Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 174 din 26 martie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32^4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, în interpretarea dată acestora de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011
Augustin Zegrean - preşedinte Valer Dorneanu - judecător Toni Greblă - judecător Petre Lăzăroiu - judecător Mircea Ştefan Minea - judecător Daniel Marius Morar - judecător Mona-Maria Pivniceru - judecător Puskas Valentin Zoltan - judecător Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent
3.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32^4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, în interpretarea dată acestora de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Sinaia" - S.A. în Dosarul nr. 15.516/3/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a civilă. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 421D/2013. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 6 martie 2014, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Daniel Arcer, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 20 martie 2014 şi apoi pentru data de 25 martie 2014, când, având în vedere imposibilitatea constituirii completului, a amânat pronunţarea pentru data de 26 martie 2014.
CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: Prin Încheierea din 9 mai 2013, pronunţată în Dosarul nr. 15.516/3/2010, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32^4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Sinaia" - S.A. cu ocazia soluţionării apelului împotriva sentinţei civile pronunţate de Tribunalul Bucureşti. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia arată că prin Decizia nr. 18/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul soluţionării unui recurs în interesul legii, a stabilit că, "în aplicarea dispoziţiilor art. 32^4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii". În aceste condiţii textul de lege criticat contravine prevederilor art. 44 alin. (1), (2) şi (3) din Constituţie, precum şi prevederilor constituţionale ale art. 20 raportate la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin pronunţarea recursului în interesul legii s-a stabilit că valoarea daunelor care pot fi acordate societăţilor privatizate - nu părţilor în contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni - pentru imobilele care după data privatizării au ieşit din patrimoniul acestora trebuie limitată numai la valoarea contabilă pe care societatea o înregistrase pentru aceste imobile în evidenţele sale financiare. Astfel, texul criticat, în interpretarea dată acestuia prin Decizia nr. 18/2011, restrânge dreptul de proprietate şi încalcă garanţiile constituţionale de care orice persoană se bucură, deoarece valoarea patrimonială care ia locul celei pierdute este mult mai mică şi nu acoperă prejudiciul efectiv suferit de societatea privatizată. Ne aflăm în prezenţa unei exproprieri/naţionalizări forţate, fără dreapta şi prealabila despăgubire aşa cum prevede alin. (3) al art. 44 din Constituţia României. În aceste condiţii, pentru repararea unei injustiţii datorate unei treceri ilegale a unui imobil din proprietatea unei persoane în proprietatea statului înainte de 1989, se face o altă injustiţie şi încălcare a dreptului de proprietate, prin refuzarea unei drepte despăgubiri, la valoarea de piaţă a pierderii patrimoniale suferite. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a civilă, în ceea ce priveşte exprimarea opiniei instanţei, arată că aceasta nu poate viza aspecte care ţin de pronunţarea în sine asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Aceasta cu atât mai mult cu cât dezlegarea dată problemelor de drept prin decizia prin care s-a soluţionat recursul în interesul legii, cum este şi cazul de faţă, este obligatorie pentru instanţe. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Guvernul arată că instanţa de contencios constituţional a statuat, în mai multe ocazii, că, potrivit competenţelor sale, care sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 146 din Constituţie şi de Legea nr. 47/1992, aceasta asigură, pe calea controlului de constituţionalitate, supremaţia Constituţiei în sistemul juridic normativ, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătoreşti sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice. Hotărârile instanţelor judecătoreşti nu pot fi supuse unui astfel de control, ele rămânând exclusiv supuse căilor de atac ordinare şi extraordinare, prevăzute de legea procesuală, în cadrul cărora se verifică toate aspectele care ar putea determina reformarea lor, inclusiv constituţionalitatea. Curtea Constituţională a respins ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate care i-au fost deferite cu privire la decizii promulgate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite sau la alte hotărâri ale instanţelor judecătoreşti. Dispoziţiile art. 146 din Constituţie şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale stabilesc competenţa materială a Curţii Constituţionale, ca garant al supremaţiei Legii fundamentale, enumerând în mod restrictiv atribuţiile jurisdicţiei constituţionale. Pentru considerente mai sus învederate consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 32^4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, în interpretarea dată acestora de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997, şi aprobată prin Legea nr. 44/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998. Dispoziţiile art. 32^4 au fost introduse prin art. I pct. 43 din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999. Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind aplicarea dispoziţiilor art. 32^4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 892 din 16 decembrie 2011. Dispoziţiile de lege criticate au următorul conţinut: "(1) Instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. (2) Instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. (3) Despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie. (4) Imobilele preluate de stat în baza unor legi, acte administrative sau hotărâri judecătoreşti de confiscare, constând în terenuri şi clădiri evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare, în absenţa cărora realizarea obiectului de activitate al acestor societăţi comerciale este împiedicată în asemenea măsură încât, ca urmare a acestei restituiri, societatea comercială nu ar mai putea să-şi continue activitatea şi ar urma să fie supusă dizolvării şi lichidării, nu vor fi restituite în natură. (5) În cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă societăţile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituţiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre. (6) Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol." În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii, autorul excepţiei invocă prevederile constituţionale ale art. 44 alin. (1), (2) şi (3) referitor la dreptul de proprietate privată. De asemenea sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 20 raportate la art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. I. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textul criticat a fost abrogat prin dispoziţiile art. 56 ale Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 28 martie 2002. Totodată, Curtea observă că, potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, "prevederile art. 32^4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi". Potrivit copiei contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat între Fondul Proprietăţii de Stat şi Asociaţia "Sinaia Programul Acţiunilor Salariaţilor", acesta a fost încheiat la data de 31 martie 1995. Astfel, Curtea constată că, deşi au fost abrogate, dispoziţiile de lege criticate îşi produc în continuare efectele, ele fiind aplicabile cauzei, iar instanţa de contencios constituţional are, potrivit Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, competenţa de a controla constituţionalitatea acestor dispoziţii. II. În continuare, Curtea observă că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate critică dispoziţiile art. 32^4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 în interpretarea stabilită prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011. Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 32^4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii. Având în vedere cele reţinute în jurisprudenţa sa, de exemplu, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003, Decizia nr. 491 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 24 ianuarie 2014, Curtea constată că, prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, statuând asupra modalităţii de stabilire şi a cuantumului maxim al despăgubirilor cuvenite societăţilor comerciale prejudiciate ca urmare a retrocedării unor imobile către foştii proprietari, a realizat o interpretare a conţinutului normativ al textului criticat în vederea aplicării unitare a acestuia de către instanţele judecătoreşti, interpretare care, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, poate fi susceptibilă de a face obiectul unui control de constituţionalitate. III. Referitor la încălcarea dispoziţiilor privind dreptul de proprietate, Curtea observă că, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfinţite de lege - şi de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative. În speţa de faţă, Curtea observă că interpretarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a textului criticat nu are ca efect afectarea în vreun fel a normei juridice, ci doar coroborarea ei cu legislaţia în vigoare. De altfel, Curtea observă că potrivit dispoziţiilor art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, persoanele juridice au obligaţia de a înscrie şi de a actualiza periodic valoarea de inventar a fiecărei clădiri înregistrată în contabilitatea proprie. Astfel, valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, actualizat cu indicele de inflaţie de la momentul despăgubirii, reflectă în mod rezonabil valoarea bunului. Totodată, Curtea reţine că ceea ce prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie "în mod rezonabil în raport" cu valoarea bunului. O lipsă totală de despăgubire nu poate fi considerată ca fiind compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în cazuri excepţionale (Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunţată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei, paragraful 186). Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie numai parţială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile. În mod special, nişte obiective legitime "de utilitate publică", precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piaţă integrală [Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Scordino împotriva Italiei (nr. 1), paragraful 95 şi următoarele]. