Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 15 din 25 ianuarie 2000 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 23/1999 pentru abrogarea Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 267 din 14 iunie 2000
Lucian Mihai - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Paula C. Pantea - procuror
Laurentiu Cristescu - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 23/1999 pentru abrogarea <>Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat, excepţie ridicatã de Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 4.472/1999 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penalã.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din data de 18 ianuarie 2000 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi data, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 25 ianuarie 2000.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Încheierea din 22 iulie 1999, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 23/1999 , ridicatã de Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 4.472/1999, aflat pe rolul acelei instanţe.
În motivarea exceptiei se susţine ca <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 23/1999 , care abroga <>Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat, este neconstitutionala, întrucât se reglementeazã în domeniul legilor organice, incalcandu-se, astfel, dispoziţiile art. 114 din Constituţie.
Exprimandu-şi opinia, instanta judecãtoreascã considera ca excepţia este intemeiata, deoarece Guvernul nu are dreptul sa reglementeze în domeniul <>legii organice. Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat a fost adoptatã ca lege organicã şi, în consecinta, nu poate fi abrogatã prin ordonanta a Guvernului. "Competenta de legiferare în domeniul legilor organice - se arata în încheierea instanţei - nu poate fi delegatã de Parlament, ţinând seama de importanta şi natura acestor legi prin care se organizeazã statul şi se reglementeazã raporturile sociale de baza."
În dezbaterile din cadrul Curţii Constituţionale reprezentantul Ministerului Public, în numele autorului exceptiei, invedereaza împrejurarea ca neconstituţionalitatea acestei ordonanţe de urgenta este determinata de faptul ca din expunerea de motive a Guvernului nu rezulta existenta cazului excepţional care sa impunã mãsura de urgenta. Se considera, de asemenea, ca relevarea acestei împrejurãri nu poate fi consideratã ca fiind echivalenta cu ridicarea unei excepţii direct în fata Curţii, situaţie în care aceasta ar fi inadmisibila, atâta vreme cat autorul exceptiei - procurorul de şedinţa -, în fata instanţei de judecata, face referire, în motivarea exceptiei, la art. 114 din Constituţie în integralitatea sa, şi, prin urmare, şi la alin. (4) al acestui articol.
Potrivit <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se apreciazã ca excepţia este neîntemeiatã, întrucât autorul sau ignora faptul ca "delegarea legislativã se poate realiza şi prin adoptarea de cãtre Guvern a unor ordonanţe de urgenta care nu exclud posibilitatea reglementãrii unor domenii destinate legilor organice", în conformitate cu prevederile art. 114 alin. (4) din Constituţie.
Guvernul considera, de asemenea, excepţia ca fiind neîntemeiatã, deoarece art. 114 alin. (4) din Constituţie prevede dreptul Guvernului ca, în cazuri excepţionale, sa adopte ordonanţe de urgenta. Tocmai caracterul lor de urgenta, determinat de existenta unor situaţii excepţionale, justifica emiterea acestora şi în domeniul legilor organice.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul judecãtorului-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
În conformitate cu prevederile <>art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale Legii nr. 47/1992 , Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competenta sa se pronunţe asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
Critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 23/1999 , care au urmãtorul cuprins: "Articol unic - Prevederile <>Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat se abroga."
Autorul exceptiei de neconstituţionalitate considera ca "<>Ordonanta de urgenta nr. 23/1999 , emisã în temeiul dispoziţiilor art. 114 din Constituţie, prin care se abroga o lege organicã, este neconstitutionala, întrucât incalca dispoziţiile constituţionale reglementand un domeniu care excede competentei sale legale".
Examinând excepţia, Curtea constata ca art. 114 din Constituţie conţine cinci alineate, în care se stabileşte un regim juridic diferenţiat al ordonanţelor emise de Guvern.
