Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 154 din 24 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 450 din 16 iunie 2016
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Sergiu Dîrstaru în Dosarul nr. 8.114/204/2014 al Judecătoriei Câmpina - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 928D/2015.
2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal. Arată, astfel, că autorul excepţiei critică incriminarea faptei de părăsire a locului accidentului, pe motiv că textul de lege criticat nu defineşte noţiunea de "accident de circulaţie", pe care o utilizează, ceea ce îl obligă pe destinatarul normei la un efort de interpretare suplimentar, de natură a afecta previzibilitatea respectivei norme. Deşi autorul excepţiei nu ignoră faptul că sintagma pe care o critică este definită de art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, consideră, totuşi, că şi această definiţie are o problemă, deoarece foloseşte termenul de "rănire", care nu oferă niciun reper obiectiv în scopul normării conduitei. Astfel, autorul excepţiei susţine că era mai bună reglementarea anterioară, care devenea previzibilă cu ajutorul Deciziei nr. LXVI (66) din 15 octombrie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite. Reprezentantul Ministerului Public consideră că aceste critici sunt nefondate, întrucât este de notorietate jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia legea nu poate fi exhaustivă, neputând norma toate ipotezele pe care realitatea, la un moment dat, le concretizează, astfel că legea respectă cerinţa de calitate a previzibilităţii în măsura în care poate fi desluşită cu ajutorul unei jurisprudenţe constante în materia respectivă ori cu ajutorul unor specialişti ai dreptului. În plus faţă de aceste considerente cu valoare de principiu, arată că destinatarii textului de lege criticat desfăşoară o activitate cu risc permis, motiv pentru care sunt supuşi unor forme de şcolarizare şi unor examene. Prin urmare, avem de-a face cu persoane formate, avizate şi diligente, care, pe durata deţinerii permisului de conducere, sunt obligate să rămână la curent cu dispoziţiile legale în materie. Totodată, dincolo de cadrul normativ în materie de circulaţie pe drumurile publice, cu privire la care există o obligaţie legală de informare, menţionează că internetul oferă - la o simplă căutare după sintagma "accident de circulaţie" - numere de urgenţă naţionale şi locale pentru obţinerea de informaţii cu privire la acest gen de evenimente, inclusiv explicarea procedurilor pe înţelesul tuturor celor interesaţi. În aceste condiţii, nu există niciun motiv pentru autorul excepţiei să susţină că nu poate să îşi normeze conduita în conformitate cu dispoziţiile de lege criticate. În ceea ce priveşte Decizia nr. LXVI (66) din 15 octombrie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, arată că aceasta nu era în afara oricăror critici, având în vedere că instanţa supremă stabilise că este accident de circulaţie doar acel eveniment care produce vătămări integrităţii corporale sau sănătăţii uneia sau mai multor persoane, ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile, ceea ce înseamnă că autorul accidentului, examinând victima, decidea dacă aceasta are nevoie de 10 zile de îngrijiri medicale sau de mai puţine. Astfel, autorul accidentului, presupus autor al infracţiunii de părăsire a locului accidentului, devenea judecător al propriei cauze. Pentru acest motiv, consideră că decizia mai sus menţionată nu ar trebui să mai producă efecte şi nici să mai fie pronunţată una similară. Reprezentantul Ministerului Public concluzionează că textul de lege criticat şi toate normele tehnice şi de punere în aplicare, inclusiv cele de publicitate prin reţeaua internet, asigură unei persoane interesate şi diligente toate reperele pentru a-şi norma conduita.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
4. Prin Încheierea din 30 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 8.114/204/2014, Judecătoria Câmpina - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Sergiu Dîrstaru cu ocazia soluţionării unei cauze având ca obiect tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prevăzută şi pedepsită de art. 338 alin. (1) din Codul penal.