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis în mod explicit în cauzele Broniowski şi Wolkenberg că reforma radicală a sistemului politic şi economic din Polonia, precum şi situaţia finanţelor sale puteau să justifice limitări draconice la despăgubirea repatriaţilor de dincolo de Bug (Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunţată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei, paragraful 183 şi Decizia din 4 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Wolkenberg şi alţii împotriva Poloniei, paragraful 63). De asemenea, instanţa europeană a arătat că, în situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative care pot avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, ci şi în a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri; alegerea acestora poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietate sau restituirea de bunuri de o valoare inferioară celei a bunului de care a fost privat un proprietar. Acest principiu, în accepţiunea instanţei europene, este aplicabil cu deosebire în situaţiile în care dreptul la indemnizare nu decurge dintr-o privare de proprietate impusă unei persoane de statul în cauză, ci este concepută spre a atenua efectele unei privări sau pierderi de proprietate ce nu este imputabilă acestui stat; ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării acordate să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în discuţie (Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunţată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei). De asemenea, într-o altă decizie, având a analiza disproporţia susţinută de petenţi între indemnizaţie şi valoarea bunului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că trebuia definită de la început o formulă comună de indemnizare, că sectorul public suportă atât povara oricărui declin, cât şi profitul unei eventuale creşteri, că orice dezvoltare a societăţilor se explică şi prin factori exteriori, că trebuie să se ţină cont de evoluţia previzibilă şi că orice modificare a metodei alese ar fi subminat securitatea juridică şi aşteptările publicului, putând fi dezavantajoasă pentru foştii proprietari şi permiţând distorsiuni ale valorilor (Hotărârea din 8 iulie 1986, pronunţată în Cauza Lithgow şi alţii contra Regatului Unit). Curtea observă că, în cauza de faţă, prejudiciile cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare sunt cauzate de restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Astfel, aceste măsuri se constituie în indemnizarea unor categorii largi de persoane, care pot avea consecinţe economice importante asupra ansamblului statului. De asemenea, prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea a reţinut că legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte. Astfel, Curtea reţine că măsura legislativă criticată este concepută spre a atenua efectele unei privări sau pierderi de proprietate ce nu este imputabilă acestui stat. În concluzie, Curtea constată că textul de lege criticat realizează un echilibru între interesele contrare ale părţilor implicate (foşti proprietari, societăţi comerciale privatizate, stat), iar nivelul indemnizării acordate societăţilor privatizate sau în curs de privatizare, astfel cum acesta este stabilit prin textul de lege, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, se află într-un raport rezonabil cu valoarea bunului în discuţie.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială "Sinaia" - S.A. în Dosarul nr. 15.516/3/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 32^4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, în interpretarea dată acestora de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 martie 2014.
În dezacord cu opinia majoritară, apreciez că soluţia dată de Curtea Constituţională în această cauză este greşită pentru motivele ce le voi arăta în continuare. I. Este adevărat că, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţia României, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale", numai că această interpretare trebuie să se situeze în limitele Constituţiei, aşa încât numai o interpretare în acord cu prevederile constituţionale poate deveni obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti. De altfel, Curtea Constituţională, în mai multe rânduri, a statuat că este competentă să soluţioneze excepţiile de neconstituţionalitate întemeiate pe textul de lege a cărui interpretare a fost dată de către Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie prin recursurile în interesul legii, sens în care sunt, spre exemplu, Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011, Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013, Decizia nr. 73 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 8 mai 2014, sau Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014. În jurisprudenţa menţionată mai sus, instanţa de contencios constituţional a statuat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (3), are competenţa exclusivă de a se pronunţa asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica judiciară impune acest lucru. Însă, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa supremă. Totodată, Curtea, fără a nega rolul constituţional al instanţei supreme, a cărei competenţă este circumscrisă situaţiilor de practică neunitară, a reţinut că, în cazul în care un text legal poate genera interpretări diferite, este obligată să intervină ori de câte ori acele interpretări aduc atingere prevederilor Constituţiei, întrucât Legea fundamentală reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona. II. Textul de lege care a fost interpretat de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, respectiv art. 32^4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, obligă instituţiile publice implicate (statul s.n.) să asigure repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari ai bunurilor imobile preluate de stat [alin. (1) al art. 32^4], iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "Instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile". Prin urmare, textul de lege vorbeşte de o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială, or prejudiciul cauzat prin preluarea imobilului este valoarea de circulaţie a acestuia şi nu valoarea contabilă. Este unanim recunoscut atât în jurisprudenţă, cât şi în doctrină că valoarea oricărui bun este valoarea de circulaţie, adică aceea pe care o dă piaţa, valoarea contabilă a unui bun neavând nicio relevanţă asupra valorii în sine a acestuia. III. Prevederile art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, invocate în susţinerea interpretării date de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie dispoziţiilor alin. (2) al art. 32^4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, nu au relevanţă în soluţionarea cauzei din mai multe considerente, astfel: 1. Art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal reprezintă norma de referinţă în materia impozitării clădirilor deţinute de persoanele juridice şi, potrivit alin. (1) al acestui articol, "impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii". 2. Potrivit alin. (3) al acestui articol, "Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare", respectiv Legea contabilităţii nr. 82/1991. Prin urmare, această valoare de inventar este, în realitate, valoarea contabilă a clădirii. 3. Obligaţia de actualizare a valorii de inventar a fiecărei clădiri înregistrată în contabilitatea persoanei juridice derivă indirect din prevederile alin. (6) al art. 253 din Codul fiscal, în sensul că impozitul pe clădiri (cota impozitului) se majorează în cazul în care clădirile nu au fost reevaluate, dat fiind interesul fiscului în a colecta cât mai multe impozite şi taxe, şi reprezintă, în ultimă instanţă, o sancţiune pentru persoana juridică în cauză. Dat fiind că legiuitorul îi aplică o astfel de sancţiune, nu trebuie să ne conducă la ideea că toţi deţinătorii de clădiri şi le-ar fi evaluat şi, prin urmare, valoarea contabilă ar reflecta valoarea de circulaţie a clădirii. 4. Potrivit alin. (6)^1 teza finală al aceluiaşi articol, sunt exceptate de la aplicarea prevederilor art. 6 clădirile care au fost amortizate potrivit legii, or este de notorietate că aceste clădiri care au făcut obiectul privatizării societăţilor comerciale cu capital de stat, prin cumpărare de acţiuni, sunt clădirile cu o vechime de peste 50 de ani, în cele mai multe cazuri amortizate, potrivit legii. IV. Înregistrarea în contabilitate a unei valori de inventar a clădirii la momentul privatizării nu trebuie să conducă la deposedarea proprietarului actual de echivalentul bănesc al prejudiciului suferit ca urmare a restituirii clădirii către vechiul proprietar, întrucât noul proprietar a cumpărat acţiuni, şi nu elemente de patrimoniu, iar acţiunile trebuie să reflecte atât activul (patrimoniul), cât şi pasivul (datoriile societăţii) care, de cele mai multe ori, depăşeşte valoarea activului, astfel încât activul net patrimonial ar avea o valoare negativă. În consecinţă, noul proprietar este de două ori păgubit: o dată, ca urmare a achitării tuturor datoriilor societăţii privatizate şi, a doua oară, ca urmare a despăgubirii, pentru ieşirea din patrimoniu a clădirii la valoarea contabilă a acesteia. V. Interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie alin. (2) al art. 32^4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale vine, de altfel, în coliziune cu prevederile art. 32^4 alin. (5) din acelaşi act normativ, care prevăd că "În cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă societăţile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituţiile publice implicate vor plăti direct suma prevăzută în hotărâre". Or, în această situaţie despăgubirile nu mai pot fi limitate, reclamantul având dreptul să probeze prin orice mijloace de probă valoarea imobilului revendicat. Mai mult, în acest context, prin interpretarea dată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 se instituie şi o discriminare, care nu are la bază o justificare obiectivă şi rezonabilă, ci are în vedere exclusiv calitatea persoanei care este îndreptăţită la o asemenea despăgubire, respectiv dacă sunt foştii proprietari ai bunurilor imobile preluate de stat sau dacă este o societate comercială aflată în ipoteza normelor criticate în cauza de faţă. Însă, prejudiciul cauzat prin restituirea imobilelor este, în egală măsură, acelaşi pentru ambele categorii de păgubiţi. VI. Din cele prezentate este evident că prin interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 se încalcă prevederile art. 44 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 44 alin. (3) din Constituţia României. Ceea ce este şi mai grav, în opinia mea, este faptul că prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-ar limita la a interpreta o normă legală, în virtutea prerogativelor stabilite prin art. 126 alin. (3) din Constituţie, ci a creat o normă legală neavută în vedere de legiuitor, ceea ce contravine art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, întrucât statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, iar Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. Or, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, a arătat că, în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României, şi nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege.
Judecător, Petre Lăzăroiu _______
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
