Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 14/2016
Ionuţ Mihai Matei - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, preşedintele completului
Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile
Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile
Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios
administrativ şi fiscal
Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale
Simona Elena Cîrnaru - judecător Secţia penală
Ioana Bogdan - judecător Secţia penală
Maricela Cobzariu - judecător Secţia penală
Silvia Cerbu - judecător Secţia penală
Valentin Horia Şelaru - judecător Secţia penală
Angela Dragne - judecător Secţia penală
Rodica Aida Popa - judecător Secţia penală
Ioana Alina Ilie - judecător Secţia penală
Geanina Cristina Arghir - judecător Secţia penală
Ştefan Pistol - judecător Secţia penală
Florentina Dragomir - judecător Secţia penală
Francisca Maria Vasile - judecător Secţia penală
Aurel Gheorghe Ilie - judecător Secţia penală
Mariana Ghena - judecător Secţia penală
Laura Mihaela Ivanovici - judecător Secţia I civilă
Doina Popescu - judecător Secţia I civilă
Mărioara Isailă - judecător Secţia a II-a civilă
Ruxandra Monica Duţă - judecător Secţia a II-a civilă
Emilia Claudia Vişoiu - judecător Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Iuliana Rîciu - judecător Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 14/2016 este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 27^1 şi art. 27^2 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ionuţ Mihai Matei. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Irina Kuglay. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Adina Andreea Ciuhan Teodoru, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Magistratul-asistent referă cu privire la faptul că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, acesta fiind comunicat tuturor membrilor completului de judecată. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare sesizarea din data de 18 aprilie 2016 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş vizând interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 341 din Codul de procedură penală, cu referire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea administrării mijlocului de probă reprezentat de înscrisuri în procedura instituită de acest text de lege. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că, în condiţiile în care dispoziţia legală care a generat problema de drept supusă dezlegării a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, adoptată la data de 18 mai 2016, chestiunea de drept asupra căreia s-a solicitat instanţei supreme să se pronunţe nu mai subzistă. Prin urmare, doamna procuror a concluzionat în sensul că recursul în interesul legii este inadmisibil. Preşedintele completului, domnul judecător Ionuţ Mihai Matei, vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, Completul competent să judece recursul în interesul legii,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: 1. Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii promovat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş s-a susţinut că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire admisibilitatea/inadmisibilitatea administrării mijlocului de probă reprezentat de înscrisuri în procedura instituită de art. 341 din Codul de procedură penală. 2. Examenul jurisprudenţial Colegiul de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş a învederat că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional referitoare la admisibilitatea/inadmisibilitatea administrării mijlocului de probă reprezentat de înscrisuri în procedura instituită de art. 341 din Codul de procedură penală, s-au evidenţiat două orientări, conturându-se astfel caracterul neunitar al practicii judiciare sub acest aspect. 3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti 3.1. Într-o primă orientare, instanţele au considerat că în procedura instituită de art. 340 şi 341 din Codul de procedură penală este admisibilă administrarea mijlocului de probă reprezentat de înscrisuri, invocându-se printre altele, Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din data de 21 octombrie 2014, în sensul că principiul contradictorialităţii nu se rezumă numai la participarea procurorului, citarea şi prezentarea de argumente de către participanţii în cadrul acestei proceduri, ci presupune şi oferirea în mod rezonabil de dovezi suficiente pentru susţinerea concluziilor formulate. 3.2. Într-o a doua orientare a practicii, alte instanţe au apreciat că, în procedura instituită de art. 340 şi 341 din Codul de procedură penală nu poate fi administrat niciun mijloc de probă, nici chiar înscrisurile deoarece noul Cod nu mai cuprinde dispoziţii similare celor din art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală anterior. 