Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Ioan Muraru - preşedinte
Viorel Mihai Ciobanu - judecãtor
Mihai Constantinescu - judecãtor
Ioan Deleanu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Ioan Griga - procuror
Constantin Burada - magistrat-asistent
Pe rol, pronunţarea asupra recursurilor declarate de Rosca Stanescu Ştefan Sorin şi Ardeleanu Cristina impotriva <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 25 din 6 martie 1996 .
Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 15 octombrie 1996, fiind consemnate în încheierea din aceeaşi data, cînd Curtea, avînd nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunţarea pentru data de 22 octombrie 1996 şi, apoi, în vederea unei documentari mai ample privind practica altor curţi sau tribunale constituţionale, precum şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în problema ce face obiectul litigiului, pentru data de 19 noiembrie 1996.
CURTEA,
avînd în vedere actele şi lucrãrile dosarului, retine urmãtoarele:
Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti, prin Încheierea din 23 octombrie 1995, a sesizat Curtea Constituţionalã cu soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 din Codul penal, invocatã de Rosca Stanescu Ştefan Sorin şi Ardeleanu Cristina.
Curtea Constituţionalã, prin Decizia nr. 25 din 6 martie 1996, a constatat ca dispoziţiile art. 238 din Codul penal sînt abrogate parţial, conform art. 150 alin. (1) din Constituţie, raminind în vigoare numai în mãsura în care faptele incriminate se referã la o persoana care îndeplineşte o activitate importanta de stat.
Pentru a pronunţa aceasta soluţie, s-a reţinut ca din analiza dispoziţiilor constituţionale privitoare la autoritãţile publice rezulta ca legea noastrã fundamentalã recunoaşte ca valoare socialã numai autoritatea de stat, nu şi asa-numita autoritate obsteasca. De asemenea, s-a mai reţinut ca numeroasele dispoziţii privitoare la autoritãţile publice şi la rolul statului în înfãptuirea programelor de guvernare atesta necesitatea asigurãrii unui climat de ordine şi de securitate deplina pentru persoanele cãrora le revin sarcini importante în realizarea funcţiilor specifice diferitelor puteri. Autoritatea statului fiind o condiţie a exercitãrii normale a puterilor acestuia, ea apare ca o valoare socialã importanta, a carei apãrare, prin mijloace de drept penal, este o necesitate.
Impotriva <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 25 din 6 martie 1996 , prin recursul declarat se invoca, în esenta, urmãtoarele motive:
- constatarea abrogãrii parţiale a art. 238 din Codul penal este o soluţie "Incompleta" şi "inutila", din moment ce nu mai exista "persoane cu activitate obsteasca", "în sensul atribuit de vechiul regim politic acestui cuvint";
- includerea faptei de "ofensa adusã autoritãţii" în Titlul V al Codului penal, care se referã la "infracţiuni contra autoritãţii", este "forţatã", "incorectã", mai ales cît priveşte comiterea faptei prin "atingerea adusã onoarei". Refuzul Curţii de a cenzura asemenea aspecte, sub cuvint ca ele aparţin politicii penale, "poate crea situaţii inadmisibile din punct de vedere al noii ordini constituţionale". Este evident - se arata în continuare - ca "o insulta este prin natura ei adresatã unei persoane fizice şi niciodatã unei autoritãţi abstracte". Se conchide ca regimul penal al insultei aduse unei persoane cu funcţie importanta trebuie sa fie acelaşi cu cel al art. 205 din Codul penal;
- susţinerea Curţii ca politica penalã nu poate face obiectul unui control de constitutionalitate "este gresita", legea în discuţie fiind desueta;
- asa cum este definitã "ofensa adusã autoritãţii", rezulta o încadrare "automatã a insultei aduse persoanei cu funcţie importanta în art. 238 din Codul penal". "Susţinerea Curţii, potrivit cãreia trebuie sa fie îndeplinitã şi doveditã condiţia ca fapta sa fie de natura a aduce atingere autoritãţii, nu este realã, aceasta rezultind chiar din modul cum jurisprudenta a receptat acest text";
- motivarea Curţii este contradictorie cît priveşte subiectul pasiv al infracţiunii, afirmind ca şi ofensa adusã autoritãţii este o ofensa adusã în primul rind persoanei;
- retinind ca, în anumite tari, exista infracţiunea de ofensa adusã autoritãţii, instanta nu se referã la "nuantele de prezentare comparativa", "nici practica Curţii de la Strasbourg nu a fost luatã în consideraţie"; în fine, se mai susţine ca "nu s-au discutat nici argumentele rezultate din analiza textelor unor tratate semnate şi ratificate de România, care prevaleazã asupra dreptului intern".
