Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.186/1/2015
Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, preşedintele completului
Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile
Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile
Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios
administrativ şi fiscal
Aurelia Rusu - judecător la Secţia I civilă
Nicoleta Ţăndăreanu - judecător la Secţia I civilă
Raluca Moglan - judecător la Secţia I civilă
Doina Popescu - judecător la Secţia I civilă
Mirela Vişan - judecător la Secţia I civilă -
judecător-raportor
Eugenia Voicheci - judecător la Secţia a II-a civilă
Veronica Magdalena Dănăilă - judecător la Secţia a II-a civilă
Constantin Brânzan - judecător la Secţia a II-a civilă
Mirela Poliţeanu - judecător la Secţia a II-a civilă
Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă -
judecător-raportor
Carmen Maria Ilie - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Rodica Florica Voicu - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Doina Duican - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Cezar Hîncu - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Viorica Iancu - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal - judecător-raportor
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 1.186/1/2015 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.833/84/2013 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, prin stabilirea dacă este admisibilă constatarea pe cale judiciară a prestării muncii în condiţii deosebite, în cazul în care nu s-a efectuat procedura prealabilă raportat la acel angajator/acel loc de muncă, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse: practică judiciară şi raportul întocmit de judecătorii-raportori. Se mai referă că raportul a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. De asemenea se referă că s-au depus la dosar opiniile specialiştilor în materie, respectiv domnul profesor universitar doctor Alexandru Ţiclea, rectorul Universităţii Ecologice din Bucureşti, doamna profesor universitar doctor Raluca Dimitriu din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, doamna conferenţiar universitar doctor Luminiţa Dima de la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti şi doamna profesor universitar doctor Magda Volonciu de la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii "Titu Maiorescu" din Bucureşti. Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele completului de judecată, a constatat că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra admisibilităţii sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: 1. Titularul şi obiectul sesizării Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 2 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.833/84/2013, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de interpretare şi aplicare a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, prin stabilirea dacă este admisibilă constatarea pe cale judiciară a prestării muncii în condiţii deosebite, în cazul în care nu s-a efectuat procedura prealabilă raportat la acel angajator/acel loc de muncă, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare. 2. Expunerea succintă a procesului Prin Cererea înregistrată la data de 3 iunie 2013, cu nr. 2.833/84/2013, pe rolul Tribunalului Sălaj - Secţia civilă, reclamantul V.A.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C.S. - S.A. Şărmăşag, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate de către instanţă că, în perioadele 29.01.1982-1.06.1987 (mecanic utilaje suprafaţă), 1.06.1987-1.07.1996 (ifronist suprafaţă) şi 01.07.1996-1.03.2001 (mecanic utilaje carieră), reclamantul a desfăşurat munca în condiţii corespunzătoare grupei I de muncă. De asemenea, să se constate că în perioada 1.03.2001-3.07.2006 acesta a lucrat ca mecanic utilaje carieră şi a prestat activitate ce se încadrează în condiţii deosebite de muncă. A mai solicitat reclamantul să fie obligată pârâta să efectueze cuvenitele menţiuni în carnetul de muncă. Tribunalul Sălaj - Secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1.549 din 26 mai 2014, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamant privind constatarea că activitatea desfăşurată în perioada 29.01.1982-1.07.1996 ca fiind încadrată în grupa I de muncă şi, ca fără obiect, cererea privind constatarea încadrării în aceeaşi grupă a perioadei 1.07.1996-1.04.2001. Au fost respinse, ca nefondate, cererile privind încadrarea activităţii reclamantului în condiţii deosebite de muncă pentru perioada 1.03.2001-3.07.2006, precum şi cele privind obligarea pârâtei să efectueze menţiunile în cartea de muncă. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat, referitor la perioadele 29.01.1982-1.07.1996 şi 1.07.1996-1.04.2001, că încadrarea locurilor de muncă din diferite unităţi în grupele I şi a II-a, trecerea de la o grupă la alta şi scoaterea lor dintr-o anumită grupă, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa de muncă au caracterul unor acte de organizare internă a unităţilor, iar unitatea pârâtă a urmat procedura prevăzută de lege şi a încadrat activitatea reclamantului în grupe de muncă în funcţie de condiţiile efective în care acesta a desfăşurat activitatea. Cu privire la cererea reclamantului pentru încadrarea activităţii sale desfăşurate în condiţii speciale după data de 1.04.2001, prima instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 2 şi 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificările şi completările ulterioare, această procedură presupune o acţiune comună iniţiată de angajator împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecţia muncii, iar pasivitatea angajatorului îndreptăţeşte sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori responsabilul cu protecţia muncii să sesizeze inspectoratele teritoriale de muncă pentru a se dispune verificarea locurilor de muncă. Pe baza dosarului care cuprinde documentele prevăzute de art. 5 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, Comisia pentru acordarea avizelor de încadrare în condiţii speciale formată din reprezentanţi ai Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei*1) şi ai Ministerului Sănătăţii acordă avizul sau respinge motivat cererea. Potrivit art. 13, angajatorii şi/sau sindicatele reprezentative potrivit legii ori, după caz, reprezentanţii angajaţilor care nu au primit aviz pot formula plângere, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, care, împreună cu Ministerul Sănătăţii, o va soluţiona. Decizia poate fi contestată la instanţa judecătorească competentă. Astfel, angajatorii împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecţia muncii au putut solicita, în baza acestui act normativ, reevaluarea locurilor de muncă până la data de 31 decembrie 2004. Or, pârâta nu a efectuat niciun demers cu privire la încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale, iar sindicatul salariaţilor nu a înţeles să acţioneze în temeiul art. 3 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv să solicite inspectoratului teritorial de muncă verificarea locurilor de muncă pentru întocmirea procesului-verbal care se constituie într-un document obligatoriu la dosarul care se înaintează Comisiei pentru acordarea avizelor de încadrare în condiţii speciale. Această pasivitate a creat imposibilitatea de a solicita instanţei verificarea activităţii acestei comisii, în cazul emiterii unui refuz motivat, astfel că solicitarea de încadrare a locurilor de muncă direct de către instanţă nu este admisibilă, întrucât ar presupune depăşirea limitelor puterii judecătoreşti.────────── *1) În prezent, Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice.────────── Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, care a susţinut, în esenţă, că nu i se poate imputa pasivitatea societăţii angajatoare şi a sindicatelor de a nu fi procedat conform prevederilor legale în scopul reevaluării locurilor de muncă, reclamantul neavând altă posibilitate decât de a se adresa instanţei. Mai mult decât atât, a arătat apelantul, instanţa de fond nu a ţinut seama de poziţia societăţii pârâte, care practic a fost de acord cu admiterea cererii reclamantului prin eliberarea unei adrese în acest sens şi nici de concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză. Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, în cadrul soluţionării căii de atac a apelului, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept dedusă judecăţii şi a dispus suspendarea cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 3. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării În actul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - încheierea civilă din data de 2 februarie 2015 -, Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că: a) De lămurirea modului de interpretare/aplicare a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv de stabilirea dacă este admisibilă constatarea prestării muncii în condiţii deosebite, în cazul în care nu s-a efectuat procedura prealabilă raportat la acel angajator/acel loc de muncă, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât reclamantul solicită să îi fie recunoscută pe cale judecătorească prestarea muncii în condiţii deosebite în perioada 1.03.2001-3.07.2006, fără ca la nivelul angajatorului să se fi urmat procedura reglementată de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare; b) Problema de drept enunţată este nouă, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre asupra acestei chestiuni; c) Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum rezultă din datele publice afişate pe portalul de internet al acestei instanţe. 4. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Aşa cum s-a reţinut prin încheierea de sesizare, apelantul-reclamant V.A.S. a susţinut că o acţiune în constatarea pe cale judiciară a condiţiilor deosebite de muncă, chiar în lipsa urmării procedurii speciale reglementate de lege (Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare), este admisibilă, astfel că nu poate fi opusă salariatului lipsa de diligenţă a angajatorului şi a sindicatelor, respectiv angajatul nu trebuie să suporte efectele negative ale acestei omisiuni. A mai arătat că, odată ce condiţiile de muncă au fost considerate, la nivel de angajator, ca fiind dificile, anterior datei de 1.03.2001, prin încadrarea lor în grupele de muncă nu se poate considera că de-a doua zi aceste condiţii de muncă s-au normalizat, întrucât se poate dovedi cu martori că au rămas aceleaşi. Intimata-pârâtă S.C. S. - S.A. Şărmăşag nu şi-a exprimat opinia cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării. După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. 5. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Prin încheierea de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 2.833/84/2013 al Curţii de Apel Cluj a indicat normele de drept intern ce urmează a fi supuse dezlegării, precum şi textele de lege apreciate a fi relevante pentru analiză şi a arătat că se impune efectuarea unei interpretări unitare a problemei de drept invocate, întrucât aceasta prezintă o reală importanţă, în condiţiile în care: - încadrarea în condiţii deosebite de muncă nu s-a făcut în unele unităţi în care, totuşi, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, s-au recunoscut în favoarea angajaţilor grupele de muncă, astfel încât există premisele de a se considera că au existat şi după data de 1.03.2001 condiţii mai grele de muncă decât cele normale; - la momentul final indicat de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare, pentru realizarea procedurii de încadrare în condiţii deosebite a locurilor de muncă şi prorogat până la data de 31.12.2002, destinatarii finali ai legii, şi anume angajaţii, nu au avut percepţia efectelor financiare ale încadrării locurilor lor de muncă în condiţii deosebite, întrucât acordarea unui punctaj suplimentar la pensie, aferent acestei încadrări, s-a reglementat abia în anul 2008, prin dispoziţiile Legii nr. 218/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările ulterioare, deci ulterior cu mult expirării termenului legal pentru realizarea procedurii speciale; - calitatea de a urmări realizarea procedurii revenea sindicatelor, deci nu putea să aparţină unui salariat, astfel încât salariatul nu a putut să îşi exercite până la 31.12.2002 niciun drept personal în cadrul procedurii legale existente sub acest aspect; - chestiunea condiţiilor de muncă nu este una de neglijat, pe acest aspect existând numeroase directive ale Uniunii Europene din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă; - Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conţine dispoziţii speciale, cuprinse la art. 175-191, conform cărora angajatorului îi revine obligaţia de a asigura securitatea şi sănătatea salariaţilor cu privire la toate aspectele legate de muncă, cu specificarea clară că obligaţiile salariaţilor în domeniul sănătăţii şi securităţii muncii nu pot aduce atingere responsabilităţii angajatorului, concluzia fiind că legiuitorul a acordat o atenţie sporită acestui domeniu, în acord cu reglementările europene, astfel încât şi chestiunea recunoaşterii condiţiilor de muncă, deosebite sau speciale, trebuie privită în context, ca impunând obligaţii angajatorului fără a putea imputa salariaţilor o anume neglijenţă sub acest aspect. Recunoaşterea acestor condiţii deosebite de muncă deschide dreptul lucrătorilor la pensie mai repede decât în cazul condiţiilor normale de muncă, ca şi dreptul la un punctaj de pensie mărit, în compensarea dificultăţii sporite a muncii, deci ca o compensare a riscurilor de sănătate suferite; - o reglementare a problemei de drept este imperios necesară pentru a nu crea în rândul justiţiabililor sentimente de discriminare şi de refuz al unui proces echitabil, caracterizat prin soluţii similare pentru situaţii similare (instrumentul dat de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă fiind tocmai în sensul asigurării unei jurisprudenţe unitare şi, astfel, a accesului cetăţenilor la un proces echitabil). 6. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 6.1. Opinia majoritară conturată prin soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti a fost în sensul că nu este admisibilă constatarea pe cale judiciară a prestării muncii în condiţii deosebite, în cazul în care nu s-a efectuat procedura prealabilă raportat la acel angajator/acel loc de muncă, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare. 6.2. Într-o opinie minoritară s-a apreciat că astfel de acţiuni sunt admisibile. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară - Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 846/C/1843/III-5/2015, a comunicat că nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. 7. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Nu se pune problema existenţei unei jurisprudenţe a Curţii Constituţionale, raportat la obiectul sesizării, care vizează interpretarea unei hotărâri a Guvernului - act normativ ce nu poate constitui obiect al controlului de constituţionalitate, faţă de dispoziţiile art. 146 lit. d) teza întâi din Constituţia României şi art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările ulterioare. 