5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că art. 338 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 7 paragraful 1 referitor la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu satisface exigenţele de concizie, claritate şi previzibilitate pentru a fi considerat o normă în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia o reglementare constituie o normă dacă, prin modul de formulare, este suficient de clară, concisă şi previzibilă, astfel încât destinatarul ei să poată, la nevoie apelând la sfatul unor jurişti, să prevadă consecinţele acţiunilor sau inacţiunilor sale şi să-şi poată conforma conduita prescripţiilor acesteia. Arată că, faţă de vechea reglementare a infracţiunii de părăsire a locului accidentului, cuprinsă în art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, care includea cerinţa esenţială ca accidentul de circulaţie să aibă drept urmare uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane - cu clarificările aduse, în acest caz, prin Decizia nr. LXVI (66) din 15 octombrie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008) - ori ca accidentul să fie urmarea unei infracţiuni, cerinţă ce reprezenta un reper obiectiv în funcţie de care destinatarul normei putea să-şi adapteze conduita pentru a nu comite fapta prevăzută de legea penală, noua incriminare a infracţiunii în discuţie nu mai instituie astfel de cerinţe, ci se mărgineşte la a statua că părăsirea locului oricărui accident de circulaţie realizează elementul material al laturii obiective a respectivei infracţiuni. O atare situaţie reclamă, din partea interpretului normei penale speciale, ca acesta să recurgă, prin metoda interpretării sistematice, ca urmare a unei tehnici de reglementare criticabile, la o normă extrapenală, pentru lămurirea sensului noţiunii de "accident de circulaţie", pe care textul de incriminare nu o defineşte, din perspectiva urmărilor obiective. Arată că, potrivit art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, accidentul de circulaţie este definit ca acel eveniment care întruneşte cumulativ trei condiţii: s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc; a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale; în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare. Dacă decesul unei persoane nu ridică probleme, din punct de vedere al predictibilităţii normei, noţiunea de "rănire" nu reprezintă un reper obiectiv de conformare a conduitei destinatarului normei, neavând o definiţie juridică. Termenul de "rană" are în vedere, în limbajul comun, orice traumă, uşoară sau gravă, de natură fizică sau psihică (morală). Este evident că o rană serioasă de natură fizică poate reprezenta un reper obiectiv în aprecierea urmărilor unui accident de circulaţie, având în vedere definiţiile legale conţinute de art. 193 alin. (2), art. 194 şi art. 196 din Codul penal. Consideră însă că este greu de admis că o traumă fizică uşoară, fără modificări perceptibile cu propriile simţuri, şi, cu atât mai mult, una morală ar putea să ofere autorului actului de conduită interzis de lege acea previzibilitate de natură a-l pune în situaţia de a evita tragerea la răspundere penală. În fine, susţine că, în cauză, sunt aplicabile, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 732 din 16 decembrie 2014, prin care Curtea Constituţională a constatat că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională, întrucât în ambele cazuri legiuitorul a acordat relevanţă penală unor urmări ale accidentului de circulaţie, care nu sunt definite nici în legea penală şi nici într-o altă lege, şi care, prin sensul lor comun, împiedică destinatarul normei penale să prevadă consecinţele nerespectării acesteia.
6. Judecătoria Câmpina - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, nefiind încălcate prevederile constituţionale şi convenţionale invocate, întrucât dispoziţiile de lege criticate se coroborează cu cele ale art. 338 alin. (3) din Codul penal, care circumstanţiază împrejurările în care fapta de părăsire a locului accidentului este incriminată. Astfel, referitor la susţinerile autorului excepţiei în sensul că noţiunea de "rănire", regăsită în art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, nu este definită prin nicio normă penală generală sau specială, din dispoziţiile art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal rezultă că legiuitorul a înţeles să incrimineze părăsirea locului accidentului în orice situaţii în care nu s-au produs doar pagube materiale, având loc o coliziune între un vehicul în mişcare şi o persoană, întrucât integritatea fizică a unei persoane poate fi afectată chiar dacă nu există modificări perceptibile cu propriile simţuri, ci numai după examinarea medicală a acesteia.
7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal este neîntemeiată. În acest sens, arată că nu este obligatorie definirea tuturor termenilor folosiţi în descrierea unei infracţiuni în Codul penal, fiind suficientă aplicarea normei generale, de drept comun, cuprinsă, în acest caz, în art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, care defineşte "accidentul de circulaţie". De asemenea, completări privind conţinutul normei de incriminare de la alin. (1) al art. 338 din Codul de procedură penală sunt cuprinse chiar în acelaşi articol, la alin. (3), care precizează ipotezele în care fapta descrisă la alin. (1) nu constituie infracţiune, astfel încât nu se poate susţine lipsa de previzibilitate a textului de incriminare.
9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal, care au următorul cuprins: "Părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani."