CURTEA,
avînd în vedere decizia atacatã, motivele de recurs invocate, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile Ministerului Public, precum şi prevederile care fac obiectul exceptiei raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine:
Astfel cum rezulta din motivele de recurs, precum şi din concluziile orale şi scrise formulate de Rosca Stanescu Ştefan Sorin şi Ardeleanu Cristina, prin avocaţii lor, în esenta se considera ca prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal, raportate la dispoziţiile art. 16 alin. (1), la cele ale art. 30 alin. (1), (6) şi (7), precum şi la cele ale art. 31 alin. (1) din Constituţie, sînt implicit abrogate, întrucît prin prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal se instituie "un regim juridic privilegiat pentru persoanele fizice care îndeplinesc o importanta activitate de stat", "o inegalitate de tratament penal în beneficiul acestor persoane fizice sub aspectul declansarii acţiunii penale din oficiu", precum şi "al edictarii unor pedepse incomparabil mai aspre pentru fãptuitor". De altfel - cum de asemenea se susţine - "onoarea la care face referire art. 238 din Codul penal este o valoare morala, care nu se poate concepe decît raportatã la o persoana fizica". În opinia recurentilor, soluţia pronunţatã în fond de cãtre Curtea Constituţionalã "violeaza şi dispoziţiile art. 49 din Constituţie, care stabileşte limitativ cazurile în care exerciţiul unor drepturi sau libertãţi precum egalitatea cetãţenilor în fata legii poate fi restrîns". Cazurile prevãzute la art. 49 alin. (1) din Constituţie "reprezentind excepţii la principiul interdicţiei restringerii exerciţiului unor drepturi şi libertãţi se interpreteazã restrictiv". De asemenea, recurentii considera ca pentru soluţionarea corecta a cauzei trebuie avute în vedere, conform art. 11 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţie, "dispoziţiile înscrise în Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, în alte tratate şi pacte la care România este parte şi îndeosebi în Convenţia europeanã a drepturilor omului". În speta, precizeazã recurentii, "urmeazã a fi avute în vedere art. 19 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, art. 19 din Pactul cu privire la drepturile civile şi politice şi îndeosebi art. 10 şi 14 din Convenţia europeanã a drepturilor omului".
La dosar recurentii au depus Decizia nr. 36/1994 a Curţii Constituţionale a Ungariei, prin care art. 232 din Legea nr. IV din 1978 privind Codul penal a fost declarat neconstitutional, în limitele exigenţelor libertãţii de exprimare, astfel cum acestea au fost conturate prin considerentele deciziei.
Sub toate aspectele arãtate, motivele de recurs nu sînt întemeiate.