Este, mai întâi, cazul ordonanţelor Guvernului emise în temeiul unei legi speciale de abilitare [alin. (1), (2) şi (3)] şi, apoi, cazul ordonanţelor de urgenta [alin. (4) şi (5)]. Aceste texte constituţionale prevãd: "(1) Parlamentul poate adopta o lege specialã de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data pana la care se pot emite ordonanţe.
(3) Dacã legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobãrii Parlamentului, potrivit procedurii legislative, pana la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.
(4) În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenta. Acestea intra în vigoare numai dupã depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacã Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacã în mod obligatoriu.
(5) Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale cãror efecte au încetat potrivit alineatului (3)."
Critica de neconstituţionalitate vizeazã doua aspecte: primul, referitor la posibilitatea Guvernului de a reglementa în domeniul legii organice; al doilea, referitor la faptul ca Guvernul nu justifica, la momentul emiterii <>Ordonanţei de urgenta nr. 23/1999 , în cuprinsul expunerii de motive, existenta cazului excepţional, care sa facã necesarã adoptarea unei ordonanţe de urgenta, care sa abroge o lege organicã.
În jurisprudenta sa Curtea Constituţionalã a statuat ca interdicţia reglementãrii de cãtre Guvern în domeniul legii organice priveşte numai ordonanţele Guvernului adoptate în baza unei legi speciale de abilitare, aceasta interdicţie decurgând direct din textul constituţional. O asemenea limitare nu este prevãzutã însã de alin. (4) al art. 114 din Constituţie, referitor la ordonanţele de urgenta, "deoarece cazul excepţional ce impune adoptarea unor mãsuri urgente pentru salvgardarea unui interes public ar putea reclama instituirea unei reglementãri de domeniul legii organice, nu numai ordinare, care, dacã nu ar putea fi adoptatã, interesul public avut în vedere ar fi sacrificat, ceea ce este contrar finalitatii constituţionale a instituţiei" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 34 din 17 februarie 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998). În aceasta lumina, ordonanta de urgenta nu este o varietate a ordonanţei emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, ci reprezintã un act normativ, adoptat de Guvern, în temeiul unei prevederi constituţionale, care permite Guvernului, sub controlul strict al Parlamentului, sa facã fata unui caz excepţional.
Consecventa acestei jurisprudente, Curtea retine, totodatã, ca posibilitatea Guvernului ca, în cazuri excepţionale, sa poatã adopta ordonanţe de urgenta, în mod limitat, chiar în domeniul rezervat legii organice, nu poate echivala cu un drept discretionar al Guvernului şi, cu atât mai mult, aceasta abilitare constituţionalã nu poate justifica abuzul în emiterea ordonanţelor de urgenta. Posibilitatea executivului de a guverna prin ordonanţe de urgenta trebuie sa fie, în fiecare caz, justificatã de existenta unor situaţii excepţionale, care impun adoptarea unor reglementãri urgente. În aceasta lumina, de altfel, Curtea Constituţionalã, prin Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995, referindu-se la cazul excepţional, de care depinde legitimitatea constituţionalã a emiterii unei ordonanţe de urgenta, a statuat ca acesta este definit în raport de "necesitatea şi urgenta reglementãrii unei situaţii care, datoritã circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitãrii unei grave atingeri aduse interesului public".
În soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate ridicate în acest dosar Curtea trebuie sa se pronunţe în sensul de a constata dacã, în mod real, au existat circumstanţe excepţionale care sa justifice urgenta reglementãrii prin ordonanta de urgenta criticata de cãtre autorul exceptiei.
Examinând Expunerea de motive a Guvernului, Nota de fundamentare a Ministerului Finanţelor, precum şi celelalte acte aflate la dosar, Curtea considera ca motivele invocate nu justifica abrogarea unei legi organice, în cazul de fata a Legii monopolului de stat, pe calea emiterii unei ordonanţe de urgenta, neexistand elementele necesare definirii unui caz excepţional, în sensul constatãrii unui pericol public major şi care sa nu poatã fi evitat decât pe calea emiterii unei ordonanţe de urgenta. De altfel, ordonanta de urgenta examinata nu conţine mãsuri urgente pentru salvarea unui interes public aflat în pericol, aceasta cuprinzând un unic articol.