12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 7 paragraful 1 referitor la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că situaţia premisă a infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, constă în existenţa unui accident de circulaţie. Din motive de tehnică legislativă, pentru a nu încărca inutil textul incriminării, noţiunea de "accident de circulaţie" nu este explicitată în norma de incriminare, având în vedere că este definită în art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările şi completările ulterioare, care constituie reglementarea-cadru în materia circulaţiei pe drumurile publice. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/1992, republicată, accidentul de circulaţie este evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: a) s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc; b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale; c) în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare.
14. Elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal constă în acţiunea de părăsire a locului accidentului, care se poate realiza în două modalităţi, respectiv printr-un act de comisiune, ce presupune plecarea efectivă de la locul accidentului, şi prin acte de omisiune - neîntoarcerea la locul accidentului a persoanei care l-a părăsit legal, în baza dispoziţiilor art. 338 alin. (3) lit. b) sau c), ori neoprirea la locul accidentului. Urmarea imediată în cazul acestei infracţiuni o reprezintă crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale privitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, relaţii ocrotite prin norma de incriminare, iar legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată de lege şi urmarea imediată nu mai trebuie dovedită, întrucât rezultă din materialitatea faptei.
15. Anterior noului Cod penal, fapta de părăsire a locului accidentului era incriminată de dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, iar alineatele (3), (4) şi (5) ale aceluiaşi articol stabileau trei cauze de nepedepsire. Art. 89 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, a fost abrogat prin art. 121 pct. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. De menţionat că, potrivit reglementării anterioare, era sancţionată doar fapta persoanei implicate într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracţiuni. Aşadar, vechea reglementare condiţiona existenţa infracţiunii de gravitatea şi urmările accidentului produs, pe când textul de lege criticat nu face nicio deosebire sub acest aspect.
16. Curtea reţine că dispoziţiile alineatului (1) al art. 338 din Codul penal se coroborează, însă, cu cele ale alineatului (3) lit. a) din acelaşi articol, care exclud din sfera de existenţă a infracţiunii fapta de părăsire a locului accidentului de circulaţie în situaţia în care acesta din urmă a produs "doar pagube materiale", împrejurare ce constituie o cauză justificativă specială. Alte trei cauze justificative speciale sunt prevăzute de art. 338 alin. (3) lit. b), c) şi d) din Codul penal şi sunt identice cu cele prevăzute în alin. (3), (4) şi (5) ale art. 89 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, referindu-se la următoarele împrejurări: conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală necesară şi la care a declarat datele personale de identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului; conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară anunţă de îndată poliţia, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie pe a cărei rază de competenţă s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare; victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliţie. Prin urmare, singura împrejurare cu caracter de noutate vizează situaţia prevăzută de art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal - în care în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale - situaţie ce trebuia reglementată expres, în condiţiile în care incriminarea stabilită de art. 338 alin. (1) din Codul penal nu distinge cu privire la gravitatea accidentului.
17. Din coroborarea dispoziţiilor alineatului (1) cu cele ale alineatului (3) lit. a) din art. 338 al Codului penal, rezultă că legiuitorul a înţeles să incrimineze fapta de părăsire a locului accidentului în orice situaţie în care respectivul eveniment rutier a avut ca urmare decesul sau rănirea uneia sau a mai multor persoane, prin "rănire" înţelegându-se orice atingere adusă integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, indiferent de gravitate. Curtea reţine că integritatea corporală şi sănătatea unei persoane implicate într-un accident de circulaţie pot fi afectate chiar dacă nu apar imediat modificări perceptibile cu ajutorul simţurilor, ci este necesară, în acest sens, examinarea medicală a victimei accidentului.
18. Faţă de cele de mai sus, Curtea constată că dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal nu aduc nicio atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 7 paragraful 1 referitor la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu au o formulare neclară, ambiguă şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de pregătire juridică, ci, dimpotrivă, îndeplinesc cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii. În plus, destinatarii textului de lege criticat desfăşoară o activitate cu risc permis, scop în care sunt supuşi unor forme de şcolarizare, aşa încât este vorba de persoane avizate şi diligente, care, pe durata deţinerii permisului de conducere, au obligaţia de a rămâne la curent cu normele legale în materie. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa, că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni -, instituie şi cerinţa potrivit căreia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a reţinut că noţiunea de "drept" folosită la art. 7 corespunde celei de "lege" care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109).
19. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).
20. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sergiu Dîrstaru în Dosarul nr. 8.114/204/2014 al Judecătoriei Câmpina - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Judecătoriei Câmpina - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 24 martie 2016.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puică
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