Art. 238 alin. 1 din Codul penal, cuprins în Titlul V al acestuia, intitulat "Infracţiuni contra autoritãţilor", incrimineaza fapta de ofensa adusã autoritãţii, aratind în acest sens: "Atingerea adusã onoarei sau ameninţarea sãvîrşitã în public impotriva uneia dintre persoanele prevãzute în art. 160, în legatura cu activitatea acesteia şi de natura sa aducã atingere autoritãţii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani". Urmeazã sa se observe ca în condiţiile actuale de incriminare a faptei de ofensa adusã autoritãţii, ca urmare a adoptãrii Legii nr. 140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal, infracţiunea prevãzutã în art. 238 alin. 1 se sancţioneazã mai sever decît înainte. Aceasta demonstreaza nu numai opţiunea legiuitorului de a incrimina ofensa adusã autoritãţii, dar şi de a accentua funcţia preventivã generalã a sancţiunii penale, prin reconsiderarea pedepsei aplicabile. Pastrindu-se întocmai forma anterioarã de incriminare a faptei de ofensa adusã autoritãţii, limita specialã maxima de pedeapsa a fost ridicatã la 5 ani, asa cum se prevedea şi în art. 205 alin. 1 din Codul penal adoptat prin Legea nr. 9 din 18 martie 1936, care sanctiona delictul de ofensa a regalitatii.
Recurentii, prin reprezentanţii lor, şi-au circumscris motivele de recurs la cererea de a se constata ca textul preconstitutional al art. 238 alin. 1 din Codul penal este abrogat, sub aspectul menţinerii "insultei" ca infracţiune contra autoritãţii, întrucît insulta nu are conotatii în rem, ci în personam; o autoritate nu poate fi insultata, cãci ea nu e persoana fizica.
Articolul 205 din Codul penal, incriminind ca infracţiune insulta şi incadrind-o între infracţiunile contra demnitãţii, are în vedere atingerea adusã onoarei sau reputaţiei unei "persoane". Art. 238 alin. 1 din Codul penal, atît în forma sa anterioarã modificãrii sancţiunii, cît şi în forma sa actuala, nu vizeazã în exclusivitate "insulta", ci "atingerea adusã onoarei", iar din însãşi denumirea infracţiunii prevãzute în art. 238 alin. 1 din Codul penal rezulta ca de aceasta data valoarea socialã ocrotitã prin incriminarea faptei ce aduce atingere onoarei este "autoritatea". Între semnificatiile termenului autoritate se afla şi aceea de persoana investitã cu prerogativele autoritãţii. În cazul autoritãţilor publice unipersonale, autoritatea însãşi nu poate fi disociata de persoana care o simbolizeaza şi în numele cãreia îşi exercita atribuţiile, în condiţiile legii. În acest sens, urmeazã sa se observe prevederile capitolului II din Titlul III al Constituţiei, intitulat "Autoritãţile publice", care reglementeazã şi autoritatea denumita "Preşedintele României".
Autoritatea, inclusiv Preşedintele României, trebuie sa se bucure de protecţie juridicã şi atunci cînd aceasta autoritate se exprima printr-o anumitã persoana. Protecţia asigurata autoritãţii, inclusiv celei unipersonale, reprezintã una dintre condiţiile exercitãrii atribuţiilor ce revin acesteia, iar legitimitatea protecţiei juridice a autoritãţii deriva din legitimitatea constituirii acesteia ca putere derivata. Potrivit dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat şi tocmai avînd o asemenea legitimitate el îndeplineşte rolul la care se referã art. 80 din legea fundamentalã. Or, dacã o simpla persoana fizica se bucura de protecţie penalã, cu atît mai mult trebuie sa se bucure de o protecţie specialã persoana care simbolizeaza o autoritate şi se contopeşte cu ea.
S-a susţinut însã ca aceasta protecţie specialã contrazice sensul unor dispoziţii constituţionale şi al unor prevederi internaţionale.
