Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Ioan Muraru - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Claudia Miu - magistrat-asistent şef
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 217 alin. 6 din Codul penal, excepţie ridicatã de Nicolae Radu în Dosarul nr. 384/1999 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penalã.
La apelul nominal este prezent autorul exceptiei, Nicolae Radu, lipsind celelalte pãrţi, fata de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Autorul exceptiei declara ca lasa la aprecierea Curţii soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a exceptiei, invocand considerentele <>Deciziei nr. 177 din 15 decembrie 1998 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999, prin care Curtea Constituţionalã, pronunţându-se asupra dispoziţiilor art. 213 alin. 2 din Codul penal, a constatat ca dispoziţia "cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului" este neconstitutionala. Excepţia de neconstituţionalitate ce face obiectul cauzei vizeazã aceeaşi dispoziţie legalã, cuprinsã în alin. 6 al art. 217 din Codul penal, astfel încât, pentru identitate de ratiune, se impune admiterea exceptiei aflate în dezbatere.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penalã, prin Încheierea din 3 iunie 1999, pronunţatã în Dosarul nr. 384/1999, a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 217 alin. 6 din Codul penal, excepţie ridicatã de Nicolae Radu.
În motivarea exceptiei se susţine ca prevederile art. 217 alin. 6 din Codul penal "creeazã o diferentiere în regimul de protecţie a proprietãţii, în sensul acordãrii unui plus de garanţie proprietãţii statului prin aplicarea principiului oficialitatii în exercitarea acţiunii penale, în timp ce în cazul proprietãţii private punerea în mişcare a acţiunii penale şi aplicarea sancţiunii sunt condiţionate de plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate". Se susţine în continuare ca dispoziţia "cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului", cuprinsã în textul de lege criticat, este contrarã prevederilor constituţionale ale art. 41 alin. (2), precum şi celor ale art. 135 alin. (1). Se mai arata ca art. 217 alin. 6 din Codul penal stabileşte o inegalitate a cetãţenilor în fata legii, prin aceea ca rapeste inculpatului care sãvârşeşte o infracţiune de distrugere a unor bunuri ale statului posibilitatea de a beneficia de împãcarea pãrţilor sau de retragerea plângerii, posibilitate de care beneficiazã numai autorii infracţiunilor de distrugere a unor bunuri proprietate privatã. Întrucât aceasta prevedere legalã instituie o situaţie diferita pentru autorii unor asemenea infracţiuni, ea contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la egalitatea în drepturi.
Exprimandu-şi opinia, în temeiul prevederilor <>art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, instanta de judecata considera excepţia intemeiata, deoarece "nu se poate ca statul, în ceea ce priveşte bunurile care formeazã obiectul proprietãţii private, sa beneficieze de o ocrotire diferita de aceea a persoanelor fizice sau juridice de drept privat, respectiv de exercitarea acţiunii penale din oficiu, ce presupune parcurgerea fazei urmãririi penale şi sesizarea instanţei prin rechizitoriu, în timp ce persoanele fizice sau cele juridice de drept privat exercita plângerea prealabilã potrivit procedurii stipulate de aceasta, reglementãrile prevãzute de Codul de procedura penalã fiind distincte. De asemenea, se evidenţiazã o inegalitate şi din punct de vedere al beneficiului împãcãrii pãrţilor, ce opereazã numai pentru subiectii care au distrus bunuri ce nu aparţin proprietãţii private a statului".
Potrivit prevederilor <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
În punctul sau de vedere Guvernul apreciazã ca dispoziţiile art. 217 alin. 6 din Codul penal contravin într-adevãr prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, nu însã şi prevederilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 135 alin. (1) din legea fundamentalã. De aceea considera ca excepţia este intemeiata numai în raport cu art. 41 alin. (2) din Constituţie, asa cum este şi jurisprudenta Curţii Constituţionale, exprimatã în deciziile nr. 177/1998 şi nr. 5/1999, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. 2 din Codul penal şi, respectiv, a dispoziţiilor art. 214 alin. 3 din acelaşi cod.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi <>art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, Curtea Constituţionalã este competenta sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate, fiind legal sesizatã.
Critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 217 alin. 6 din Codul penal, potrivit cãrora "Dacã bunul este proprietate privatã, cu excepţia cazului cînd acesta este în întregime sau în parte al statului, acţiunea penalã pentru fapta prevãzutã în alin. 1 se pune în mişcare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate. Împãcarea pãrţilor inlatura rãspunderea penalã".
