Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 160 din 24 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 432 din 9 iunie 2016
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Dumitru Cismaru în Dosarul nr. 2.173/1/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.096D/2015.
2. La apelul nominal răspunde pentru autorul excepţiei de neconstituţionalitate doamna avocat Corina Popescu, din cadrul Baroului Bucureşti, lipsind cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei care solicită admiterea acesteia. Se arată că textul criticat fixează un termen foarte scurt de introducere a contestaţiei împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, ceea ce este contrar art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se apreciază că o ingerinţă în exercitarea accesului la justiţie trebuie să fie proporţională; or, termenul de 15 zile stabilit prin textul criticat nu este adecvat, necesar şi proporţional cu obiectivele avute în vedere prin Legea nr. 317/2004. Mai mult, prin fixarea unui astfel de termen nu se face distincţie între nulităţile absolute şi cele relative şi nu se corelează nici cu dispoziţiile art. 1.249 din Codul civil referitoare la prescripţie şi nici cu cele ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 referitoare la termenul de introducere a acţiunii.
4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 1.122 din 23 septembrie 2010.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
5. Prin Încheierea din 3 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.173/1/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Dumitru Cismaru într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 107 din 7 februarie 2012, prin care acesta a fost revocat din funcţia de procuror inspector.
6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că stabilirea la 15 zile a termenului de contestare a hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, indiferent de motivele de nulitate invocate, încalcă dreptul la un proces echitabil, acesta devenind teoretic şi iluzoriu. Interzicând persoanelor interesate invocarea motivelor de nulitate absolută dincolo de expirarea termenului de 15 zile de la publicarea sau comunicarea deciziei, în condiţiile în care, potrivit art. 1.249 din Codul civil, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, se ajunge la imposibilitatea persoanei interesate de a exercita acţiunea civilă, lucru inadmisibil. O atare limitare a termenului de invocare a motivelor de nulitate absolută nu este nici adecvată, nici necesară şi nici proporţională cu scopul urmărit de legiuitor.
7. Se mai indică faptul că există o disproporţie evidentă între termenul de 15 zile prevăzut de reglementarea criticată şi termenul general în materia actelor administrative, care este de 6 luni sau, în cazuri justificate, de până la 18 luni, conform art. 7 şi 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
8. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată.
9. În esenţă, se arată că termenul de 15 zile de la comunicarea sau publicarea hotărârii este în acord cu principiile care guvernează materia contenciosului administrativ, unul dintre acestea fiind celeritatea procedurii de soluţionare a unor astfel de litigii. Mai mult, tipologia litigiilor în care se aplică textul criticat este aceea de litigii de muncă, ceea ce justifică pe deplin stabilirea unui termen mai scurt decât cel general prevăzut de Legea nr. 554/2004, fiind, de altfel, eliminată şi procedura prealabilă drept condiţie de exercitare a acţiunii în contencios administrativ.
10. Termenul de 15 zile se încadrează în limitele unui termen rezonabil, conferind părţilor interesate posibilitatea obiectivă şi efectivă de a formula calea de atac. Limitarea în timp a efectuării unor acte procesuale sau procedurale nu aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie.
11. În fine, se arată că textul legal criticat asigură timpul necesar ca părţile interesate să îşi exercite drepturile procesuale şi să îşi îndeplinească obligaţiile prevăzute de lege.
12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
13. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se apreciază că asigurarea dreptului la un proces echitabil presupune, în esenţă, ca toate părţile procesului să aibă dreptul de a formula cereri, de a propune şi administra probe şi de a pune concluzii cu privire la toate problemele de fapt şi de drept de care depinde corecta soluţionare a litigiului, cu respectarea dreptului la apărare, prevăzut de art. 24 din Constitute. Se mai arată că instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură.
14. Din examinarea prevederilor legale criticate rezultă că partea interesată are posibilitatea de a formula contestaţie la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie împotriva hotărârii pronunţată de plenul Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, beneficiind pe tot parcursul acestei proceduri de toate garanţiile necesare asigurării unui proces echitabil. În consecinţă, se apreciază că textul de lege criticat reprezintă atât o reglementare cu caracter special, prin care este instituită competenţa exclusivă a instanţei supreme în ceea ce priveşte contestarea legalităţii actelor emise de Consiliul Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, cât şi o cale de atac specifică, cu o durată rezonabilă, de 15 zile de la comunicarea sau publicarea hotărârii plenului, fără a contraveni art. 21 din Constituţie.
15. De asemenea, se invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 1.430 din 2 noiembrie 2010, Decizia nr. 1.122 din 23 septembrie 2010 şi Decizia nr. 485 din 20 aprilie 2010.
