Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 10/2015
Ionuţ Mihai Matei - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, preşedintele completului
Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile
Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile
Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios
administrativ şi fiscal
Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale
Francisca Maria Vasile - judecător la Secţia penală
Ioana Alina Ilie - judecător la Secţia penală
Leontina Şerban - judecător Secţia penală
Anca Mădălina Alexandrescu - judecător Secţia penală
Ştefan Pistol - judecător la Secţia penală
Lucia Tatiana Rog - judecător la Secţia penală
Ana Maria Dascălu - judecător la Secţia penală
Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală
Săndel Lucian Macavei - judecător la Secţia penală
- judecător-raportor
Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secţia penală
Silvia Cerbu - judecător la Secţia penală
Cristina Geanina Arghir - judecător la Secţia penală
Valentin Horia Şelaru - judecător la Secţia penală
Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secţia penală
Florentin Sorin Drăguţ - judecător la Secţia I civilă
Elena Floarea - judecător la Secţia I civilă
Eugenia Voicheci - judecător la Secţia a II-a civilă
Lucia Paulina Brehar - judecător la Secţia a II-a civilă
Doina Duican - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Gabriela Elena Bogasiu - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 10/2015 este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 27^1 şi art. 27^2 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecător Ionuţ Mihai Matei. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procurorul şef al Biroului de Reprezentare din cadrul Serviciului Judiciar Penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Adina Andreea Ciuhan Teodoru, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 din Codul penal (corespondent al art. 281 din Codul penal anterior), în ipoteza exercitării activităţilor specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările ulterioare. Magistratul-asistent referă cu privire la faptul că la dosar au fost depuse raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat tuturor membrilor completului de judecată, precum şi cereri de intervenţie formulate în cauză de către Tuluş Marin, avocat în structura "UNBR 2004", Tanco Corneliu, avocat în structura "UNBR 2004", "Uniunea Naţională a Barourilor", prin avocat Viorel Nimerincu şi Teodorescu Nicuşor. Preşedintele Completului competent să judece recursul în interesul legii acordă cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la cererile de intervenţie depuse la dosarul cauzei. Doamna procuror, având cuvântul, pune concluzii de respingere ca inadmisibile a cererilor de intervenţie, arătând că recursul în interesul legii este un instrument procedural prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în realizarea rolului fundamental ce îi revine potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie, fiind o procedură necontencioasă. Totodată, doamna procuror precizează că soluţiile se pronunţă în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele dosare. După deliberare, Completul competent să judece recursul în interesul legii a respins, ca inadmisibile, cererile de intervenţie formulate în cauză, în raport cu dispoziţiile art. 61 din Codul de procedură civilă, ale art. 471 alin. (1) şi 474 alin. (2) din Codul de procedură penală. Constatând că nu mai există alte chestiuni prealabile, preşedintele Completului acordă cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru susţinerea recursului în interesul legii. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că examenul jurisprudenţial efectuat a evidenţiat mai multe orientări cu privire la obiectul recursului în interesul legii şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare. Astfel, potrivit unei orientări jurisprudenţiale, instanţele au considerat că persoanele care nu fac parte din formele de organizare profesională consacrate prin Legea nr. 51/1995 republicată, cu modificările ulterioare, şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor structuri constituite în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, săvârşesc infracţiunea prevăzută de art. 348 din Codul penal (art. 281 din Codul penal anterior). Într-o altă abordare, dimpotrivă, instanţele au considerat că persoanele mai sus menţionate nu pot fi trase la răspundere penală pentru comiterea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, motivat de lipsa formei de vinovăţie prevăzute de lege. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul că, în cazul desfăşurării activităţilor specifice profesiei de avocat de către persoanele care nu au dobândit această calitate prin modalităţile prevăzute de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, şi nu sunt membre ale unui barou constituit în temeiul acestei legi, ne aflăm în prezenţa infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi. Domnul judecător Săndel Lucian Macavei a solicitat reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să precizeze dacă prezenta sesizare vizează exclusiv fapte comise după apariţia Legii nr. 255/2004, având în vedere susţinerile orale din cursul şedinţei, precum şi faptul că în anexele Dosarului nr. 10/2015 se regăsesc şi hotărâri pronunţate anterior intrării în vigoare a acestei legi. Cu referire la solicitarea domnului judecător Săndel Lucian Macavei, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că prin modificarea Legii nr. 51/1995 prin Legea nr. 255/2004 este îndeplinită şi condiţia previzibilităţii legii, consacrată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât ulterior acestei date nu s-ar mai putea invoca ambiguitatea legislaţiei, aceasta având suficientă precizie şi claritate pentru a permite destinatarilor ei să o înţeleagă şi să-şi dea seama că li se adresează. În consecinţă, s-a precizat că, în situaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 255/2004, activităţile specifice profesiei de avocat exercitate de persoanele care nu făceau parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, şi-ar fi putut găsi o eventuală justificare prin invocarea hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate, însă ulterior modificărilor aduse prin această lege toate argumentele de ordin jurisprudenţial care confirmau legalitatea înfiinţării acestor structuri nu mai sunt valabile. Preşedintele Completului competent să judece recursul în interesul legii, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, declară dezbaterile închise, iar Completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE,Completul competent să judece recursul în interesul legii, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: 1. Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 348 din Codul penal (corespondent al art. 281 din Codul penal anterior), în ipoteza exercitării activităţilor specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare. 2. Examenul jurisprudenţial Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional referitor la aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 din Codul penal (corespondent al art. 281 din Codul penal anterior), în ipoteza exercitării activităţilor specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, s-au evidenţiat două orientări, conturând astfel caracterul neunitar al practicii judiciare sub acest aspect. 3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti 3.1. Într-o primă orientare, instanţele au considerat că persoanele care nu fac parte din formele de organizare profesională consacrate prin Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor structuri constituite în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, săvârşesc infracţiunea prevăzută de art. 348 din Codul penal (art. 281 din Codul penal anterior). În acest sens s-a arătat că faptele acestor persoane, săvârşite în exercitarea profesiei de avocat, constituie infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, fiind îndeplinită condiţia laturii obiective a acesteia, iar în plan subiectiv sunt comise cu forma de vinovăţie impusă de lege. 3.2. Într-o a doua orientare a practicii, alte instanţe au considerat că persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor structuri constituite în temeiul unor hotărâri judecătoreşti nu pot fi trase la răspundere penală pentru comiterea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi motivat de lipsa formei de vinovăţie prevăzute de lege, respectiv a intenţiei. Această concluzie a fost fundamentată pe faptul că "barourile" din care fac parte aceste persoane au fost constituite prin intermediul unor asociaţii a căror personalitate juridică a fost recunoscută prin hotărâri judecătoreşti şi care aveau printre obiectele de activitate şi "înfiinţarea de barouri". 4. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Soluţia propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul orientării jurisprudenţiale potrivit căreia persoanele care nu fac parte din formele de organizare profesională consacrate prin Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, ci îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor structuri constituite în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, săvârşesc infracţiunea prevăzută de art. 348 din Codul penal (art. 281 din Codul penal anterior), fiind îndeplinite condiţiile laturii obiective a acesteia, iar în plan subiectiv fiind comise cu forma de vinovăţie impusă de lege. În susţinerea acestei opinii s-a argumentat că prin Legea nr. 255/2004 care a modificat Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, structurile de tipul celor în care activau aceste persoane au fost obligate să îşi înceteze de drept activitatea [art. 113 alin. (1)], iar actele de constituire şi de înregistrare ale acestora erau considerate nule de drept [art. 1 alin. (3)]. Prin urmare, după această modificare legislativă persoanele care activează în alte structuri decât cele consfinţite de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, şi desfăşoară activităţi specifice profesiei de avocat, exercită fără drept această profesie, având reprezentarea urmărilor acestor fapte şi acceptând posibilitatea producerii acestor urmări. Această concluzie s-a apreciat a răspunde inclusiv exigenţelor de accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 7 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acestea fiind asigurate şi garantate. 5. Raportul asupra recursului în interesul legii Judecătorul-raportor, prin raportul întocmit în cauză privind sesizarea referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 din Codul penal, a constatat că recursul în interesul legii este admisibil. Rezumând problema de drept care a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti, prin hotărâri judecătoreşti definitive, judecătorul-raportor a arătat că aceasta ar viza: - pe de o parte, latura obiectivă a infracţiunii, reţinându-se că este sau nu îndeplinită condiţia săvârşirii faptei "fără drept"; - pe de altă parte, latura subiectivă a acesteia, arătându-se că autorii infracţiunilor au comis actele de executare considerând că funcţionează într-un cadru legal şi nu au urmărit sau acceptat producerea urmărilor specifice acestor fapte ori dimpotrivă; - un alt element tratat neunitar a avut în vedere respectarea rigorilor de accesibilitate şi previzibilitate a legii, astfel cum sunt acestea interpretate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Prin prisma celor mai sus arătate, judecătorul-raportor şi-a exprimat opinia că, în speţă, obiectul recursului în interesul legii vizează, în concret, aspectul îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei tipicităţii infracţiunii reclamate raportat la situaţia dată. Pentru a se putea concluziona în privinţa acestei condiţii, s-a apreciat necesar a fi examinat modul în care au fost înfiinţate structurile din care fac parte persoanele care desfăşoară activităţi specifice profesiei de avocat şi dacă acestea respectă dispoziţiile legale mai sus menţionate. Astfel, s-a reţinut că prin Legea nr. 3/1948 au fost desfiinţate barourile şi Uniunea barourilor (art. 1) şi s-au înfiinţat, în locul acestora, colegiul şi uniunea colegiilor care aveau aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi entităţile desfiinţate (art. 2). Din articolele enunţate şi din economia legii a rezultat că este vorba de o înlocuire, de o modificare formală, fondul structurilor rămânând acelaşi. În această formă a colegiilor, avocatura a funcţionat până la apariţia Decretului-lege nr. 90/1990 prin care s-a revenit la denumirea de barouri (art. 3). Avocatura ca activitate care concură la realizarea serviciului public al justiţiei şi structurile în care se realizează nu pot fi înfiinţate decât prin lege sau, în formularea art. 28 din Decretul nr. 31/1954, prin actul de dispoziţie al organului de stat competent. Aceasta înseamnă emiterea de către Parlament a unei legi privind avocatura. Prin urmare, s-a apreciat că Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, este un act valabil emis, de înfiinţare a actualelor structuri în care funcţionează avocatura şi se exercită profesia de avocat. În ceea ce priveşte celelalte entităţi constituite în vederea practicării acestei profesii, s-a reţinut că acestea au fost înfiinţate prin intermediul mai multor hotărâri judecătoreşti. În esenţă s-a reţinut că, întrucât asociaţiile prin intermediul cărora au fost înfiinţate aceste "barouri" au fost desfiinţate, fie prin hotărâri judecătoreşti, fie ca efect al Legii nr. 51/1995, această condiţie esenţială care vizează latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 348 din Codul penal (corespondent al art. 281 din Codul penal anterior), respectiv exercitarea profesiei "fără drept", este îndeplinită. Totodată, s-a reţinut că legalitatea funcţionării acestor structuri a fost cenzurată expres prin Legea nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România. Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept. Totodată, art. 82 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege (devenit art. 113 după republicarea legii) statuează că la data intrării în vigoare a legii "persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale." De asemenea, de la aceeaşi dată "încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi." În consecinţă, s-a reţinut că ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2004, activităţile specifice profesiei de avocat exercitate de persoanele care nu făceau parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, nu mai puteau fi justificate prin invocarea hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate. Prin urmare, s-a concluzionat în sensul că nu este posibilă îndeplinirea unei asemenea profesii în afara cadrului instituţionalizat de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, câtă vreme dispoziţiile din actul normativ arătat, având caracter de lege specială cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat, conţin anumite cerinţe imperative. Susţinerea că "barourile" care au fost înfiinţate prin hotărâre judecătorească funcţionează în mod legal nu poate fi considerată justă. Cu privire la latura subiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 348 din Codul penal s-a reţinut că întrunirea, respectiv lipsa formei de vinovăţie prevăzute de lege (intenţia reală) cu care persoanele care nu fac parte din formele de organizare profesională consacrate prin Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor structuri constituite în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, este nespecifică în abordarea unui recurs în interesul legii. În concluzie, s-a apreciat că, raportat la îndeplinirea condiţiei tipicităţii infracţiunii reclamate pentru situaţia dată, în ipoteza exercitării activităţilor specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, cerinţa săvârşirii faptei "fără drept" este îndeplinită, iar persoanele respective pot fi trase la răspundere penală pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 348 din Codul penal. 6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 471 din Codul de procedură penală, referitoare la titularul sesizării şi la depunerea hotărârilor definitive ce atestă existenţa unei jurisprudenţe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată. Practica neunitară ce formează obiectul recursului în interesul legii a fost generată de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 348 din Codul penal (corespondent al art. 281 din Codul penal anterior) în ipoteza exercitării activităţilor specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare. În esenţă, aspectele care au condus la o jurisprudenţă neunitară au vizat, pe de o parte, latura obiectivă a infracţiunii, cu referire la condiţia săvârşirii faptei "fără drept", iar, pe de altă parte, latura subiectivă a acesteia, cu referire la forma de vinovăţie cu care au acţionat persoanele cercetate pentru comiterea acestei infracţiuni. Potrivit art. 348 din Codul penal, constituie infracţiune "exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi pentru care legea cere autorizaţie ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale". Textul de lege are corespondent în legislaţia penală anterioară în cuprinsul art. 281 din Codul penal şi nu a suferit modificări de natură a influenţa problema de drept ce constituie obiectul recursului în interesul legii. Din economia normelor de incriminare sus-menţionate rezultă că pentru a fi întrunită latura obiectivă a infracţiunii este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: - profesia sau activitatea pentru care legea cere autorizaţie să fie exercitată fără drept sau în alte condiţii decât cele legale; - legea specială să prevadă expres că săvârşirea unei astfel de fapte (exercitarea fără drept a acelei profesii) se sancţionează potrivit legii penale. Reglementarea art. 348 din Codul penal are caracterul unei norme cadru ("norme în alb"), întrucât nu indică profesiile sau activităţile a căror exercitare fără drept, sau în alte condiţii decât cele legale, constituie