În aceasta situaţie Curtea constata ca abrogarea <>Legii nr. 31/1996 , prin <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 23/1999 , a creat un vid legislativ parţial, fapt semnalat, de altfel, şi de Consiliul Legislativ, care a avizat negativ proiectul acestei ordonanţe de urgenta. Din examinarea prevederilor <>Legii nr. 31/1996 rezulta ca acestea stabilesc activitãţile care constituie monopol de stat, modul de administrare şi exploatare a monopolurilor, atribuţiile Ministerului Finanţelor, ale ministerelor de resort sau ale Bãncii Naţionale a României în acordarea licenţelor pentru agenţii economici şi producãtorii individuali, creând, astfel, un cadru general pentru funcţionarea, în economie, a monopolului de stat. Actele normative care reglementeazã, separat, diverse activitãţi considerate ca monopol de stat (regimul armelor şi muniţiilor, regimul materialelor explozive etc.) nu acoperã, în întregime, cadrul general asigurat prin prevederile <>Legii nr. 31/1996 , motiv pentru care apare intemeiata aprecierea în legatura cu faptul ca aceasta abrogare creeazã, asa cum s-a arãtat, un parţial vid legislativ. Pe de alta parte, Curtea constata ca aceasta abrogare conduce la dezincriminarea unor fapte de un real pericol social, prevãzute de lege la art. 13, motiv pentru care, într-un proces penal, excepţia a şi fost ridicatã.
Urgenta mãsurii nu poate fi justificatã nici de nevoia armonizarii legislaţiei romane cu cea comunitara, Curtea Constituţionalã statuand în practica sa ca "modificarea sau unificarea legislaţiei într-un domeniu sau altul nu justifica, prin ea însãşi, emiterea unei ordonanţe de urgenta" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 34/1998, citata anterior). În cazul existenţei reale a unei asemenea necesitaţi, aceasta îşi poate gãsi rezolvarea în condiţiile obişnuite, prevãzute de legislaţia în vigoare, fãrã a se recurge la emiterea unei ordonanţe de urgenta.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicatã de Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 4.472/1999 al acelei instanţe şi constata ca dispoziţiile <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 23/1999 pentru abrogarea <>Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat sunt neconstituţionale.
Decizia se comunica celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 25 ianuarie 2000.
PREŞEDINTELE CURŢII
CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Laurentiu Cristescu
OPINIE SEPARATĂ
Prin Decizia nr. 15 din 25 ianuarie 2000 s-a hotãrât, cu majoritate de voturi, admiterea exceptiei de neconstituţionalitate, constatandu-se ca dispoziţiile <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 23/1999 pentru abrogarea <>Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat sunt neconstituţionale. Aceasta soluţie a privit critica referitoare la încãlcarea dispoziţiilor art. 114 alin. (4) din Constituţie privind cazurile excepţionale. Tot cu majoritate de voturi Curtea a decis respingerea exceptiei cat priveşte încãlcarea dispoziţiilor art. 114 referitoare la domeniul în care poate interveni ordonanta de urgenta. În ceea ce priveşte aceasta a doua soluţie formulam opinie separatã pentru urmãtoarele considerente:
1. Ordonanta de urgenta este menţionatã numai în alin. (4) al art. 114 din Constituţie, unde se stabileşte: când poate fi emisã (cazuri excepţionale); intrarea în vigoare (numai dupã depunerea sa spre aprobare Parlamentului); obligaţia convocãrii obligatorii a Parlamentului, dacã nu se afla în sesiune.
