede expres în art. 115 din Constituţie, o atribuţie exercitată de Guvern în temeiul delegării legislative, iar depăşirea limitelor acestei delegări, stabilite prin însuşi textul Constituţiei, reprezintă o imixtiune nepermisă în competenţa legislativă a Parlamentului, altfel spus, o violare a principiului separaţiei puterilor în stat.
Judecător,
Prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru
Judecător,
Daniel Marius Morar
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