infracţiune; aceste profesii sau activităţi sunt reglementate prin legi speciale extrapenale care, stabilind pentru fiecare în parte condiţiile şi limitele de exercitare, completează în acest fel prevederile-cadru ale art. 348 din Codul penal. În acest sens se reţine că art. 26 din Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, stipulează că: "Exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat şi prevăzută la art. 3 de către o persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale." În ce priveşte verificarea îndeplinirii condiţiei exercitării "fără drept" a profesiei de avocat, aceasta presupune analiza modului în care sunt reglementate organizarea şi exercitarea profesiei de avocat în România. Organizarea profesiei liberale de avocat s-a realizat pentru prima dată în România prin Legea nr. 1.709 din 4 decembrie 1864 pentru corpul de advocaţi. Prin Legea din 12 martie 1907 pentru organizarea corpului de advocaţi*1), structurile teritoriale ale ordinului avocaţilor au dobândit personalitate juridică.────────── *1) Publicată în Monitorul Oficial nr. 277 din 12 martie 1907.────────── Conform legii, exercitarea profesiei de avocat se făcea de persoane înscrise în tabloul avocaţilor (art. 1), fiind interzis oricărei persoane care nu avea calitatea de avocat să aibă un birou de avocatură (art. 31). Denumirea utilizată a continuat să fie cea de "corpul advocaţilor", iar corpul avocaţilor din fiecare district (noţiunea privită în sens restrâns) era persoană juridică (art. 35), nu şi corpul privit în sens larg (totalitatea avocaţilor din România). Corpurile avocaţilor, care preexistau, au dobândit personalitate juridică, direct prin dispoziţia legii. Legea din 21 februarie 1923 pentru organizarea şi unificarea corpului de avocaţi*2) a utilizat, ca sinonime, expresiile "corpul advocaţilor" (în sens restrâns, la nivel teritorial) şi "baroul".────────── *2) Publicată în Monitorul Oficial nr. 231 din 21 februarie 1923.────────── Potrivit legii, exercitarea profesiei de avocat se făcea de membrii corpului avocaţilor (art. 1). Corpul avocaţilor sau baroul din fiecare district (noţiunea privită în sens restrâns) era persoană juridică (art. 55). Potrivit acestei legi s-a înfiinţat la nivel naţional "Uniunea Advocaţilor din România", persoană juridică, ca organ general al barourilor (corpurilor) de avocaţi din România. Legea din 28 decembrie 1931 (Decret nr. 4.221) pentru organizarea Corpului de Advocaţi a fost modificată şi completată în 1932, în 1934, în 1936, în 1938, în 1939 şi republicată în 30 martie 1939. Prin această lege, barourile şi Uniunea Avocaţilor din România devin, pentru prima dată, "persoane juridice de drept public" (art. 6). Prin Decretul-lege din 26 octombrie 1939 pentru numirea şi funcţionarea comisiunilor interimare la Uniunea avocaţilor şi la Barourile avocaţilor din ţară*3) au fost dizolvate organele alese de conducere ale acesteia, care au fost înlocuite cu organe numite, acestea devenind organele de conducere ale Uniunii Avocaţilor din România, care a continuat să existe, nefiind în niciun fel afectată existenţa structurilor ordinului profesional al avocaţilor.────────── *3) Publicat în Monitorul Oficial nr. 248 din 26 octombrie 1939.────────── În anul 1940 a fost adoptată Legea nr. 509 din 5 septembrie 1940 pentru organizarea Corpului de avocaţi din România*4). Actul normativ prevedea existenţa Uniunii Barourilor din România, alcătuită din toate barourile din ţară (art. 5). Aceasta era persoană juridică de drept public (art. 6).────────── *4) Publicată în Monitorul Oficial nr. 205 din 5 septembrie 1940.────────── Ca dispoziţii tranzitorii şi finale, erau prevăzute alegeri pentru constituirea organelor centrale ale corpului de avocaţi (art. 291) şi organe interimare la conducerea Uniunii Barourilor din România (art. 292). A fost introdusă o nouă denumire a structurii centrale a ordinului avocaţilor, şi anume Uniunea Barourilor avocaţilor din România, în loc de Uniunea Avocaţilor din România. Uniunea Barourilor avocaţilor din România a continuat să fie compusă din barouri (iar nu din avocaţi) şi să aibă personalitate juridică, legea prevăzând expres natura de persoană juridică de drept public. Prin Legea nr. 3 din 17 ianuarie 1948 pentru desfiinţarea Barourilor şi înfiinţarea Colegiilor de Avocaţi din România*5), barourile, ca şi Uniunea Barourilor avocaţilor din România au fost desfiinţate, iar în locul lor au fost înfiinţate, prin efectul legii, colegii de avocaţi în fiecare judeţ, respectiv Uniunea Colegiilor de Avocaţi din România, calificate ca fiind persoane juridice de drept public, care au preluat de drept patrimoniile fostelor barouri, respectiv al Uniunii Barourilor (a se vedea art. 1-3).