Fata de aceste determinãri clare, se pare ca singura problema "uitata" de Constituant a fost "domeniul" în care poate fi emisã. Aceasta "lacuna" se dovedeşte a fi cauza unei practici guvernamentale criticabile, a unor dispute doctrinare care, deşi interesante, sunt neglijate, a unei jurisprudente constituţionale discutabile.
2. În practica statala emiterea de ordonanţe de urgenta s-a transformat dintr-o excepţie constituţionalã într-o regula comuna, care a cãpãtat aspectul unei "avalanse de zapada" scapate de sub control.
3. Mai întâi trebuie valorificatã interpretarea sistematica a Constituţiei. Desigur argumentele pro şi contra pot fi mai mult sau mai puţin convingatoare. Credem însã ca doctrina, Guvernul, Parlamentul şi bineînţeles Curtea Constituţionalã pot realiza o interpretare corecta şi constructivã a dispoziţiilor art. 114 din Constituţie dacã le-ar raporta la câteva categorii constituţionale incontestabile precum: suprematia Constituţiei, separaţia puterilor, ierarhia legilor, raporturile dintre lege şi actele normative ale executivului.
Interpretarea sistematica este în mãsura sa ne dezvaluie regulile rezultând atât din litera, cat şi din spiritul Constituţiei, permite identificarea interdependentei dintre dispoziţii, precum şi identificarea atât a regulilor generale, cat şi a excepţiilor (şi mai ales determinarea corecta a dimensiunilor lor). În lipsa unei asemenea interpretãri, se izoleaza art. 114 şi mai ales alin. (4), acestea fiind scoase din ansamblul constituţional, fapt ce permite interpretãri eronate, uneori arbitrare. Iata pentru ce un rãspuns corect impune o interpretare sistematica atât a întregii Constituţii, cat şi, în particular, a art. 114.
Într-o asemenea viziune vom constata ca sistemul normativ constituţional valorifica marile principii traditionale, şi anume: structurarea autoritãţilor publice în spiritul separaţiei puterile publice; delimitarea clara a competentelor care sa asigure atât echilibrul, cat şi cooperarea; ierarhizarea sistemului normativ; asigurarea locului Parlamentului de organ suprem reprezentativ al poporului roman şi unica autoritate legiuitoare a tarii (art. 58 din Constituţie); reafirmarea, implicita desigur, a principiului delegatã potestas non delegatur; nominalizarea categoriilor de legi şi departajarea lor clara prin criterii de conţinut şi procedura (art. 72 din Constituţie); definirea delegarii legislative ca o excepţie constituţionalã şi care, ca orice excepţie, este de stricta interpretare şi aplicabilitate. Vom adauga ca alin. (4) al art. 114 din Constituţie este o continuare logica, în aceleaşi dimensiuni, a alin. (1), el venind nu sa creeze excepţii, ci sa permitã în "cazuri excepţionale" emiterea "ordonanţelor de urgenta". Se subintelege ca şi acestor ordonanţe de urgenta le sunt aplicabile, în mãsura în care explicit textul nu spune altfel, toate interpretarile valabile pentru alin. (1).
4. În al doilea rind, deşi Parlamentul este legiuitorul incontestabil, chiar el cunoaşte unele limite constituţionale în elaborarea legilor. Astfel Parlamentul: nu poate, prin legi ordinare, modifica sau abroga legi organice şi desigur nu poate reglementa în domeniile acestea; în situaţia prelungirii mandatului pana la întrunirea legalã a noului Parlament, nu poate revizui Constituţia şi nu poate adopta, modifica sau abroga legi organice [art. 60 alin. (4) din Constituţie], deşi se afla în exerciţiul mandatului sau constituţional.
Asa vazute lucrurile este oare bine, de dorit şi posibil ca o lege organicã sa poatã fi modificatã sau abrogatã printr-o ordonanta de urgenta? Nu contravine literei şi spiritului Constituţiei? Nu motivam un procedeu, o tehnica periculoasa pentru chiar ordinea constituţionalã?
