Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, excepţie ridicată de Constantin Diamandi în Dosarul nr. 20.896/3/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi care constituie obiectul Dosarului nr. 866D/2014 al Curţii Constituţionale. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, lipsind cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent învederează Curţii că autorul excepţiei a depus la dosar şi concluzii scrise în sensul admiterii excepţiei şi a constatării neconstituţionalităţii Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, precum şi o serie de documente în susţinerea celor afirmate. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia şi constatarea caracterului neconstituţional al Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013. 5. În prealabil susţinerii excepţiei, precizează că dosarul Curţii Constituţionale este neinteligibil, întrucât piesele care îl constituie nu sunt aşezate în ordinea corectă, deşi a formulat cereri scrise în vederea corectării acestui aspect. Mai arată că raportul întocmit de judecătorul-raportor este incomplet, întrucât omite referirile sale la art. 1 alin. (3) şi art. 21 din Constituţie. 6. Pe fondul excepţiei, autorul acesteia arată, în esenţă, că, prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 41/1999, Mihai Pacepa a fost repus integral în drepturi, iar în acest context, roagă Curtea Constituţională ca, prin decizia ce va pronunţa, să aprecieze, faţă de situaţia în care unui fost lucrător al Securităţii i-au fost recunoscute toate drepturile, iar victimelor sale, nu, dacă a fost aplicat principiul constituţional potrivit căruia dreptatea este valoare supremă în statul român. Menţionează că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 98 din 27 februarie 2014, s-a arătat că se acordă reparaţii cu caracter simbolic pentru nedreptăţile suferite de deţinuţii politici. Solicită instanţei de contencios constituţional să precizeze dacă tratamentele neomenoase, omorul deosebit de grav, refuzul acordării asistenţei medicale deţinuţilor politici, tortura şi genocidul sunt considerate "nedreptăţi". Mai arată că expresia "caracter simbolic" nu există nici în Legea nr. 221/2009, nici în expunerea de motive a acesteia, la fel cum nu există nici distincţia între bunuri mobile şi bunuri imobile. De altfel, în art. 2 din Legea nr. 221/2009 se prevede, fără echivoc, că se repară toate nedreptăţile. În opinia sa, refuzul de a acorda românilor orice drept, chiar şi acum, după 70 de ani, este, de fapt, refuzul de a le acorda condiţie umană, identic cu cel din închisorile anilor '50. Precizează, totodată, că, potrivit art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, negarea sau minimalizarea genocidului şi a crimelor împotriva umanităţii este o faptă penală. La fel, conform Legii siguranţei naţionale nr. 51/1991, sprijinul în orice mod al acţiunilor totalitariste de sorginte comunistă este o infracţiune. Solicită, în final, admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi depune, în copie, trei plângeri penale îndreptate împotriva judecătorului-raportor, domnul Valer Dorneanu, a preşedintelui Curţii Constituţionale, domnul Augustin Zegrean, şi împotriva domnului Toni Greblă, fost judecător al Curţii Constituţionale. 7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că, prin mai multe decizii, cum ar fi deciziile nr. 98 din 27 februarie 2014, nr. 73 din 11 februarie 2014 sau nr. 556 din 17 decembrie 2013, Curtea Constituţională a constatat că, prin interpretarea dată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013, textul de lege criticat nu a suferit o modificare legislativă, ci s-a asigurat o aplicare nediscriminatorie a acestuia tuturor persoanelor prevăzute de ipoteza normei, fără a crea privilegii vreunui beneficiar al acestui act normativ. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 8. Prin Încheierea din Sentinţa civilă nr. 694 din 27 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 20.896/3/2012, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, excepţie ridicată de Constantin Diamandi întro cauză având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii arestării la care a fost supus tatăl său, Alcibiade Diamandi, în anul 1948, şi acordarea de despăgubiri potrivit Legii nr. 221/2009 pentru o serie de bunuri mobile corporale şi necorporale, printre care sumele datorate de statul român tatălui său pentru îndeplinirea obligaţiilor contractuale ce i-au revenit ca reprezentant al Casei Autonome a Pădurilor Statului în ţările din Mediterana Orientală, contravaloarea unui inel cu diamant aflat asupra tatălui său la momentul arestării acestuia şi a unei cantităţi de parchet rămase pe un vapor, precum şi sumele în valută depuse într-o bancă străină ce nu au mai putut fi ridicate. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că în niciunul dintre cele 8 articole ale Legii nr. 221/2009 nu se precizează că bunurile mobile confiscate nu pot face obiectul acordării de despăgubiri. Susţine că în decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cuvântul "numai" a fost adăugat cu rea-credinţă, pentru a forţa înţelesul Legii nr. 221/2009 într-un sens contrar intenţiei legii şi a justifica refuzul acordării daunelor pentru bunuri mobile, lipsind de finalitate Legea nr. 221/2009 şi desfiinţând, practic, actul normativ reparatoriu. Autorul excepţiei susţine că, prin pronunţarea Deciziei nr. 6 din 15 aprilie 2013, a fost încălcat art. 16 alin. (1) din Constituţie, creându-se o discriminare între situaţia sa, care solicită despăgubiri pentru bunuri mobile, şi cea a persoanelor cărora li se restituie bunurile imobile pe baza prevederilor Legii nr. 221/2009, precum şi a celor cărora li s-au restituit bunurile mobile anterior pronunţării deciziei criticate. Precizează că, astfel cum rezultă dintr-un răspuns al Ministerului Justiţiei, numărul soluţiilor definitive în care petenţii au putut beneficia de acordarea restituirii bunurilor mobile este de ordinul miilor, discriminarea fiind, aşadar, evidentă. Mai arată că interpretarea dată prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 îi desfiinţează dreptul de acces la justiţie, dar şi caracterul de stat de drept al României, şi, în acelaşi timp, încalcă prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la protecţia proprietăţii private. Totodată, susţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia amintită, a creat norme juridice, exercitând o prerogativă ce aparţine Parlamentului, astfel că a fost afectat principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, principiu fundamental al statului de drept. Arată că atribuţiile Înaltei Curţi sunt de promovare a unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu de elaborare a unor norme noi, un asemenea înţeles fiind neconstituţional. Autorul excepţiei învederează, de asemenea, aspectele de fapt ale cauzei în soluţionarea căreia a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. 10. Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă apreciază că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost interpretate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, nu contravin prevederilor constituţionale invocate în motivarea excepţiei. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 12. Avocatul Poporului arată că îşi menţine punctul de vedere în sensul constituţionalităţii textului de lege supus controlului, exprimat anterior în mai multe dosare, respectiv dosarele nr. 336D/2014, nr. 698D/2013, nr. 456D/2013 şi nr. 442D/2013. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA,examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse de autorul excepţiei şi susţinerile orale ale acestuia, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, text de lege care are următorul cuprins: "(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare". 16. Textul de lege reprodus mai sus este criticat în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilind că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie. 17. În opinia autorului excepţiei, textul de lege criticat, în interpretarea arătată, încalcă dispoziţiile din Legea fundamentală cuprinse în art. 1 alin. (3) teza întâi potrivit căruia România este stat de drept, art. 1 alin. (4) care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 1 alin. (5) care instituie obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 11 privind relaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 referitor la universalitatea drepturilor şi a obligaţiilor şi la principiul neretroactivităţii legii, art. 16 alin. (1) care statuează cu privire la egalitatea în drepturi, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 44 - Dreptul de proprietate privată, art. 46 - Dreptul la moştenire şi art. 124 - Instanţele judecătoreşti. Invocă, de asemenea, şi prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind protecţia proprietăţii private, iar din motivarea scrisă a excepţiei rezultă că îşi raportează critica şi la prevederile art. 21 alin. (1) privind accesul liber la justiţie din Constituţie. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că a mai analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013, din perspectiva unor critici asemănătoare, iar prin Decizia nr. 534 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 17 februarie 2014, Decizia nr. 556 din 17 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 28 februarie 2014, Decizia nr. 73 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 8 mai 2014, şi Decizia nr. 98 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 12 mai 2014, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate. 19. Cu acele prilejuri, Curtea a analizat dacă limitarea, prin decizia instanţei supreme, a categoriei bunurilor în privinţa cărora persoanele îndreptăţite pot cere şi obţine despăgubiri prin echivalent, numai la bunurile imobile, în condiţiile sintagmei utilizate de legiuitor "bunuri confiscate" - fără distincţie -, corespunde sau nu coordonatelor constituţionale şi convenţionale invocate, precum şi voinţei legiuitorului. 20. Astfel, având în vedere expunerea de motive ce a însoţit proiectul de lege ce a devenit Legea nr. 221/2009, Curtea a observat că legea a avut ca premisă constatarea dificultăţilor de punere în aplicare a unor acte normative cu caracter reparator, scopul său fiind acela de reglementare a unei proceduri speciale care să urgenteze atingerea obiectivelor urmărite prin acele acte normative şi să le imprime eficienţă sporită. 21. Aşadar, în considerarea suferinţelor la care au fost supuşi condamnaţii politici şi a curajului lor de a se opune regimului comunist, legiuitorul a urmărit reglementarea unor măsuri reparatorii, mai eficiente, complementare, având în principal caracter moral, care vizează demnitatea persoanelor în cauză şi recunoaşterea meritelor lor deosebite. Subsecvent, dar tot în scopul recunoaşterii meritelor şi al compensării cu caracter simbolic a nedreptăţilor suferite, legiuitorul a prevăzut şi acordarea de despăgubiri, în primul rând pentru prejudicii morale, apoi pentru cele materiale. 22. Mai mult, în aceeaşi expunere de motive a legii criticate la care s-a făcut mai sus referire, în cadrul secţiunii 4 intitulate "Impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul în curs, cât şi pe termen lung (5 ani)", la pct. 6 denumit "Calcule detaliate privind fundamentarea modificărilor veniturilor şi/sau cheltuielilor bugetare", se arată că "proiectul de lege nu prevede acordarea de drepturi noi, ci doar reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ coerent, posibilitatea obţinerii unor astfel de despăgubiri care puteau fi oricum solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul civil, de Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului". 23. Curtea a constatat, în urma analizării legislaţiei generale şi speciale cu caracter reparatoriu, că acestea se raportează la bunuri imobile, preluate prin diverse metode abuzive. Când legiuitorul a dorit să extindă sfera bunurilor supuse regimului restituirii şi la alte bunuri, acest lucru s-a făcut expres şi explicit. Curtea a mai arătat că în unele cazuri, expres determinate, bunurile mobile au constituit şi acestea obiectul unor legi de reparaţie, legiuitorul precizând natura, elementele de identificare sau, după caz, enumerând în mod expres şi limitativ acele bunuri supuse revendicării. Astfel, de exemplu, Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 9 aprilie 2014, prevede, la art. 93, condiţiile de restituire a anumitor bunuri culturale mobile. De asemenea, restituirea, în natură sau în echivalent, a regimului metalelor preţioase şi pietrelor preţioase în România este reglementată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 29 ianuarie 2004. 24. În consecinţă, Curtea Constituţională a constatat că o asemenea reglementare care limitează sfera bunurilor supuse restituirii numai la cele imobile nu este contrară art. 44 din Constituţie şi nici art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. În acelaşi sens, Curtea reţine că, în condiţiile dreptului comun, există mecanisme juridice şi pentru revendicarea bunurilor mobile. 25. Întrucât în cauza de faţă excepţia de neconstituţionalitate este motivată folosindu-se argumente similare celor avute în vedere de Curtea Constituţională atunci când s-a pronunţat prin deciziile citate, îşi menţine valabilitatea soluţia pronunţată cu acele prilejuri. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Diamandi în Dosarul nr. 20.896/3/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 martie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Valentina Bărbăţeanu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