────────── *5) Publicată în Monitorul Oficial nr. 15 din 17 ianuarie 1948.────────── Este evident astfel că asociaţiile denumite "colegii", respectiv "Uniunea Colegiilor" sunt succesoarele universale şi de plin drept, în temeiul legii, ale fostelor "barouri", respectiv a "Uniunii Barourilor" menţionate în legislaţia anterioară. Prin Decretul nr. 39/1950 privitor la profesiunea de avocat*6), Uniunea Colegiilor de Avocaţi din România a fost desfiinţată, însă colegiile de avocaţi au continuat să existe, ca singura formă de structurare - la nivel teritorial - a ordinului avocaţilor, cu personalitate juridică şi aflate sub îndrumarea şi controlul Ministerului Justiţiei (art. 3).────────── *6) Publicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 14 februarie 1950.────────── Prin Decretul nr. 281/1954 pentru organizarea avocaturii în Republica Populară Română*7), a fost înfiinţat Colegiul Central al Colegiilor de Avocaţi din Republica Populară Română, cu personalitate juridică, pentru organizarea, conducerea şi îndrumarea activităţilor avocaţiale din România (art. 19), conducerea generală a avocaturii fiind exercitată în continuare de Ministerul Justiţiei (art. 25).────────── *7) Publicat în Buletinul Oficial nr. 34 din 21 iulie 1954.────────── Prin Decretul-lege nr. 90/28.02.1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România*8), s-a revenit la denumirea anterioară a formei de organizare a profesiei de avocat, respectiv "barou" în loc de "colegiu", şi s-a reînfiinţat Uniunea Avocaţilor din România, compusă din toţi avocaţii înscrişi în barouri, având (ca şi acestea din urmă) personalitate juridică (art. 3 şi art. 12).────────── *8) Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 1 martie 1990.────────── Acest act normativ a fost urmat de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat*9), care a suferit de-a lungul timpului numeroase modificări, prin care s-a urmărit clarificarea statutului profesiei de avocat şi a condiţiilor în care se poate accede în profesie.────────── *9) Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 9 iunie 1995.────────── Din succesiunea în timp a actelor normative enumerate mai sus rezultă că formele de organizare la nivel teritorial a profesiei de avocat, indiferent de denumirea acestora ("barouri", "colegii"), nu au fost niciodată desfiinţate în România, operaţiunea juridică utilizată de legiuitor fiind aceea a transformării persoanei juridice, în sensul că prin acelaşi act normativ s-a prevăzut desfiinţarea persoanelor juridice existente, concomitent cu înfiinţarea în locul acestora a unor alte persoane juridice, ca succesoare în drepturi şi obligaţii ale celor dintâi. Aceeaşi este situaţia şi în privinţa formelor de organizare la nivel naţional ("Uniunea Avocaţilor din România", "Uniunea Barourilor din România", "Uniunea Colegiilor de Avocaţi din România" "Consiliul Central al Colegiilor de Avocaţi", "Uniunea Naţională a Barourilor din România"), cu singura menţiune că pentru o scurtă perioadă de timp, între 14 februarie 1950 (data publicării în Buletinul Oficial a Decretului nr. 39/1950) şi 21 iulie 1954 (data publicării în Buletinul Oficial a Decretului nr. 281/1954), profesia de avocat a rămas fără o structură organizatorică la nivel naţional. Din această perspectivă, se poate spune că în România a existat o continuitate a organizării şi exercitării profesiei de avocat, iar înfiinţarea persoanelor juridice succesoare s-a făcut direct în temeiul legii, fără nicio altă formalitate ulterioară. Organizarea exercitării prin lege a profesiei de avocat, ca, de altfel, a oricărei activităţi ce reprezintă interes pentru societate este firească şi necesară în vederea stabilirii competenţei, a modului şi mijloacelor în care se exercită profesia, precum şi a limitelor dincolo de care s-ar încălca drepturile altor persoane sau categorii profesionale. Legiuitorul a reglementat prin legi speciale toate activităţile care contribuie la realizarea interesului public, organizându-le în asociaţii profesionale ce dobândesc personalitate juridică în temeiul acestor legi. În acest context, Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, reglementează forme unice şi exclusive de organizare profesională a avocaţilor în România, în sensul că această profesie poate fi exercitată numai de avocaţi înscrişi în barou (existând şi funcţionând câte un singur barou în fiecare