Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 14 din 22 ianuarie 2013 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 148 din 20 martie 2013
Acsinte Gaspar - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Iulia Antoanella Motoc - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Constantin Tăutu în Dosarul nr. 622/1/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 1.043D/2012 al Curţii Constituţionale.
La apelul nominal răspunde, personal, autorul excepţiei, lipsind partea Consiliul Superior al Magistraturii, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul părţii prezente.
În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, autorul excepţiei arată că acestea operează o discriminare în rândul aceleiaşi categorii profesionale a magistraţilor, deoarece impun doar persoanelor care au intrat în magistratură prin promovarea concursului pe post interdicţia temporară de a fi delegate, detaşate, transferate sau promovate la alte instanţe sau parchete timp de cel puţin 3 ani de la numirea în funcţie. Din punctul de vedere exprimat de Consiliul Superior al Magistraturii rezultă că există două categorii distincte de magistraţi, şi anume prima categorie, formată din magistraţii care au absolvit Institutul Naţional de Magistratură, respectiv a doua categorie, alcătuită din magistraţii numiţi în funcţie în urma promovării concursului pe post. Or, această interpretare este eronată şi discriminatorie, întrucât, odată cu numirea în funcţie prin decretul preşedintelui României, magistraţii, indiferent de modalitatea în care au ocupat postul respectiv, au aceleaşi drepturi şi obligaţii şi acelaşi statut reglementat în mod unitar de lege, fără nicio distincţie. Prin urmare, interdicţia instituită de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, pe lângă faptul că are caracter discriminator, afectează, totodată, şi dreptul la formarea profesională a magistraţilor vizaţi de norma juridică criticată, dar şi viaţa de familie a acestora.
Având cuvântul pentru a pune concluzii, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând, în esenţă, că textul de lege criticat nu contravine principiului egalităţii în drepturi, deoarece acesta defineşte o situaţie juridică diferită, ce impune un regim juridic distinct aplicat persoanelor care au intrat în magistratură prin promovarea concursului organizat pentru ocuparea unui post vacant de judecător sau procuror, faţă de magistraţii care au absolvit Institutul Naţional al Magistraturii. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 115 alin. (5) din Constituţie, se arată că nici aceasta nu poate fi reţinută, deoarece textul de lege examinat a fost introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, ordonanţă de urgenţă aprobată, cu modificări şi completări, la rândul ei, prin Legea nr. 97/2008, cu îndeplinirea prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituţie referitoare la votul necesar adoptării legilor organice.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 17 mai 2012, pronunţată în Dosarul nr. 622/1/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Constantin Tăutu într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului declarat de acesta împotriva unei hotărâri a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost respinsă cererea sa de transfer la o altă instanţă judecătorească.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 încalcă prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 32 alin. (1), art. 53, art. 61, art. 73 alin. (3) lit. l), art. 115 alin. (4), alin. (5) ultima teză şi alin. (6) şi ale art. 125 din Constituţie, raportat la art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi la art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Normele legale criticate instituie o discriminare între persoane aflate în situaţii identice, permiţând unor magistraţi obţinerea transferului la o altă instanţă judecătorească, fără condiţia desfăşurării activităţii pe o perioadă determinată de timp la instanţa la care au fost numiţi iniţial. Legea nr. 303/2004 reglementează două modalităţi de acces în magistratură, respectiv numirea în funcţie în urma promovării examenului de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii sau numirea în funcţie în urma promovării unui concurs la care pot participa, cu respectarea condiţiilor generale prevăzute de art. 14 alin. (2) din lege, foştii judecători şi procurori care şi-au încetat activitatea din motive neimputabile, personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1), avocaţii, notarii, asistenţii judiciari, consilierii juridici, personalul de probaţiune cu studii superioare juridice, ofiţerii de poliţie judiciară cu studii superioare juridice, grefierii cu studii superioare juridice, persoanele care au îndeplinit funcţii de specialitate juridică în aparatul Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului, Curţii Constituţionale, Avocatului Poporului, Curţii de Conturi sau al Consiliului Legislativ, din Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române şi Institutul Român pentru Drepturile Omului, cadrele didactice din învăţământul juridic superior acreditat, precum şi magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu o vechime în specialitate de cel puţin 5 ani.