Art. 16 alin. (1) din Constituţie, consacrind egalitatea în drepturi, arata ca: "Cetãţenii sînt egali în fata legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri". Prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal nu se afla în contradictie cu dispoziţiile constituţionale arãtate. Nu s-ar putea spune ca protecţia juridicã a unei persoane, inclusiv a aceleia care exercita prerogativele unei autoritãţi, ar fi un privilegiu sau ca aplicarea unui tratament penal diferenţiat ar semnifica o discriminare. Altminteri, toate infracţiunile prevãzute de legea penalã ar trebui sa fie considerate în mod anacronic ca fiind, dupã caz, privilegii sau discriminãri. Egalitatea în drepturi a cetãţenilor nu poate degenera în pretinsul drept al celui ce sãvîrşeşte o infracţiune de a i se aplica un tratament juridic identic, indiferent de valoarea socialã ocrotitã prin considerarea respectivei fapte ca infracţiune. Tratamentul juridic diferit pentru situaţii diferite este admisibil şi justificat tocmai de cerinta ca egalitatea în fata legii sa nu atragã privilegii sau discriminãri. Egalitatea în drepturi este contrarã ideii de standardizare sau de uniformizare juridicã. Dimpotriva, ea implica posibilitatea unui tratament juridic diferit la situaţii diferite.
Potrivit art. 30 alin. (1), (6) şi (7) din Constituţie, libertatea de exprimare este inviolabilã. Ea nu poate însã prejudicia "demnitatea, onoarea, viata particularã a persoanei şi nici dreptul la propria imagine". Alin. (7) al art. 30, la care, de asemenea, s-au referit recurentii, interzice unele activitãţi care s-ar putea desfasura sub pretextul libertãţii de exprimare. Din cuprinsul prevederilor constituţionale arãtate, recurentii au dedus ca "prin incriminarea distinctã a insultei, calomniei şi ameninţãrii adresate unor persoane ce exercita o activitate importanta de stat se obstacoleaza libertatea de exprimare", precum şi ca "abuzul libertãţii de exprimare este sancţionat numai atunci cînd prejudiciazã demnitatea, onoarea, viata particularã a persoanei şi dreptul la propria imagine, fãrã a stabili un tratament juridic privilegiat cînd este vorba de demnitatea şi onoarea unei persoane fizice care exercita o funcţie importanta de stat"; dimpotriva - spun recurentii - din textele de lege invocate "se desprinde ideea egalitãţii de tratament pentru toate persoanele fizice".
Astfel cum s-a mai arãtat, egalitatea de tratament juridic nu exclude, ci, dimpotriva, implica un tratament juridic diferit pentru situaţii ce nu sînt identice.
Recurentii deduc din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţie ca acestea vizeazã pur şi simplu "persoana fizica". Aceasta sustinere nu poate fi reţinutã pentru motivele deja arãtate, la care se poate adauga şi faptul ca, în legatura cu prevederile art. 10 din Convenţie pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, Comisia Europeanã, prin Decizia din 15 martie 1983, a conchis ca drepturile şi obligaţiile care decurg din aceste prevederi intereseazã, în limitele principiului specialitatii, şi persoanele morale.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Constituţie, invocat, de asemenea, de cãtre recurenti, "dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrãdit". Infracţiunea prevãzutã şi sancţionatã de art. 238 alin. 1 din Codul penal nu poate fi însã consideratã ca fiind o ingradire a dreptului la informaţie. Pentru a formula o judecata de valoare cît priveşte eventualul conflict dintre prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal şi dispoziţiile Constituţiei, nu se poate face referire exclusiva numai la dispoziţiile alin. (1) al art. 31 din legea fundamentalã, ci la toate celelalte dispoziţii din structura aceluiaşi articol, articulate organic. Or, potrivit alin. (4) al art. 31, "mijloacele de informare în masa, publice şi private, sînt obligate sa asigure informarea corecta a opiniei publice". Este de principiu ca unei obligaţii legale , şi cu atît mai mult uneia de ordin constituţional, trebuie sa-i corespundã o sancţiune legalã în cazul nerespectãrii ei. Altfel, obligaţiile juridice ar fi reduse la semnificatia unor simple deziderate, fãrã nici un rezultat practic în spaţiul relaţiilor sociale, fiind anulatã însãşi ratiunea reglementãrii juridice a unora dintre aceste relaţii.