Sunt întrebãri ce ţin de interpretarea şi aplicarea corecta a Constituţiei.
Vom adauga faptul ca cei care admit, prin interpretare, posibilitatea Guvernului de a modifica sau abroga legi organice prin ordonanţe de urgenta, nu îşi duc mai departe propriul rationament şi sa justifice (pe aceleaşi argumente) dreptul Guvernului de a modifica chiar legi constituţionale. Iata de ce interpretarea trebuie sa surprinda întregul mecanism constituţional, ea nu poate fi fragmentara şi de la caz la caz.
5. În al treilea rând consideram ca dispoziţiile din art. 114 din Constituţie formeazã un tot, sistematizat şi exprimat prin intitule-ul sau "delegarea legislativã". Într-o asemenea viziune vom gãsi interpretãri corecte, chiar dacã s-ar putea reclama eventuale insuficiente ale textului.
Eventuala insuficienta a alin. (4) trebuie interpretatã nu într-un sens arbitrar, ci în sprijinul dimensiunilor corecte ale democraţiei constituţionale.
Într-o interpretare sistematica, şi ordonanta obişnuitã şi ordonanta de urgenta se integreaza în categoria "delegare legislativã" şi în categoria "ordonanta".
Dacã pentru ordonanta de urgenta textul constituţional stabileşte unele condiţii de emitere (lipsa abilitarii prin lege specialã, intrarea în vigoare), el nu-i conferã însã o alta natura juridicã.
Cazurile excepţionale şi urgenta nu pot exclude asemenea ordonanţe din categoriile menţionate.
Art. 114 alin. (4) trebuie coroborat cu alin. (5) potrivit cãruia aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale cãror efecte au încetat potrivit alin. (3).
Fãrã o asemenea coroborare s-ar putea crede ca ordonanţele de urgenta nu sunt aprobate sau respinse prin lege. Ducand mai departe rationamentul trebuie sa observam ca legea prevãzutã de alin. (5) este o lege ordinarã şi este greu de admis ca printr-o asemenea lege s-ar valida modificarea sau abrogarea unei legi organice, pentru motivele explicate deja la clasificarea legilor.
6. În al patrulea rând art. 114 alin. (4) trebuie corelat şi cu art. 107 din Constituţie potrivit cãruia: Guvernul adopta hotãrâri şi ordonanţe; hotãrârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semneazã de primul-ministru, se contrasemneazã de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publica în Monitorul Oficial al României.
7. În al cincilea rând caracterul de excepţie al ordonanţei de urgenta se explica sau explica: imposibilitatea emiterii, în prealabil, a unei legi speciale de abilitare; imposibilitatea adoptãrii unei legi prin angajarea rãspunderii Guvernului (art. 113 din Constituţie); imposibilitatea utilizãrii procedurii de urgenta pentru adoptarea unor proiecte de legi sau propuneri legislative [art. 74 alin. (3) din Constituţie].
8. În fine, se poate conchide, motivat şi convingator, ca aprobarea art. 114 în Adunarea Constituantã a avut în vedere acelaşi tip de ordonanta, supusã aceluiaşi regim constituţional. Urgenta nu creeazã un alt tip de ordonanta, ci doar rãspunde unor împrejurãri excepţionale, când Parlamentul nu se poate întruni pentru a abilita Guvernul sau când nu pot fi utilizate procedurile din art. 74 sau art. 113 din Constituţie. Constituantul nu a înţeles şi nu a voit sa excludã ordonanta de urgenta din regimul general al ordonanţei, iar când a creat excepţii a spus-o explicit asa cum se face în chiar alin. (4) al art. 114. În consecinta ordonanţele de urgenta nu trebuie sa intervinã în domeniul legilor organice, aceasta fiind o condiţie esenţialã a constituţionalitãţii lor. Pentru ca, deşi ordonanta de urgenta se apropie de criza constituţionalã, nu suntem în prezenta deplinatatii acestei crize.