Or, potrivit textului de lege criticat, aceşti din urmă magistraţi, numiţi în condiţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, nu pot fi delegaţi, detaşaţi, transferaţi şi nu pot promova la alte instanţe sau parchete timp de cel puţin 3 ani de la numirea în funcţie, deşi din momentul în care au fost numiţi în funcţia de judecător sau procuror, magistraţii exercită aceleaşi atribuţii, au aceleaşi drepturi şi obligaţii, astfel că nu se justifică crearea de categorii de magistraţi cărora li se aplică reguli diferite.
Se arată că reglementarea a două modalităţi de concurs pentru accesul în magistratură este justificată de existenţa unei condiţii suplimentare de vechime în specialitatea juridică, specifică examenului pe post, ce echivalează cu condiţia absolvirii Institutului Naţional al Magistraturii şi a stagiului de minimum 1 an. Având în vedere pregătirea juridică şi experienţa profesională dobândite prin cele două modalităţi, toţi magistraţii odată numiţi în funcţie prin decret al Preşedintelui României dobândesc acelaşi statut. Deci, indiferent de parcursul profesional anterior, din momentul numirii în funcţia de judecător sau procuror, fiecare persoană dobândeşte acelaşi statut de magistrat, astfel că tratamentul diferit nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, legea vizând magistraţii definitivi cărora le atribuie aceleaşi calităţi şi competenţe profesionale.
Interdicţia prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 nu are scop legitim şi afectează atât dreptul la viaţă privată, prin imposibilitatea absolută - sub rezerva demisiei - de a schimba locul de muncă, cât şi dreptul la dezvoltarea carierei, prin instituirea, timp de 3 ani, a impedimentului de a ocupa funcţii sau de a exercita atribuţii deschise celorlalţi magistraţi.
Justificarea interdicţiei oferită de Ministerul Justiţiei, potrivit căreia art. 33 din Legea nr. 303/2004 reprezintă o derogare de la modalitatea generală de admitere în magistratură, ce are ca scop acoperirea posturilor vacante de judecător sau procuror existente în sistemul judiciar, nu îşi găseşte corespondentul nici în structura Legii nr. 303/2004, nici în cuprinsul notei de fundamentare ce însoţeşte Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, de vreme ce niciun act normativ nu cuprinde prevederi din care să rezulte concluzia unei ierarhizări între cele două modalităţi de admitere în magistratură, dintre care una ar fi principală (prin Institutul Naţional al Magistraturii) şi a doua ar fi excepţională (cea direct pe post), ambele modalităţi de concurs având ca finalitate ocuparea posturilor vacante din sistem. O eventuală derogare de la modalitatea principală de admitere în magistratură ar viza admiterea fără concurs, pe bază de interviu, modalitate abrogată, însă, în prezent.
Totodată, motivarea interdicţiei din perspectiva asigurării ocupării posturilor de la instanţe şi parchete cu deficit de personal nu este nicidecum adecvată şi nici suficientă, întrucât dinamica ocupării locurilor vacante din sistemul judiciar, realizată prin delegare, detaşare, transfer sau promovare, contrazice însăşi raţiunea art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, iar schema de personal din sistemul judiciar, mai ales de la instanţele şi unităţile de parchet inferioare, este într-o continuă mişcare datorită mobilităţii magistraţilor. Mai arată autorul excepţiei că, faţă de data adoptării textului de lege criticat, situaţia ocupării posturilor vacante s-a schimbat prin completarea semnificativă a schemelor de personal, aşa încât, în prezent, nu se mai poate invoca o asemenea necesitate care să motiveze tratamentul discriminatoriu invocat.
Dispoziţiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 au fost introduse prin art. I pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei şi modificate prin art. I pct. 4 din Legea nr. 97/2008 privind aprobarea acestei ordonanţe de urgenţă. Autorul excepţiei consideră că au fost încălcate prevederile art. 115 alin. (5) teza finală din Constituţie, prin aceea că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007, conţinând norme de natura legii organice, trebuia să fie aprobată cu majoritatea prevăzută de art. 76 alin. (1) din Legea fundamentală; or, proiectul Legii nr. 97/2008 a fost înregistrat la Camera Deputaţilor şi adoptat tacit, ca urmare a depăşirii termenului de 30 de zile, deşi nu a fost întrunită majoritatea absolută pentru adoptarea unei legi organice.