4. Opinia Colegiului de conducere a Curţii de Apel Târgu Mureş este aceea că în dezlegarea chestiunii de drept ar trebui să se plece de la faptul că, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, Curtea Constituţională a decis în sensul că este neconstituţională soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor. În considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a arătat că un "aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că urmărirea penală trebuie să aibă un caracter contradictoriu şi să existe o egalitate a armelor între acuzare şi apărare. Principiul egalităţii armelor, unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil, prevede că fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. Or, din această perspectivă, Curtea constată că prin absenţa dezbaterilor contradictorii petentul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul sau persoana vătămată nu numai că nu poate, asemenea persoanei care a avut calitatea de inculpat, să formuleze cereri şi să ridice excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dar nu poate contesta în niciun fel aceste cereri şi excepţii, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 374 alin. (7) teza I din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. De aceea, în condiţiile în care persoanele interesate ar fi citate ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri şi, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-şi exprima opiniile şi de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar şi la eventualele întrebări ale judecătorului de cameră preliminară." În considerarea argumentelor prezentate s-a concluzionat în sensul că mijlocul de probă reprezentat de înscrisuri este admisibil în cadrul procedurii instituite de dispoziţiile art. 340 şi 341 din Codul de procedură penală. Astfel, o procedură contradictorie şi egalitatea de arme între acuzare şi apărare implică inevitabil şi prezentarea probelor pe care se bazează argumentele şi contraargumentele acestora. Probele sunt cele aflate la dosarul de urmărire penală, dar şi orice înscrisuri nou-înfăţişate de către persoanele interesate înaintate judecătorului de cameră preliminară, pentru a justifica susţinerile făcute oral şi în note scrise. Desigur, nefiind în prezenţa unei proceduri de judecată propriu-zise, ci în limitele unui control jurisdicţional special exercitat de către judecătorul de cameră preliminară şi nu de către instanţa de judecată, dat fiind specificul lor, s-a susţinut că înscrisurile sunt singurele mijloace de probă care pot fi administrate în procedura prevăzută de art. 341 din Codul de procedură penală. 5. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în punctul de vedere transmis, a arătat că, ulterior sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 18 mai 2016 a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Prin această ordonanţa de urgenţă au fost modificate, între altele, dispoziţiile referitoare la procedura soluţionării plângerii împotriva soluţiilor procurorului, ca urmare a adoptării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 599/2014, nr. 663/2014 şi nr. 733/2015. Astfel, potrivit art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, introdus prin art. II pct. 92 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, "judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea, verifică soluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate." Prin urmare, în condiţiile în care dispoziţia legală care a generat problema de drept supusă dezlegării a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, chestiunea de drept asupra căreia s-a solicitat instanţei supreme să se pronunţe în procedura prevăzută de art. 471 şi următoarele din Codul de procedură penală nu mai subzistă. Întrucât, conform art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, una dintre condiţiile de admisibilitate a cererii de recurs în interesul legii o reprezintă existenţa unei chestiuni de drept, cerinţă care în cauză nu mai este îndeplinită, s-a solicitat respingerea cererii de recurs în interesul legii formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş, ca inadmisibilă. 6. Raportul asupra recursului în interesul legii Judecătorul-raportor, prin raportul întocmit în cauză privind sesizarea referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 341 din Codul de procedură penală, a constatat că recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate pentru următoarele argumente: Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş, în temeiul dispoziţiilor art. 471 din Codul de procedură penală. Verificând regularitatea învestirii, în raport cu prevederile legale suscitate, care enumeră, în categoria subiecţilor de drept care pot promova recurs în interesul legii, Colegiul de conducere al Curţii de Apel, judecătorul-raportor a constatat că această primă condiţie referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită. De asemenea, verificând jurisprudenţa ataşată actului de sesizare, care relevă soluţionarea în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive a problemelor de drept care fac obiectul judecăţii, s-a constatat îndeplinită şi cea de-a doua condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 472 din Codul de procedură penală. Textul supus dezlegării a fost modificat ulterior sesizării cu prezentul recurs în interesul legii, modificarea referindu-se la admisibilitatea probei cu înscrisuri. Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că această modificare ulterioară sesizării nu exclude actualitatea şi interesul asupra chestiunii de drept dezbătute. Rezumând problema de drept care a primit o soluţionare diferită de instanţele judecătoreşti, prin hotărâri judecătoreşti definitive, judecătorul-raportor a apreciat că administrarea probatoriilor în susţinerea cererilor formulate de petenţi trebuie analizată în contextul liberului acces la justiţie şi a principiului egalităţii de arme. Egalitatea de arme presupune crearea pentru petentul care nu are la dispoziţie un întreg aparat profesional, ca în cazul magistratului-procuror care culege şi administrează probe în cursul urmăririi penale, a posibilităţii de a administra probe în aceleaşi condiţii şi limite, indiferent de natura acestora. Procurorul administrează orice probatoriu util în cursul urmăririi penale, astfel încât nu se pot genera exigenţe superioare pentru petent în cazul contestării soluţiei procurorului. Faţă de considerentele expuse, judecătorul-raportor a concluzionat în sensul că soluţionând plângerea, în procedura instituită de art. 341 din Codul de procedură penală, judecătorul verifică soluţia atacată pe baza oricărui mijloc de probă, dacă natura aspectelor invocate reclamă acest demers. 