Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 17 din 17 ianuarie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniela Maftei.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, excepţie ridicatã de Teodor Gãvan şi Adriana Gãvan în Dosarul nr. 7.529/63/2010 al Tribunalului Dolj - Secţia comercialã, şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 310D/2011. La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã. Magistratul-asistent referã asupra cauzei şi aratã cã autorii excepţiei au depus la dosar concluzii scrise prin care susţin neconstituţionalitatea textului de lege criticat. De asemenea, aratã cã partea Societatea Comercialã "CEZ Distribuţie" - S.A. din Craiova a depus, la rândul sãu, note scrise prin care solicitã respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã, sens în care invocã jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
CURTEA, având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele: Prin Încheierea din 14 februarie 2011, pronunţatã în Dosarul nr. 7.529/63/2010, Tribunalul Dolj - Secţia comercialã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, excepţie ridicatã de Teodor Gãvan şi Adriana Gãvan într-o cauzã având ca obiect pretenţii. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin cã prevederile de lege criticate instituie o mãsurã abuzivã, discriminatorie, prin care se acordã statului o poziţie privilegiatã faţã de proprietatea privatã a cetãţenilor, fãrã a prevedea mãsuri compensatorii, reparatorii sau alternative. În acest sens, aratã cã art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007 vine în contradicţie cu prevederile art. 16 din acelaşi act normativ, prin care se prevede obligaţia despãgubirii celor prejudiciaţi, cu respectarea principiului echitãţii, a dreptului de proprietate şi a legislaţiei în vigoare. De asemenea, apreciazã cã textul de lege criticat opereazã o expropriere de fapt, limitând posibilitatea exercitãrii tuturor prerogativelor dreptului de proprietate. Aşa fiind, autorii excepţiei aratã cã "lipsirea de dreptul de proprietate este contrarã Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale dacã nu implicã o despãgubire a proprietarului, chiar şi în situaţia în care, prin mãsura dispusã, se urmãreşte realizarea unui scop de utilitate publicã". În final, autorii excepţiei considerã cã reglementarea criticatã aduce atingere art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, precum şi art. 1 din primul Protocol adiţional la aceeaşi Convenţie, referitor la protecţia proprietãţii, conform cãruia orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nu poate fi lipsitã de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Tribunalul Dolj - Secţia comercialã considerã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. În acest sens, se invocã jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, prin care s-a statuat cã reglementarea criticatã nu contravine dreptului de proprietate. Referitor la pretinsa contrarietate a art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007 cu dispoziţiile art. 1, 11, 15, 16, 20 şi art. 21 din Legea fundamentalã, instanţa apreciazã cã o atare criticã este lipsitã de temei. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Guvernul apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. În susţinerea acestui punct de vedere, se invocã jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, şi anume Decizia nr. 1.395/2009 şi Decizia nr. 168/2004. Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 23 ianuarie 2007, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, potrivit cãrora "Terenurile pe care se situeazã reţelele electrice de distribuţie existente la intrarea în vigoare a prezentei legi sunt şi rãmân în proprietatea publicã a statului." În opinia autorilor excepţiei, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 privind statul român, art. 11 referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 privind universalitatea, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 44 referitoare la dreptul de proprietate privatã, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi şi art. 136 privind proprietatea. De asemenea, apreciazã cã textul de lege criticat contravine şi prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publicã, precum şi art. 17 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, precum şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã reglementarea criticatã a mai fãcut obiect al controlului de constituţionalitate în numeroase rânduri, prilej cu care s-a statuat cã aceasta nu contravine Legii fundamentale. În speţã, Curtea reţine cã susţinerile autorilor excepţiei se rezumã, în esenţã, la faptul cã prin intermediul textului de lege criticat se aduce atingere dreptului de proprietate privatã, acesta operând, în fapt, o expropriere fãrã niciun fel de despãgubire a proprietarului. Referitor la aceastã criticã de neconstituţionalitate, Curtea s-a mai pronunţat, în acest sens, fiind, de exemplu, Decizia nr. 1.256 din 22 septembrie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 777 din 3 noiembrie 2011, Decizia nr. 1.066 din 14 iulie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 4 august 2009, sau Decizia nr. 1.046 din 14 