Autorul exceptiei considera ca aceasta dispoziţie legalã incalca prevederile constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1), potrivit cãrora "Cetãţenii sunt egali în fata legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri", pe cele cuprinse în art. 41 alin. (2) teza întâi, potrivit cãrora "Proprietatea privatã este ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular", precum şi pe cele cuprinse în art. 135 alin. (1), potrivit cãrora "Statul ocroteşte proprietatea".
Din examinarea dispoziţiei legale criticate Curtea retine ca dispoziţiile constituţionale ale art. 41 alin. (2) trebuie interpretate în sensul ca se referã la ocrotirea în mod egal atât a proprietãţii aparţinând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, cat şi a proprietãţii private a statului. Prin urmare, statul nu poate beneficia de o ocrotire juridicã diferita de aceea a persoanelor de drept privat în ceea ce priveşte bunurile ce constituie obiectul proprietãţii sale private.
Totuşi, prin art. 217 alin. 6 din Codul penal, s-a prevãzut un regim juridic diferenţiat sub aspectul instituţiei plângerii prealabile. Astfel, dacã bunul face parte din sfera proprietãţii private a altor subiecte de drept decât statul, acţiunea penalã impotriva autorului infracţiunii de distrugere poate fi pusã în mişcare numai în baza plângerii prealabile a persoanei vãtãmate. Dacã însã bunul face obiectul proprietãţii private a statului, acţiunea penalã poate fi pusã în mişcare din oficiu, aceasta mãsura nemaifiind condiţionatã de existenta plângerii prealabile a persoanei vãtãmate.
Punerea în mişcare din oficiu a acţiunii penale, astfel cum prevede în prezent art. 217 alin. 6 din Codul penal, asigura o mai energica apãrare juridicã, indiferent de vointa persoanei vãtãmate. Este de ajuns ca organele de urmãrire penalã sa fie sesizate despre sãvârşirea faptei sau chiar sa se sesizeze din oficiu pentru ca procesul penal sa fie pornit. Acest proces, astfel declansat, parcurge şi faza urmãririi penale, în cadrul cãreia organele de urmãrire penalã strang probele necesare soluţionãrii cauzei, urmând ca sesizarea instanţei sa se facã prin rechizitoriul procurorului. Dimpotriva, dacã persoana vãtãmatã este o persoana fizica sau juridicã de drept privat, ea trebuie, în plus, sa se adreseze instanţei cu plângerea sa, în termen de doua luni (art. 284 alin. 1 din Codul de procedura penalã), în caz contrar rãspunderea penalã fiind înlãturatã (art. 131 alin. 1 din Codul penal). În sfârşit, tot ea trebuie sa producã şi sa prezinte probele necesare în sprijinul plângerii sale. Din toate acestea rezulta ca deosebirea de reglementare este evidenta. Întrucât dispoziţiile art. 41 alin. (2) din Constituţie asigura o egala ocrotire proprietãţii private, indiferent de titular, acestea interzic, implicit, ca legea penalã sa cuprindã reglementãri diferenţiate cu privire la ocrotirea proprietãţii private. Or, prin art. 217 alin. 6 din Codul penal, se face o diferentiere, pe care Constituţia o interzice, între proprietatea privatã a statului şi proprietatea privatã a altor subiecte de drept.
De altfel, acest principiu constituţional al apãrãrii nediferentiate a proprietãţii private a mai fost examinat cu prilejul soluţionãrii unor excepţii privitoare la punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul unor infracţiuni impotriva patrimoniului.
Astfel, prin deciziile nr. 177 din 15 decembrie 1998 şi nr. 5 din 4 februarie 1999, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999 şi nr. 95 din 5 martie 1999, Curtea a admis, în primul caz, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 213 alin. 2 din Codul penal, iar în cel de-al doilea caz, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 214 alin. 3 din acelaşi cod, constatând ca dispoziţia "cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului", cuprinsã în articolele menţionate, este neconstitutionala.
Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea constata ca dispoziţia legalã criticata este neconstitutionala în raport cu prevederile art. 41 alin. (2) din legea fundamentalã.
În consecinta, punerea în mişcare a acţiunii penale, în temeiul art. 217 alin. 6 din Codul penal, se poate face doar la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, nu numai atunci când bunul aparţine persoanelor fizice sau juridice de drept privat, ci şi atunci când este în întregime sau în parte în proprietatea privatã a statului.
Fata de motivele arãtate, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al <>art. 23 şi 25 din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicatã de Nicolae Radu în Dosarul nr. 384/1999 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penalã şi constata ca este neconstitutionala dispoziţia "cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului", prevãzutã la art. 217 alin. 6 din Codul penal.
Decizia se comunica celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 7 octombrie 1999.
PREŞEDINTE,
prof. univ. dr. Ioan Muraru
Magistrat-asistent şef,
Claudia Miu
-----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