judeţ), component din Uniunea Naţională a Barourilor din România (U.N.B.R.), ca unică structură naţională a ordinului profesional al avocaţilor din România [a se vedea art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (2) şi art. 60 alin. (1) din lege]. Mai mult, deşi acest lucru era de domeniul evidenţei, prin Legea nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, s-a interzis în mod expres constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R., sub sancţiunea nulităţii de drept a actelor de constituire şi de înregistrare a acestora [a se vedea art. 1 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare]. Totodată, art. 82 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege (devenit art. 113 după republicarea legii) statuează că "la data intrării în vigoare a legii persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale." De asemenea, de la aceeaşi dată "încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi". Aşa cum rezultă din expunerea de motive a iniţiativei legislative, devenită ulterior Legea nr. 255/2004, o parte dintre modificările propuse şi adoptate au vizat: "- aşezarea barourilor la baza organizării, funcţionării şi realizării activităţii avocaţiale, ca unică şi exclusivă formă de organizare şi funcţionare a profesiei de avocat; - însumarea tuturor barourilor în Uniunea Naţională a Barourilor din România, fără putinţa de a exista şi de a funcţiona barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România." Realitatea socială care a impus aceste modificări a constat în "practicarea activităţilor avocaţiale de către persoane fără calitate legală", menţionându-se în acest context că "s-au înregistrat chiar cazuri în care instanţe judecătoreşti au încuviinţat prin hotărâri înfiinţarea şi funcţionarea de asemenea practici ilegale". Chestiunea referitoare la modul de exercitare a profesiei de avocat în România a format obiectul analizei Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, Curtea Constituţională a statuat că "avocatura este un serviciu public care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Astfel se explică de ce condiţiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială şi nu se supun normei generale cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările ulterioare."*10)────────── *10) Decizia nr. 195 din 27 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 14 iunie 2004.────────── Totodată, s-a reţinut că: "deşi avocatura este o profesie liberală şi independentă, exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive, raţiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare şi prohibirea constituirii în paralel a altor structuri destinate practicării aceleiaşi activităţi, fără suport legal."*11)────────── *11) Decizia nr. 260 din 12 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 28 iunie 2005.────────── La rândul său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, având a se pronunţa asupra asistenţei juridice acordate în procesul penal unui învinuit sau inculpat de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2014, a reţinut că: "câtă vreme dispoziţiile din actul normativ arătat, având caracter de lege specială cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat, conţin anumite cerinţe imperative, este de la sine înţeles că nu este posibilă îndeplinirea unei asemenea profesii în afara cadrului instituţionalizat de acea lege", astfel încât asistenţa juridică acordată de către o asemenea persoană echivalează cu lipsa de apărare a învinuitului sau inculpatului.*12)────────── *12) Decizia în interesul legii nr. XXVII din 16 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 14 noiembrie 2007.────────── De asemenea, declarând inadmisibilă cererea ce i-a fost adresată de o asociaţie din România, care a reclamat încălcarea libertăţii de asociere prevăzută de art. 11 din Convenţia Europeană, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "printre obiectivele statutare ale asociaţiei figura crearea de barouri, ceea ce contravenea prevederilor Legii nr. 51/1995 care interzice crearea de barouri şi exercitarea profesiei de avocat în afara Uniunii Avocaţilor din România", aceasta din urmă neputând fi analizată ca o asociaţie în sensul art. 11 din Convenţie, căci "ordinele profesiilor liberale sunt instituţii de drept public, reglementate de lege şi care urmăresc scopuri de interes general".*13)────────── *13) Decizia din 12 octombrie 2004 cu privire la admisibilitatea cererii nr. 24.057/03 prezentată de Pompiliu Bota împotriva României, tradusă şi publicată pe www.ier.ro.