16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, care au următorul cuprins: "(7) Hotărârile prevăzute la alin. (5) pot fi atacate cu contestaţie de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Contestaţia se judecă în complet format din 3 judecători".
19. Art. 29 alin. (5), la care textul criticat face trimitere, are următorul cuprins: "(5) Hotărârile plenului privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor se redactează în cel mult 20 de zile şi se comunică de îndată."
20. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, precum şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că textul de lege criticat a mai format obiectul controlului de constituţionalitate prin prisma unor critici de neconstituţionalitate diferite, deciziile astfel pronunţate vizând, în principal, problema dublului grad de jurisdicţie. Curtea a reţinut că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu consacră nici expres, dar nici implicit dreptul la dublul grad de jurisdicţie, drept ce este recunoscut doar în materie penală. De asemenea, nici art. 13 din Convenţie, care se referă la dreptul la un "recurs efectiv", nu are semnificaţia asigurării dublului grad de jurisdicţie, ci doar a posibilităţii de a se supune judecăţii unei instanţe naţionale. Curtea a mai reţinut că accesul la justiţie, garantat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură [a se vedea Decizia nr. 1.122 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010].
22. Distinct de cele reţinute în decizia antereferită, Curtea reţine că accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005). În consecinţă, stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 478 din 18 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 12 august 2015, paragraful 15).
23. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în consonanţă cu cea a Curţii Constituţionale [a se vedea Decizia nr. 51 din 14 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 24 martie 2010, sau Decizia nr. 619 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 30 decembrie 2014, paragraful 18], s-a statuat că o caracteristică a dreptului de acces liber la justiţie este aceea că nu este un drept absolut (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57) şi că el poate fi supus la restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau ordonanţele care impun depunerea unei cauţiuni judicatum solvi; important este ca aceste restrângeri să nu aducă atingere substanţei dreptului, să urmărească un scop legitim şi să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit [Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 39, sau Hotărârea din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z. şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 93].
24. Raportat la textul de lege criticat, Curtea reţine că acesta, prin conţinutul său normativ, vizează un aspect al accesului liber la justiţie, stabilind un termen de decădere în privinţa contestării hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii. Totodată, Curtea reţine că fixarea unui termen de decădere, în mod evident, reprezintă o limitare inerentă a dreptului antereferit, însă aceasta are în vedere un scop legitim, respectiv securitatea raporturilor juridice; în lipsa unui termen, hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii ar putea fi atacată sine die, dând naştere unei insecurităţi juridice. Un termen având o asemenea durată corespunde finalităţii urmărite, fiind, aşadar, o măsură adecvată îndeplinirii scopului legitim urmărit. În acelaşi timp, acesta este necesar în raport cu scopul urmărit, legiuitorul neavând la îndemână alte modalităţi mai eficiente sau mai puţin intruzive pentru atingerea finalităţii urmărite. Aşadar, modul de dozare a intervenţiei statului în sfera de protecţie a accesului liber la justiţie reflectă faptul că o asemenea măsură este una necesară. În fine, cu privire la proporţionalitatea măsurii, respectiv analiza modului în care interacţionează interesele generale ale societăţii cu cele individuale, Curtea constată că posibilitatea contestării sine die a hotărârii în cauză sau pe un termen îndelungat prezintă dezavantaje mai mari faţă de cerinţele de bună administrare a justiţiei şi a asigurării unui climat de ordine şi securitate juridică. Rezultă, aşadar, că măsura analizată respectă un just raport de proporţionalitate între interesele concurente. În consecinţă, măsura criticată este proporţională cu scopul legitim urmărit, astfel încât Curtea nu poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi nici ale art. 6 paragraful 1 din Convenţie.
25. De asemenea, Curtea constată că aspectele particulare învederate de autorul excepţiei sunt chestiuni de fapt, ele denotând o anumită atitudine procesuală pe care acesta a avut-o la un moment dat. În acest sens, se reţine că aplicarea sancţiunii revocării din funcţia de procuror inspector nu a avut în vedere faptul că autorului excepţiei de neconstituţionalitate i se aplicase anterior o sancţiune disciplinară, ci premisa a fost aceea că nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu. Acesta a înţeles să nu conteste hotărârea prin care a fost revocat din funcţia de procuror inspector în termenul prevăzut de lege; or, faptul că, ulterior, i s-a aplicat şi o sancţiune disciplinară, pe care a contestat-o, iar instanţa a anulat-o, nu constituie eo ipso motiv de anulare a hotărârii iniţiale, chiar dacă ambele aveau la bază aceeaşi situaţie premisă.
26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dumitru Cismaru în Dosarul nr. 2.173/1/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 24 martie 2016.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent-şef,
Benke Karoly
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