Totodată, se arată că prevederile art. I pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007 au fost adoptate fără a exista o situaţie extraordinară şi fără ca urgenţa să fie motivată în cuprinsul acesteia, astfel că sunt contrare art. 115 alin. (4), dar şi art. 32 alin. (1), art. 53, art. 73 alin. (3) lit. l) şi art. 61 din Constituţie. Elementele cuprinse în nota de fundamentare nu sunt de natură a motiva necesitatea introducerii obligaţiei magistraţilor numiţi în condiţiile art. 33 alin. (1) din lege de a-şi desfăşura activitatea în mod obligatoriu la instanţa la care au fost numiţi iniţial, timp de 3 ani neîntrerupt, nu arată situaţia extraordinară ce a impus urgenţa recurgerii la această cale de reglementare şi nici nu justifică restrângerea unor drepturi ale unei categorii de magistraţi pe calea ordonanţei de urgenţă.
Nu în ultimul rând, se arată că reglementarea transferului unei categorii de magistraţi prin ordonanţă de urgenţă, deşi această activitate este, potrivit art. 125 alin. (2) din Constituţie, strict de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, contravine art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, deoarece afectează regimul instituţiilor fundamentale ale statului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată, în acest sens, că principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitate de soluţii numai pentru situaţii identice, fiind permisă reglementarea unor soluţii diferite pentru persoane aflate în situaţii distincte. Mai apreciază instanţa de judecată că autorul excepţiei nu motivează în ce constă neconstituţionalitatea art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 în raport cu prevederile art. 115 alin. (4) şi (5) din Constituţie.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Acestea se aplică, fără nicio deosebire, tuturor persoanelor care se încadrează în ipoteza normei, astfel încât orice persoană numită în magistratură, pe bază de concurs, în condiţiile art. 33 din Legea nr. 303/2004, nu poate fi delegată, detaşată, transferată şi nu poate promova la alte instanţe timp de cel puţin 3 ani de la numirea în funcţie. Reglementarea acestei situaţii, distincte faţă de situaţia persoanelor admise în magistratură în urma absolvirii Institutului Naţional de Magistratură, nu contravine principiului egalităţii care nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune un tratament juridic identic numai în situaţii egale, situaţiile diferite în mod obiectiv beneficiind de un tratament juridic distinct.
Se mai susţine că dispoziţiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 sunt în concordanţă cu regulile şi principiile constituţionale prevăzute de art. 1 alin. (4) şi (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. l) şi de art. 125 şi că dispoziţiile art. 115 alin. (4)-(6) din Constituţie, invocate, nu au incidenţă în cauză.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 4 din Legea nr. 97/2008 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 15 aprilie 2008, care au următorul cuprins:
"(14) Persoanele numite în condiţiile prezentului articol nu pot fi delegate, detaşate, transferate şi nu pot promova la alte instanţe sau parchete timp de cel puţin 3 ani de la numirea în funcţie."
În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin normelor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv la obligaţia respectării, în România, a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 16 alin. (1) privind principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 20 alin. (2) care consacră principiul aplicării cu prioritate a pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, faţă de legile interne mai puţin favorabile, ale art. 32 alin. (1) privind dreptul la învăţătură, ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, ale art. 61 referitoare la rolul şi structura Parlamentului, ale art. 73 alin. (3) lit. l) privind reglementarea prin lege organică a organizării şi funcţionării Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi, ale art. 115 alin. (4) şi alin. (5) ultima teză şi alin. (6) referitoare la regimul ordonanţelor de urgenţă şi ale art. 125 - Statutul judecătorilor. De asemenea, sunt invocate dispoziţiile art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, texte care proclamă principiul egalităţii şi interzicerea generală a discriminării.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea urmează a se pronunţa, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural, invocate de autorul excepţiei, ce se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinsecă, iar, pe de altă parte, asupra criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă a dispoziţiei legale supuse controlului.