────────── Prin urmare, apare ca fiind evident faptul că singura modalitate legală de exercitare a profesiei de avocat este cea prevăzută de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, şi este condiţionată de înscrierea în tabloul unui barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, formă de organizare profesională unică şi exclusivă. Această condiţie nu este îndeplinită în cazul persoanelor care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor entităţi paralele cu cele care fiinţează în mod legal şi sunt succesoare în drepturi ale celor existente anterior, chiar dacă aceste entităţi ar utiliza, contrar dispoziţiilor legale exprese, denumiri identice. Simpla invocare a dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, în deciziile emise de aceste entităţi, nu poate să conducă la concluzia dobândirii calităţii de avocat în mod legal, în condiţiile în care emitentul nu are abilitatea conferită de lege de a organiza examenul de accedere în profesia de avocat, fiind în realitate doar o structură paralelă înfiinţată pentru eludarea dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004. Într-o asemenea ipoteză, este îndeplinită cerinţa exercitării "fără drept" a activităţilor specifice profesiei de avocat, esenţială pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 348 din Codul penal. Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii se comite cu intenţie directă (când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea faptei) sau indirectă (când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui). Or, aşa cum s-a arătat, Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, reglementează în mod explicit condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a profesa avocatura în România, iar prin modificările aduse odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 a fost instituită în mod expres interdicţia de a se constitui şi de a funcţiona barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România, cu referire, de asemenea, explicită la activităţile desfăşurate anterior intrării în vigoare a legii, a căror continuare după această dată "constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale". Prin urmare, persoanele care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor barouri paralele cu cele care fiinţează în temeiul legii, indiferent dacă acestea au fost/vor fi (fost) constituite după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 ori au existat şi anterior, dar şi-au continuat activitatea ulterior acestei date, au reprezentarea subiectivă a faptului că acţionează dincolo de cadrul legal în vigoare, căci acesta are suficientă precizie şi claritate pentru a permite destinatarilor ei să îl înţeleagă şi să-şi conformeze conduita dispoziţiilor sale, fiind astfel exclusă posibilitatea invocării erorii, ca o cauză de neimputabilitate prevăzută de art. 30 din Codul penal. Cu alte cuvinte, latura subiectivă a infracţiunii analizate se află în strânsă legătură cu latura ei obiectivă, mai precis cu cerinţa esenţială a exercitării "fără drept" a activităţilor specifice profesiei de avocat, a cărei îndeplinire conduce la concluzia că o persoană aflată într-o asemenea situaţie acţionează cu intenţia de a leza valorile sociale ocrotite prin norma juridică incriminatoare, urmând ca organele judiciare să analizeze in concreto vinovăţia fiecărei persoane cercetate pentru săvârşirea acestei infracţiuni. În considerarea celor expuse, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 din Codul penal, fapta unei persoane care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor entităţi care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, constituie infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi prevăzută de art. 348 din Codul penal. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 473 şi art. 474 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 348 din Codul penal stabileşte: "Fapta unei persoane care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor entităţi care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituie infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi prevăzută de art. 348 Cod penal." Obligatorie, potrivit art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală. Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 21 septembrie 2015. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IONUŢ MIHAI MATEI Magistrat-asistent, Adina Andreea Ciuhan Teodoru -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