Prof. univ. dr. Ioan Muraru,
judecãtor al Curţii
Constituţionale
OPINIE SEPARATĂ
Consideram ca soluţia care se impunea în speta era aceea de respingere a sesizãrii Curţii Constituţionale ca fiind inadmisibila.
I. Potrivit art. 114 alin. (4) din Constituţie, "În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenta. Acestea intra în vigoare numai dupã depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacã Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacã în mod obligatoriu."
Conceptul de "cazuri excepţionale" nu este definit nici în cuprinsul art. 114 alin. (4) din Constituţie şi nici în vreun alt text constituţional.
În consecinta, aprecierea dacã exista sau nu un caz excepţional revine, în primul rând, Guvernului, care decide adoptarea ordonanţei de urgenta şi, în al doilea rând, Parlamentului, care - ulterior - aproba sau respinge prin lege acea ordonanta de urgenta. În ambele situaţii, existenta ori inexistenta cazului excepţional constituie o situaţie de fapt, a carei identificare se realizeazã de cãtre cele doua autoritãţi publice prin mijloacele specifice ce le stau la dispoziţie, ţinându-se seama şi de ratiuni de oportunitate.
Pe de alta parte, potrivit <>art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 7 august 1997), "În exercitarea controlului [de constitutionalitate], Curtea Constituţionalã se pronunţa numai asupra problemelor de drept [...]." Asa fiind, nu intra în competenta Curţii Constituţionale efectuarea controlului asupra existenţei sau inexistentei unei situaţii de fapt, adicã, precum în speta, asupra existenţei ori inexistentei "cazurilor excepţionale" care permit recurgerea la dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Constituţie în vederea emiterii ordonanţelor de urgenta.
În sensul ca jurisdicţia constituţionalã nu are ca obiect verificarea situaţiilor de fapt au fost pronunţate mai multe decizii ale Curţii Constituţionale, printre care Decizia nr. 61 din 31 martie 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 23 iulie 1998, şi Decizia nr. 183 din 17 decembrie 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 15 aprilie 1999.
II. Conform <>art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, "(1) Competenta Curţii Constituţionale este cea stabilitã prin Constituţie.
(2) Curtea Constituţionalã este singura în drept sa hotãrascã asupra competentei sale. Ea hotãrãşte în cazurile expres şi limitativ prevãzute în art. 144 din Constituţie."
De asemenea, potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie, text în baza cãruia, în speta, a fost sesizatã Curtea Constituţionalã, aceasta "hotãrãşte asupra excepţiilor ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor." Din acest din urma text nu rezulta competenta Curţii Constituţionale de a hotãrî asupra unor elemente extrinseci conţinutului actului normativ supus controlului de constitutionalitate, adicã asupra identificarii, în mod constituţional, de cãtre Guvern şi - ulterior - de cãtre Parlament a "cazurilor excepţionale" în care este permisã adoptarea şi, respectiv, aprobarea ori respingerea ordonanţelor de urgenta de cãtre cele doua autoritãţi publice.
III. Fata de cele de mai sus, rezulta ca, întrucât, în speta, sesizarea Curţii Constituţionale s-a fãcut în privinta unui domeniu care nu intra în competenta Curţii stabilitã expres şi limitativ prin art. 144 din Constituţie, aceasta sesizare trebuia respinsã ca fiind inadmisibila, la fel cum, în jurisprudenta sa constanta, Curtea Constituţionalã a procedat ori de câte ori a fost sesizatã prin încãlcarea dispoziţiilor <>art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992 , republicatã, dispoziţii care permit exercitarea controlului de constitutionalitate numai asupra problemelor de drept.
Lucian Mihai,
preşedintele Curţii
Constituţionale
Costica Bulai,
judecãtor al Curţii
Constituţionale
Constantin Doldur,
judecãtor al Curţii
Constituţionale
Kozsokar Gabor,
judecãtor al Curţii
Constituţionale
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