Recurentii au invocat, de asemenea, încãlcarea prin prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Constituţie, care au ca obiect restrîngerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi. Urmeazã însã sa se observe ca în sensul dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Constituţie, restrîngerea prin lege a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi este admisibilã şi pentru apãrarea drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor". Libertatea de exprimare a opiniilor, inclusiv prin presa, garantatã de art. 30 din Constituţie, nu se afla în afarã posibilelor restringeri prin lege în scopul ocrotirii drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor. Este adevãrat ca art. 49 alin. (1) din Constituţie se referã la "cetãţeni", nu şi explicit la persoanele care îndeplinesc o funcţie publica ori chiar se identifica cu autoritatea în numele cãreia îşi exercita atribuţiile conferite prin lege. Dar tocmai generalitatea formularii, prin referire la categoria "cetãţenilor", implica includerea în aceasta categorie a tuturor persoanelor, indiferent dacã îndeplinesc sau nu o funcţie publica. De altfel, ar fi absurd sa se admitã ca un cetãţean se bucura de protecţia legii cît timp nu îndeplineşte o funcţie publica, dar nu mai beneficiazã de aceasta protecţie îndatã ce i s-a atribuit o asemenea funcţie. Tocmai inzestrarea cetãţeanului cu o funcţie publica atrage nu numai exigente sporite din partea acestuia, dar şi necesitatea unei protecţii juridice speciale, întrucît reputaţia unei asemenea persoane se resfringe indirect asupra prestigiului autoritãţii în numele cãreia acţioneazã în cadrul legal al atribuţiilor cu care ea a fost investitã.
În acelaşi context de exigente, cît priveşte exercitarea drepturilor şi a libertãţilor, trebuie sa se observe şi dispoziţiile art. 54 din Constituţie, potrivit cãrora drepturile şi libertãţile constituţionale trebuie exercitate cu buna-credinţa, fãrã sa se încalce drepturile şi libertatea celorlalţi. Rezulta deci ca exercitarea abuzivã a drepturilor şi libertãţilor este susceptibilã de sancţionare, dupã caz, inclusiv prin aplicarea unor sancţiuni de natura penalã.
Pe temeiul art. 11 şi al art. 20 din Constituţie, recurentii au solicitat instanţei de contencios constituţional sa examineze constituţionalitatea prevederilor art 238 alin. 1 din Codul penal şi în raport cu textele incidente din pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Art. 10 al Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale consacra dreptul la libertatea de exprimare. Într-o alta forma, convenţia preia prevederile art. 19 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului şi prevederile art. 19 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Comparind prevederile art. 10 din convenţie cu cele ale art. 8 paragraful 2, ale art. 9 paragraful 2 şi ale art. 11 paragraful 2 din acelaşi document internaţional, citeva constatãri sînt neindoielnice şi semnificative pentru atenţia specialã acordatã libertãţii de exprimare. În timp ce prevederile art. 8, 9 şi 11 cuprind interdicţii formulate în forma negativa, de genul "nu poate face obiectul altor restringeri decît acelea care, prevãzute de lege, constituie mãsuri necesare, într-o societate democratica", art. 10 paragraful 2 cuprinde un enunt afirmativ: "exerciţiul acestor libertãţi ce comporta datorii şi responsabilitãţi poate fi supus unor formalitãţi, condiţii, restringeri sau unor sancţiuni prevãzute de lege". Totodatã, prin aceasta din urma locutiune de la art. 10 paragraful 2, mãsurile de restrictie sînt mai largi decît cele prevãzute la art. 8, 9 şi 11 din convenţie.
Deşi libertatea presei nu este explicit vizata de prevederile art. 10 din convenţie, prin Decizia din 26 aprilie 1979, pronunţatã în cauza Sunday Times impotriva Marii Britanii, precum şi prin Decizia din 8 iulie 1986, pronunţatã în cauza "Lingens contra Austriei", Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a considerat ca aceasta libertate constituie una dintre componentele esenţiale ale libertãţii de exprimare.