8. Raportul asupra chestiunii de drept Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cu referire la caracterul de noutate al chestiunii de drept. În subsidiar, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate, au fost formulate două opinii ale judecătorilor-raportori asupra fondului sesizării. Într-o opinie s-a apreciat că este admisibilă constatarea pe cale judiciară a prestării muncii în condiţii deosebite, în cazul în care nu s-a efectuat procedura prealabilă raportat la acel angajator/acel loc de muncă, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare. În cealaltă opinie s-a apreciat că nu este admisibilă constatarea pe cale judiciară a prestării muncii în condiţii deosebite, în cazul în care nu s-a efectuat procedura prealabilă raportat la acel angajator/acel loc de muncă, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare. 9. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată constată următoarele: Prin reglementarea cuprinsă în art. 519 din Codul de procedură civilă, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: 1. existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; 2. instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; 3. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; 4. soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; 5. chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; 6. chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Procedând, în prealabil, la o analiză asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă este legal învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamantul V.A.S. împotriva Sentinţei civile nr. 1.549 din 26 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Sălaj - Secţia civilă în Dosarul nr. 2.833/84/2013, într-o cauză având ca obiect un litigiu de dreptul muncii. În această cauză, Curtea de Apel Cluj judecă în ultimă instanţă şi urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. Este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată, întrucât Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, iar controversa este în legătură cu posibilitatea sau nu de constatare, pe cale judiciară, a prestării muncii în condiţii deosebite, în cazul în care nu s-a efectuat procedura prealabilă raportat la acel angajator/acel loc de muncă, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, trebuie menţionat că, asupra acestei chestiuni, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior, printr-o decizie în interesul legii sau printr-o hotărâre prealabilă şi nu există un recurs în interesul legii cu un obiect similar, în curs de soluţionare. În plus, litigiile în materia dreptului muncii în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare, nu fac parte din sfera de competenţă materială a instanţei supreme. În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, în lipsa unei definiţii legale a acestei noţiuni şi a unor criterii de determinare a acesteia, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă. Noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de un act normativ recent intrat în vigoare, care are un potenţial mai mare de a conţine probleme noi de drept, susceptibile să creeze practică neunitară, ci şi de o reglementare mai veche, cu condiţia însă ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată. Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unor interpretări adecvate, concretizate într-o practică judiciară constantă, care poate fi unitară sau neunitară. Sub acest aspect se apreciază ca fiind importante existenţa şi dezvoltarea unei jurisprudenţe în materia vizată. Or, din examinarea hotărârilor judecătoreşti depuse la dosarul cauzei, pronunţate în perioada 2010-2015, rezultă că marea majoritate a instanţelor naţionale s-a confruntat cu această problemă de drept, dându-i, este adevărat, dezlegări contradictorii. În situaţia în care, de o lungă durată de timp, normele de drept în discuţie au fost aplicate şi interpretate de instanţe în mod neunitar, prin hotărâri definitive/irevocabile, se constată că există o practică judiciară conturată, fapt ce determină pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei. Condiţia noutăţii trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori). În aceste condiţii, în stabilirea elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, trebuie plecat de la următoarele premise: asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare şi evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii. Este evident, aşadar, că în situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit în mod constant o problemă de drept într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă. Prin urmare, existenţa deja a unei practici neunitare relevă nu numai că se poate apela la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergenţă în jurisprudenţă. În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate analizate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în privinţa chestiunilor de drept noi, astfel încât sesizarea nu este admisibilă. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.833/84/2013 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, prin stabilirea dacă este admisibilă constatarea pe cale judiciară a prestării muncii în condiţii deosebite, în cazul în care nu s-a efectuat procedura prealabilă raportat la acel angajator/acel loc de muncă, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iunie 2015. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Mitroi -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
