Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 146 din 18 martie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 345 din 12 mai 2014
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Toni Greblă - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Irina-Loredana Gulie - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Simion Sorin Meici în Dosarul nr. 2.259/325/2013 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 603D/2013.
La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei de neconstituţionalitate.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. Mai arată că soluţia legislativă criticată este în prezent preluată în cuprinsul dispoziţiilor art. 341 din noul Cod de procedură penală, cu un conţinut identic.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 961/R din 21 august 2013, pronunţată în Dosarul nr. 2.259/325/2013, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Simion Sorin Meici într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului declarat împotriva unei sentinţe penale prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală dispusă de procuror.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că textul de lege criticat, în temeiul căruia soluţia pronunţată de judecător în cadrul procedurii plângerii împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată nu este supusă niciunei căi de atac, încalcă principiul constituţional al liberului acces la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 500 din 15 mai 2012, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 118 alin. (3^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice sunt neconstituţionale.
Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală îşi exprimă opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că textul de lege criticat nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate, deoarece, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în mod constant, reglementarea căilor de atac împotriva hotărârii prin care judecătorul soluţionează plângerea împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată reprezintă opţiunea exclusivă a legiuitorului. Eliminarea căii de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 278^1 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea acesteia şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
Avocatul Poporului consideră că prevederile legale criticate sunt constituţionale, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit actului de sesizare, îl reprezintă prevederile art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1968.
În acord cu motivarea excepţiei, Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora "Hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. 8 este definitivă."
Deşi prevederile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 nu mai sunt în vigoare, fiind abrogate, de la data de 1 februarie 2014, prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, Curtea Constituţională urmează să se pronunţe însă asupra prevederilor legale criticate, prin prisma efectelor pe care acestea continuă să le producă faţă de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel încât, în acord cu jurisprudenţa sa (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), Curtea urmează a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată.
În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 24 alin. (1) referitor la garantarea dreptului la apărare şi art. 129 - Folosirea căilor de atac.
De asemenea, sunt invocate dispoziţiile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil cuprins în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:
Prevederile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici identice cu cele formulate în prezenta cauză şi prin raportare la aceleaşi dispoziţii constituţionale.
Astfel, prin Decizia nr. 365 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 13 noiembrie 2013, invocând jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, statuând că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, în sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea "sunt prevăzute numai prin lege".
Prin decizia menţionată, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală nu aduc atingere accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, art. 129 din Constituţie prevede că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 278^1 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci rezoluţia sau ordonanţa de netrimitere în judecată emisă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile.
Cu acelaşi prilej, Curtea a statuat că eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 278^1 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului.
De asemenea, prin Decizia nr. 12 din 16 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 27 februarie 2014, Curtea a reţinut că trimiterea, pentru identitate de raţiune, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, nu poate fi primită, deoarece argumentele avute în vedere cu acea ocazie nu sunt valabile şi în cazul procedurii plângerii împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată.
Astfel, s-a arătat în decizia menţionată, ipoteza normativă cuprinsă în art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală nu vizează o hotărâre care să dezlege fondul sau care instituie măsuri cu caracter punitiv ori preventiv şi nici nu reglementează o eventuală înfrângere a principiului egalităţii în faţa legii care să impună cu stringenţă instituirea unei căi de atac a hotărârii ce ar statua în pofida spiritului Constituţiei, pentru că stringenţa unui recurs efectiv este impusă de o pretinsă violare care poate fi susţinută cu minime argumente. Câtă vreme aceste minime argumente nu şi-au dovedit temeinicia în faţa judecătorului competent să se pronunţe asupra legalităţii soluţiei de netrimitere în judecată dispuse de procuror, nu se poate susţine că mai poate exista un alt drept al petentului de a obţine o nouă examinare a hotărârii prin care s-a validat netemeinicia afirmaţiilor sale.
Mai mult, prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că raţiunea instituirii unei căi de atac reprezintă un remediu procedural pentru apărarea dreptului pretins afectat, întrucât dreptul la un recurs efectiv nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, el semnificând posibilitatea atacării oricărui act al unei autorităţi publice prin care s-ar încălca orice drept recunoscut de legislaţia internă. Prin urmare, art. 13 din Convenţie garantează existenţa, la nivel naţional, a unui grad de jurisdicţie care ar impune drepturile şi libertăţile aşa cum sunt consacrate în actul internaţional. Astfel, această prevedere are drept consecinţă exigenţa unui remediu intern menit să facă posibilă examinarea conţinutului unei "plângeri temeinice" în baza Convenţiei şi să ofere o soluţionare adecvată. Domeniul de aplicare al obligaţiei pe care art. 13 o impune statelor contractante variază în funcţie de natura plângerii reclamantului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Gebremedhin [Gaberamadhien] împotriva Franţei, paragraful 53). Or, prevederile art. 278^1 din Codul de procedură penală reprezintă tocmai consacrarea legală a acestor exigenţe.
În plus, însăşi instanţa europeană a validat în jurisprudenţa sa compatibilitatea dispoziţiilor art. 278^1 din Codul român de procedură penală cu exigenţele Convenţiei. Astfel, prin Hotărârea din 4 martie 2008, pronunţată în Cauza Stoica împotriva României, paragrafele 107 şi 110, s-a statuat că dispoziţiile procedural penale intervenite prin Legea nr. 281/2003, prin care s-a instituit calea de atac împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror, reprezintă un nou remediu care "a înlăturat obstacolele ce au fost considerate ca fiind decisive de către Curte în a aprecia că mecanismul de protecţie anterior anului 2003 nu corespundea cerinţelor de eficienţă ale Convenţiei [...]. Mai mult, noua reglementare a fost elaborată în special pentru a oferi un remediu direct la plângeri similare cu cea înaintată de către reclamant.[...] În consecinţă, Curtea europeană a considerat că nu a existat o încălcare a art. 13 din Convenţie în măsura în care aceasta se referă la imposibilitatea de a acţiona împotriva deciziei procurorului militar de neîncepere a urmăririi penale."
Întrucât în prezenta cauză nu au intervenit elemente noi, de natură a reconsidera jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, atât soluţiile, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi menţin valabilitatea.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Simion Sorin Meici în Dosarul nr. 2.259/325/2013 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 18 martie 2014.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Irina-Loredana Gulie
___________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