Libertatea de opinie şi libertatea de exprimare au fost considerate justificat, de cãtre Curtea de la Strasbourg, ca fiind unele dintre fundamentele esenţiale ale unei societãţi democratice şi unele dintre condiţiile primordiale ale progresului ei. În acest sens pot fi menţionate Decizia Curţii din 7 decembrie 1976 în cauza "Handyside", precum şi Decizia din 24 mai 1988 în cauza "Muller". Astfel cum rezulta din jurisprudenta Curţii, libertatea de opinie şi libertatea de exprimare vizeazã nu numai informaţiile sau ideile inofensive, indiferente ori favorabile, dar şi cele care socheaza ori sînt defavorabile, numai astfel dobindind expresivitate deplina pluralismul, toleranta şi spiritul deschis.
Obiectul privilegiat al libertãţii de expresie îl constituie exteriorizarea unei opinii, dar ea poate privi şi simple fapte. Limitele imputarilor admisibile sînt mai largi fata de un om politic decît fata de un simplu particular. Dar aceasta nu înseamnã ca, prin conţinutul şi maniera de a face imputarile, este admisibilã afectarea reputaţiei omului politic. Tocmai de aceea, alegerea unor fapte de natura sa aducã atingere reputaţiei unei persoane care exercita o funcţie publica nu poate fi scutitã, sub motivul libertãţii de opinie şi de exprimare, de obligaţia probarii faptelor imputate şi nici de rãspundere.
Paragraful 2 al art. 10 din convenţie precizeazã ca exerciţiul libertãţii de exprimare comporta "datorii şi responsabilitãţi" şi el poate fi supus unor "formalitãţi, condiţii, restringeri sau unor sancţiuni prevãzute de lege". Rezulta deci ca, în principiu, stabilirea prin lege a unor "restringeri" sau "sancţiuni" nu este o mãsura incompatibilã cu libertatea de exprimare, dacã, cum se precizeazã în acelaşi paragraf, acestea constituie "mãsuri necesare într-o societate democratica". Or, restrîngerea implicita ori sancţionarea explicita prin lege a exercitãrii abuzive a libertãţii de expresie constituie neîndoielnic o mãsura necesarã şi deplin compatibila cu valorile unei societãţi democratice. Aceasta idee se sprijinã pe insesi prevederile paragrafului 2 al art. 10, care evoca situaţiile cînd restringerile sau sancţiunile au un scop legitim, între care şi "protecţia reputaţiei sau drepturilor altora", ceea ce intereseazã direct în aceasta cauza.
Protecţia demnitãţii vizeazã în exclusivitate libertatea presei.
În opinia Curţii de la Strasbourg, exprimatã mai ales prin Decizia din 8 iulie 1986 în cazul "Lingens" contra Austriei, trebuie sa se facã distincţie între fapte" imputate unei persoane care exercita o funcţie publica şi "judecati de valoare". Faptele, semnificind o existenta obiectivã, sînt supuse probei veridicitatii şi, pe cale de consecinta, dacã nu se poate demonstra veridicitatea, subiectul activ este susceptibil de sancţionare. Pentru judecatile de valoare, aceasta proba, prin definitie, este irealizabila. Obligarea la proba unor asemenea judecati aduce atingere libertãţii de opinie şi, în consecinta, reprezintã o violare a prevederilor art. 10 din Convenţie. Aceasta distincţie între fapte şi judecati de valoare, neîndoielnic necesarã, va sta desigur în atenţia instanţei judecãtoreşti, care, în raport cu circumstanţele concrete ale faptei, va aprecia dacã ceea ce se imputa subiectului activ al infracţiunii este o fapta determinata sau o judecata de valoare, cu privire la subiectul pasiv, legea protejind numai judecatile de valoare, nu şi asertiunile susceptibile de demonstrare, de natura a leza demnitatea persoanei care exercita o autoritate publica.