Astfel, o primă critică de neconstituţionalitate extrinsecă vizează încălcarea art. 115 alin. (5) teza finală din Constituţie, autorul excepţiei susţinând că proiectul Legii nr. 97/2008 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007, prin care au fost modificate dispoziţiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 în sensul criticat de acesta, a fost înregistrat la Camera Deputaţilor şi adoptat tacit, ca urmare a depăşirii termenului de 30 de zile, deşi nu a fost întrunită majoritatea calificată pentru adoptarea unei legi organice.
Faţă de aceste susţineri, Curtea reţine că, potrivit art. 115 alin. (5) din Constituţie, "ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1)."
Urmărind procesul legislativ desfăşurat în cele două Camere ale Parlamentului cu privire la Legea nr. 97/2008, Curtea constată că proiectul de Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei a fost iniţiat de Guvern şi depus la Camera Deputaţilor - în calitate de primă Cameră sesizată, în conformitate cu prevederile art. 75 alin. (1) din Constituţie - la data de 8 octombrie 2007. Proiectul de lege aparţine categoriei actelor normative cu caracter organic, iar termenul de adoptare pentru prima Cameră este de 30 de zile de la depunere. La 5 noiembrie 2007, proiectul a fost înscris pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaţilor şi dezbătut, votul final fiind amânat pentru a doua zi. La 6 noiembrie 2007 - chiar data împlinirii termenului de 30 de zile - proiectul de lege a fost supus votului final în plenul Camerei Deputaţilor, însă nu a fost întrunită majoritatea cerută pentru adoptarea unei legi organice. Potrivit menţiunilor din fişa legislativă a actului normativ examinat, proiectul de lege a fost considerat adoptat de Camera Deputaţilor în aceeaşi zi de 6 noiembrie 2007, ca urmare a depăşirii termenului de 30 de zile, potrivit art. 115 alin. (5) din Constituţie. Fiind înaintat Camerei decizionale, proiectul de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007 a fost adoptat de Senat cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituţie şi trimis Preşedintelui României pentru promulgare, devenind, după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, Legea nr. 97/2008.
Curtea reţine că, în temeiul art. 115 alin. (5) din Constituţie, proiectul de lege pentru aprobarea unei ordonanţe de urgenţă se depune spre dezbatere şi adoptare la prima Cameră competentă, în conformitate cu prevederile art. 75 alin. (1) din Constituţie, aceasta fiind obligată ca în termen de cel mult 30 de zile să se pronunţe asupra ordonanţei, în caz contrar aceasta se consideră adoptată şi se trimite celeilalte Camere. Spre deosebire de proiectele ce au ca obiect adoptarea unei legi, al căror termen de adoptare de către prima Camera sesizată este, potrivit art. 75 alin. (2) din Constituţie, de 45 de zile sau, în cazul codurilor şi altor legi de complexitate deosebită, de 60 de zile de la sesizare, în cazul dezbaterii unui proiect de lege ce vizează o ordonanţă de urgenţă, legiuitorul constituant a redus acest termen la 30 de zile, justificarea constând, evident, în necesitatea adoptării în regim de urgenţă a unui asemenea act normativ. Procedura adoptării tacite este prevăzută în Legea fundamentală ca o consecinţă a nerespectării acestor termene de 30, 45, respective de 60 de zile şi urmăreşte deblocarea procesului legislativ astfel apărut la prima Cameră sesizată. Această modalitate de adoptare a unui proiect de lege/propuneri legislative reprezintă, prin urmare, excepţia de la regula legiferării potrivit căreia Parlamentul, compus din Camera Deputaţilor şi Senat, are un comportament activ, concretizat în supunerea proiectului de lege spre dezbatere, în plenul fiecărei Camere, prilej cu care parlamentarii pot depune şi susţine amendamente, tot acest proces de dezbatere încheindu-se cu votul final asupra respectivului proiect de lege, în conformitate cu prevederile art. 67 şi ale art. 76 alin. (1) sau (2) din Constituţie, după caz. Procedura adoptării tacite nu este permisă decât la nivelul primei Camere sesizate, Camera decizională fiind obligată să se exprime prin vot asupra proiectului de lege; în caz contrar, însăşi modalitatea în care constituantul român a consacrat, la art. 61 din Legea fundamentală, rolul de unică autoritate legiuitoare a ţării şi structura bicamerală a Parlamentului ar fi lipsită de orice raţiune.