septembrie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 4 octombrie 2010, prin care Curtea a reţinut cã legiuitorul ordinar este competent sã stabileascã cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principialã conferitã de Constituţie, în aşa fel încât sã nu vinã în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitãri rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. De aceea, prin prevederile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, legiuitorul nu a fãcut decât sã dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale. Mai mult, Curtea a arãtat cã exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietãţilor afectate de capacitãţile energetice, cu titlu gratuit pe toatã durata existenţei acestora, nu reprezintã o expropriere, ci se referã doar la posibilitatea de folosire a bunurilor, ceea ce nu contravine dispoziţiilor constituţionale referitoare la protecţia proprietãţii private. De asemenea, prin Decizia nr. 89 din 20 ianuarie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 10 aprilie 2009, Curtea a stabilit cã înfiinţarea instalaţiilor şi executarea lucrãrilor la capacitãţile energetice pentru buna funcţionare a acestora reprezintã un interes general major şi, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent sã stabileascã condiţiile exercitãrii dreptului de proprietate. În acest context, Curtea a constatat cã nimic nu împiedicã persoana care a suferit un prejudiciu, în urma operaţiunilor de realizare şi retehnologizare a capacitãţilor energetice aflate pe terenurile proprietate privatã, de a solicita repararea pagubelor produse, potrivit dispoziţiilor dreptului comun. Totodatã, analizând şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituţionalã a constatat cã se lasã statului o marjã de apreciere, în funcţie de nevoia realã a comunitãţii în adoptarea mãsurii de privare de proprietate. Astfel, prin Hotãrârea din data de 31 mai 2011, pronunţatã în Cauza Mirela Cernea şi alţii împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a arãtat cã, "într-un domeniu atât de complex şi de delicat ca cel al strategiei naţionale în domeniul energetic, statul dispune de o marjã largã de apreciere pentru a-şi desfãşura politicile sale de interes general." Prin decizia pronunţatã în aceastã cauzã, instanţa europeanã a reţinut cã unul dintre principalele argumente prezentate de cãtre toţi reclamanţii în sprijinul tezei conform cãreia restricţiile aduse exercitãrii dreptului lor de proprietate ar fi disproporţionate se bazeazã pe faptul cã nu au primit nicio despãgubire care sã compenseze drepturile de uz şi de servitute concesionate titularei autorizaţiei de exploatare a capacitãţii energetice amplasate pe terenul lor. Caracterul proporţional al unei atingeri aduse dreptului la respectarea bunurilor poate sã depindã de existenţa unor garanţii de procedurã, care sã asigure cã punerea în aplicare a sistemului şi impactul sãu asupra proprietarului nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile; or, legile naţionale adoptate succesiv în domeniul energetic conţin, într-adevãr, asemenea garanţii. În ceea ce priveşte accesul titularilor de licenţe la terenul persoanelor pe care au fost înfiinţate capacitãţi energetice, în vederea efectuãrii unor operaţiuni de revizie, de întreţinere şi de reparaţie, exercitarea dreptului de uz şi de servitute a fost condiţionatã de respectarea principiilor echitãţii şi minimei afectãri a dreptului de proprietate. În plus, aceste legi definesc în mod clar drepturile şi obligaţiile care le revin titularilor de licenţe de funcţionare a capacitãţilor energetice şi, respectiv, proprietarilor terenurilor pe care se aflã aceste capacitãţi. De altfel, şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut cã "drepturile fundamentale, în special dreptul de proprietate, nu apar ca prerogative absolute, ci trebuie luate în considerare prin raportare la funcţia lor în societate. Aceasta înseamnã cã restricţiile ce rãspund unor obiective de interes general nu constituie, în raport cu scopul urmãrit, o intervenţie nemãsuratã şi intolerabilã care ar aduce atingere însãşi substanţei dreptului garantat". Aşa fiind, Curtea constatã cã prevederile art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007 nu consacrã trecerea în proprietatea statului a terenului pe care se aflã reţele electrice de distribuţie, ci prevede cã acesta este şi rãmâne proprietatea publicã a statului, dreptul de proprietate dobândit fiind afectat de aceastã sarcinã, aşa cum prevede art. 44 alin. (7) din Constituţie, potrivit cãruia "Dreptul de proprietate obligã la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinãtãţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului." Întrucât nu au intervenit elemente noi, de naturã sã determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi pãstreazã valabilitatea şi în cauza de faţã. În ceea ce priveşte celelalte norme constituţionale invocate, Curtea constatã cã acestea nu sunt incidente în cauzã.
Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, excepţie ridicatã de Teodor Gãvan şi Adriana Gãvan în Dosarul nr. 7.529/63/2010 al Tribunalului Dolj - Secţia comercialã. Definitivã şi general obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 17 ianuarie 2012.