7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală aplicabile în materia recursului în interesul legii rezultă că pentru a se apela la un asemenea mecanism de unificare a practicii judiciare trebuie îndeplinite mai multe condiţii de admisibilitate. Astfel, promovarea recursului în interesul legii se realizează de către unul dintre titularii prevăzuţi, în mod expres, de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, cerinţă ce este îndeplinită în cauză, având în vedere că instanţa supremă a fost sesizată de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş. Cererea, aşa cum prevede art. 471 alin. (2) din Codul de procedură penală, trebuie să cuprindă anumite elemente de conţinut, respectiv enunţarea soluţiilor diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile relevante din doctrină, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii, aspecte care formal se regăsesc în cuprinsul prezentei sesizări. Condiţia esenţială pentru promovarea recursului în interesul legii care rezultă din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 471 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală şi ale art. 472 din Codul de procedură penală o reprezintă existenţa unei probleme de drept soluţionată în mod diferit de instanţele judecătoreşti, prin hotărâri definitive, ce trebuie dovedită prin anexarea acestora la cererea formulată de titularul sesizării. Îndeplinirea acestei din urmă condiţii nu se rezumă la constatarea existenţei unei jurisprudenţe neunitare cu privire la chestiunea de drept pusă în discuţie prin cererea de recurs în interesul legii, ci trebuie avută în vedere şi norma juridică a cărei interpretare şi aplicare diferită au condus la crearea practicii neunitare, prin raportare la conţinutul dispoziţiei legale atât la data sesizării, cât şi la data pronunţării asupra cererii de recurs în interesul legii. În acest sens este de observat că, potrivit art. 474^1 din Codul de procedură penală, efectele deciziei prin care se soluţionează recursul în interesul legii încetează, între altele, în cazul modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare. Rezultă aşadar că legiuitorul a recunoscut efecte temporare deciziei prin care s-a soluţionat anterior un recurs în interesul legii, în ipoteza în care, ulterior pronunţării şi publicării acesteia, a intervenit o modificare a dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată într-un sens care lămureşte chestiunea pusă în discuţie şi face ca aceasta să nu mai subziste, prin raportare la noua reglementare. Or, dacă într-o asemenea ipoteză decizia pronunţată în interesul legii are efecte temporare, ea nu ar mai putea produce efecte în situaţia în care, între data sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi data la care aceasta soluţionează recursul în interesul legii, a intervenit o modificare a dispoziţiei legale a cărei interpretare s-a solicitat, fiind astfel lămurită pe cale legislativă chestiunea de drept care constituie esenţa sesizării instanţei supreme. Cu alte cuvinte, în situaţia în care până la data soluţionării recursului în interesul legii problema de drept care constituie obiectul sesizării a fost dezlegată prin lege, ea nu mai poate face obiectul examinării într-un asemenea cadru, căci voinţa legiuitorului a fost exprimată în mod explicit, neechivoc, făcând inutil demersul interpretativ al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, în cazul în care chestiunea de drept pusă în discuţie, chiar dacă a existat la data sesizării, nu mai subzistă la data soluţionării cererii de recurs în interesul legii, ca urmare a modificării dispoziţiei legale care a generat jurisprudenţa neunitară, lipseşte una dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală. În speţă, Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că, ulterior sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţia legală care a generat problema de drept supusă dezlegării a fost modificată prin art. II pct. 92 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, prin reglementarea lipsită de echivoc a dispoziţiilor art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, care prevăd că "judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea, verifică soluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate." Faţă de consideraţiile teoretice expuse anterior, Completul competent să judece recursul în interesul legii reţine că nu mai sunt elemente care să justifice examinarea practicii neunitare la care s-a făcut referire, întrucât chestiunea de drept pusă în discuţie a fost soluţionată prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, sens în care va fi respinsă ca inadmisibilă sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 473 şi 474 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, În numele legii, DECIDE: Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş privind admisibilitatea sau inadmisibilitatea administrării mijlocului de probă reprezentat de înscrisuri în procedura instituită de art. 341 din Codul de procedură penală. Obligatorie, potrivit art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală. Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2016. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IONUŢ MIHAI MATEI Magistrat-asistent, Adina Andreea Ciuhan Teodoru ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