În cazul de faţă, Curtea constată că proiectul de lege examinat a fost supus, sub aspectul adoptării sale de către prima Cameră sesizată, termenului de 30 de zile prevăzut de art. 115 alin. (5) din Constituţie şi că acesta se încadrează în categoria legilor organice, în temeiul art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, fiind necesară întrunirea majorităţii de voturi cerute de art. 76 alin. (1) din Legea fundamentală pentru adoptarea legilor organice. Camera Deputaţilor a procedat la înscrierea pe ordinea de zi în scopul dezbaterii proiectului de lege cu o zi înainte de împlinirea termenului de 30 de zile. În cea de-a 30-a zi de la data depunerii, proiectul de lege a fost supus votului final, care, însă, nu a întrunit majoritatea absolută, cerută pentru adoptarea legilor organice. Cu privire la o asemenea situaţie, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că semnificaţia acestui vot priveşte transformarea instantanee a proiectului de lege de aprobare în proiect de lege de respingere a ordonanţei de urgenţă, cu acelaşi caracter de lege organică (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 971 din 31 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 4 decembrie 2007). Aşa fiind, proiectul de lege pentru respingerea ordonanţei de urgenţă trebuie supus unui vot distinct în plenul primei Camere sesizate.
Reluarea procedurii de vot asupra unui nou proiect de lege implica însă îndeplinirea anumitor etape procedurale specifice procesului legislativ, cum ar fi înscrierea pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaţilor şi supunerea proiectului de lege pentru respingerea ordonanţei de urgenţă unui vot distinct, final. Însă acest lucru nu ar fi fost posibil, în mod obiectiv, decât cu depăşirea termenului imperativ de 30 de zile, prevăzut de art. 115 alin. (5) din Constituţie. Acest termen impune adoptarea, într-o formă participativă, activă sau, din contră, tacită, a proiectului pentru aprobarea/respingerea unei ordonanţe de urgenţă. Totodată, potrivit art. 75 alin. (3) din Constituţie, prima Cameră sesizată are obligaţia ca, după adoptare sau respingere, să transmită proiectul sau propunerea legislativă celeilalte Camere, care va decide definitiv.
În concluzie, Curtea constată că prima Cameră sesizată - Camera Deputaţilor - a procedat în acord cu normele constituţionale mai sus menţionate. În considerarea obligaţiei sale constituţionale de a adopta, în termen de 30 de zile de la depunere, un proiect de lege pentru aprobarea/respingerea unei ordonanţe de urgenţă, coroborat cu obligaţia sa generală de a transmite Camerei decizionale, după încheierea propriului proces legislativ, proiectul sau propunerea legislativă pentru a decide definitiv, Camera Deputaţilor a transmis Senatului, după împlinirea termenului de 30 de zile, proiectul de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007, proiect adoptat tacit, adică în forma transmisă de iniţiator, în lipsa unui vot final asupra proiectului de lege pentru respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007, înăuntrul termenului de 30 de zile.
Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate au fost adoptate în acord cu normele fundamentale referitoare la procesul de legiferare în materia legilor organice, astfel că nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate formulate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 61, art. 73 alin. (3) lit. l) şi ale art. 115 alin. (5) teza finală din Constituţie.
O altă critică de neconstituţionalitate extrinsecă priveşte încălcarea art. 115 alin. (4) şi (6) din Legea fundamentală, autorul excepţiei considerând că prevederile art. I pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007, prin care au fost modificate, iniţial, dispoziţiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 - criticate -, au fost adoptate fără a exista o situaţie extraordinară şi fără ca urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei de urgenţă menţionate, iar prin conţinutul său normativ această ordonanţă de urgenţă afectează regimul instituţiilor fundamentale ale statului.
Curtea constată că nici această critică de neconstituţionalitate nu poate fi primită.