În contextul concluziilor orale, recurentii au invocat şi prevederile art. 14 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. În sensul acestor prevederi, exercitarea drepturilor şi libertãţilor recunoscute de Convenţie trebuie sa fie asigurata, fãrã nici o deosebire bazatã pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, originea nationala sau socialã, apartenenţa la o minoritate nationala, avere, naştere sau orice alta situaţie.
Aceste prevederi nu au însã nici o incidenta cu obiectul exceptiei de neconstituţionalitate aflatã spre soluţionare la instanta de recurs a Curţii Constituţionale. Prevederile arãtate au ca obiect interdicţia oricãror discriminãri în exercitarea drepturilor şi libertãţilor sau, altfel spus, dreptul la nondiscriminare, echivalent al dreptului la egalitate, clar exprimat în forma negativa. Dreptul la nediscriminare poate fi invocat în legatura cu exercitarea drepturilor şi libertãţilor recunoscute de Convenţie şi în condiţiile prevãzute de aceasta. În orice caz, în legatura cu art. 14 din Convenţie trebuie sa se facã distincţie între tratamentul juridic licit diferit aplicat cetãţenilor şi discriminarea prohibita.
În susţinerea exceptiei de neconstituţionalitate, recurentii au invocat şi Decizia nr. 36/1994 a Curţii Constituţionale a Republicii Ungaria, decizie prin care prevederile art. 232 din Legea nr. IV/1978 privind Codul penal au fost considerate neconstituţionale. Art. 232 din Codul penal al Ungariei se referã la infracţiunea de ofensa adusã onoarei unei persoane oficiale sau unei autoritãţi. Decizia Curţii Constituţionale a Republicii Ungaria nu poate însã avea semnificatia unui argument pentru soluţia ce urmeazã a se pronunţa în acest litigiu constituţional, iar considerentele acelei decizii nu pot face obiectul examinãrii de cãtre Curtea Constituţionalã a României. Este totuşi de observat ca şi în Decizia Curţii Constituţionale a Republicii Ungaria se face referire la "exprimarea unei judecati de valoare", spunindu-se ca sancţionarea unei asemenea exprimari nu constituie o restringere necesarã şi proporţionalã, dar ca ar putea fi limitatã constituţional prin mijloace de drept penal comunicarea de fapte false, care depãşesc cadrul legal al libertãţii de exprimare.
S-a invocat, de asemenea, faptul ca în unele dintre legislatiile penale ale altor state nu este prevãzutã infracţiunea de ofensa adusã autoritãţii. Afirmatia corespunde realitãţii, dar trebuie observat totodatã ca unele legislaţii penale cuprind prevederi similare cu cele din legea penalã romana, cum este cazul legislatiilor penale franceze, belgiene, italiene, portugheze, austriece. Dar chiar abstractie fãcînd de faptul ca unele legislaţii penale cuprind prevederi similare, o asemenea împrejurare nu poate însã constitui un argument pentru soluţionarea acestui litigiu de constitutionalitate. Modul în care este sau nu sancţionatã fapta de ofensa adusã autoritãţii în legislaţia penalã a altor state poate constitui un reper de oportunitate legislativã, dar nu un temei pentru transarea acestui conflict de constitutionalitate, care trebuie sa se rezolve potrivit legii naţionale şi normelor internaţionale la care România a aderat. În orice caz, Curtea Constituţionalã, în limitele stricte ale competentei ce i-a fost atribuitã prin Constituţie, nu poate ca, urmînd exemplul altor legislaţii penale, sa procedeze ea însãşi la o alta calificare juridicã a faptei în discuţie decît cea facuta prin actuala lege penalã. Procedînd astfel, ea şi-ar depãşi competenta expres atribuitã prin legea fundamentalã.
Avînd în vedere considerentele expuse, prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 25 şi ale art. 26 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Rosca Stanescu Ştefan Sorin şi Ardeleanu Cristina impotriva <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 25 din 6 martie 1996 .
Definitiva.
Pronunţatã în şedinţa publica din 19 noiembrie 1996.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN MURARU
Magistrat-asistent
Constantin Burada
----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