Mai întâi, Curtea observă că dispoziţiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 sunt criticate de autorul acesteia în redactarea actuală, conferită ca urmare a modificărilor operate prin art. I pct. 4 din Legea nr. 97/2008, şi nu prin art. I pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007, pe care legea amintită o aprobă cu modificări şi completări. Aşadar, textul de lege vizat de autorul excepţiei este o reglementare distinctă, care nu face parte din cuprinsul acestei ordonanţe de urgenţă, ci din cel al Legii nr. 97/2008. În aceste condiţii, potrivit dispoziţiilor art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, acesta se încorporează, de la data intrării în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Actul de bază, în cazul de faţă, îl reprezintă Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în care a fost încorporat alin. (14) al art. 33 în forma prevăzută de Legea nr. 97/2008 şi care constituie obiectul controlului de constituţionalitate. Aşa fiind, nu pot fi incidente normele fundamentale ale art. 115 alin. (4) şi (6), care reglementează condiţiile de adoptare a unei ordonanţe de urgenţă.
Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de autorul excepţiei vizează, în principal, încălcarea principiului nediscriminării, astfel cum este consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi, prin raportare la art. 20 alin. (2) din aceasta, de art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa cum a susţinut, atât în scris, prin motivarea excepţiei, cât şi oral, în faţa Curţii Constituţionale, autorul acesteia consideră că reglementarea, prin Legea nr. 303/2004, a două modalităţi de acces în magistratură, şi anume prin absolvirea Institutului Naţional al Magistraturii şi, respectiv, prin promovarea concursului organizat pe post, nu poate justifica diferenţa de tratament juridic în ceea ce priveşte posibilitatea obţinerii delegării, transferului, detaşării sau promovării de către persoanele ce au intrat în magistratură prin concurs, deoarece statutul judecătorilor este unic din momentul numirii acestora prin decret al Preşedintelui României.
Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate respectă exigenţele principiilor egalităţii şi nediscriminării, pentru argumentele ce se vor arăta în continuare:
Dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 303/2004 instituie regula generală potrivit căreia "admiterea în magistratură a judecătorilor şi procurorilor se face prin concurs, pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor şi a bunei reputaţii." În continuare, Legea reglementează, în cadrul titlului II - Cariera judecătorilor şi procurorilor, la capitolul I - Admiterea în magistratură şi formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor (art. 12-20) şi capitolul II - Judecătorii stagiari şi procurorii stagiari (art. 21-30), modalitatea de admitere în magistratură ca urmare a absolvirii Institutului Naţional al Magistraturii şi a susţinerii examenului de capacitate de către judecătorii şi procurorii stagiarii. Astfel, prima condiţie de acces în magistratură constă în promovarea examenului de admitere la Institutul Naţional de Magistratură. Auditorii de justiţie urmează, apoi, timp de 2 ani, cursurile de formare profesională constând în pregătirea teoretică şi practică pentru a deveni judecători sau procurori. După încheierea cursurilor în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, auditorii de justiţie susţin un examen de absolvire, constând în probe teoretice şi practice, prin care se verifică însuşirea cunoştinţelor necesare exercitării funcţiei de judecător sau de procuror, iar cei care au promovat examenul de absolvire sunt numiţi, potrivit legii, de regulă, în funcţiile pentru care au optat după primul an de cursuri în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, aceştia fiind obligaţi apoi să îndeplinească funcţia de judecător sau procuror timp de 6 ani. După promovarea examenului de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, judecătorii şi procurorii stagiari sunt numiţi în funcţie numai la judecătorii sau, după caz, la parchetele de pe lângă acestea, de Consiliul Superior al Magistraturii. Durata stagiului este de 1 an, aceştia fiind obligaţi a-şi continua formarea profesională, sub coordonarea unui judecător sau procuror anume desemnat de preşedintele judecătoriei sau, după caz, de prim-procurorul parchetului de pe lângă această instanţă. În final, după încheierea perioadei de stagiu, judecătorii şi procurorii stagiari sunt obligaţi să susţină examenul de capacitate. Acest examen este organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii, rezultatele obţinute fiind înscrise într-un tabel de clasificare a candidaţilor. Imediat după validarea examenului de capacitate, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, şi se afişează la sediile instanţelor şi parchetelor, prin grija Consiliului Superior al Magistraturii, lista tuturor posturilor vacante de la judecătorii şi parchetele de pe lângă aceste instanţe, întocmită separat pentru judecători şi procurori. Candidaţii declaraţi admişi la examenul de capacitate au dreptul, în ordinea mediilor, să-şi aleagă posturile, în termen de 15 zile libere de la publicarea acestora în Monitorul Oficial al României, iar repartizarea pe posturi se afişează la sediul Consiliului Superior al Magistraturii, al instanţelor şi al parchetelor, se comunică persoanelor interesate şi se publică pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 instituie o modalitate distinctă de acces în magistratură faţă de cea la care s-a făcut referire mai sus, constând în promovarea concursului organizat pentru ocuparea unui post vacant din sistemul judiciar. La acest concurs pot participa, potrivit textului de lege, numai foştii judecători şi procurori care şi-au încetat activitatea din motive neimputabile, personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1), avocaţii, notarii, asistenţii judiciari, consilierii juridici, personalul de probaţiune cu studii superioare juridice, ofiţerii de poliţie judiciară cu studii superioare juridice, grefierii cu studii superioare juridice, persoanele care au îndeplinit funcţiide specialitate juridică în aparatul Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului, Curţii Constituţionale, Avocatului Poporului, Curţii de Conturi sau al Consiliului Legislativ, din Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române şi Institutul Român pentru Drepturile Omului, cadrele didactice din învăţământul juridic superior acreditat, precum şi magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, care, pe lângă faptul că îndeplinesc condiţiile generale, comune, de participare la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii [prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 ], au o vechime în specialitate de cel puţin 5 ani. Concursul se organizează, potrivit alin. (2) al art. 33, anual sau ori de câte ori este necesar, de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii, pentru ocuparea posturilor vacante de la judecătorii şi parchetele de pe lângă acestea.
Analizând dispoziţiile Legii nr. 303/2004, Curtea constată că, într-adevăr, aceasta reglementează două modalităţi de admitere în magistratură. Cele două modalităţi au două elemente comune, primul constând în condiţiile generale, enumerate la art. 14 alin. (1), ce definesc vocaţia sau posibilitatea unei persoane de a dobândi calitatea de magistrat, iar a doua rezidă în promovarea concursului organizat, în acest scop, pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor şi a bunei reputaţii.
În cazul absolvenţilor Institutului Naţional al Magistraturii, competenţa profesională şi aptitudinile cerute de exercitarea funcţiei de judecător sau procuror sunt dobândite prin cursurile de formare profesională şi verificate prin examene susţinute la finalul fiecăreia dintre cele două etape ale formării profesionale - auditor de justiţie şi judecător/procuror stagiar. În cazul acestora, este prevăzută o perioadă de 3 ani de formare profesională, până la momentul ocupării unui post de judecător/procuror definitiv. Pentru persoanele prevăzute de art. 33 alin. (1), această condiţie a formării şi dobândirii aptitudinilor profesionale este asimilată unei vechimi în specialitate juridică de cel puţin 5 ani. După promovarea fie a examenului de capacitate, fie a concursului pe post, toţi magistraţii sunt numiţi în funcţie prin decret al Preşedintelui României, bucurându-se de acelaşi statut unic, reglementat de Legea nr. 303/2004.
Dispoziţiile art. 33 alin. (14) din legea examinată instituie, într-adevăr, o diferenţă de tratament juridic în privinţa persoanelor absolvente al Institutului Naţional al Magistraturii şi celor care au devenit magistraţi în condiţiile art. 33 alin. (1), adică prin promovarea concursului organizat pe post, cu îndeplinirea condiţiilor generale prevăzute de art. 14 alin. (1) şi a condiţiei speciale de vechime în specialitate. Acestor din urmă magistraţi le este interzisă detaşarea, delegarea, transferul sau promovarea la alte instanţe sau parchete timp de 3 ani de la numirea în funcţie.
Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate respectă exigenţele principiilor egalităţii şi nediscriminării, invocate de autorul excepţiei.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, spre exemplu, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, "principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice". De asemenea, art. 16 din Constituţie "vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui." (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Curtea a mai statuat că "principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă eo ipso aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii care, prin specificul lor, sunt diferite" (Decizia nr. 139 din 19 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 20 ianuarie 1997).
Prin urmare, egalitatea impune ca, la situaţii identice, tratamentul juridic să fie identic, aşa cum şi la situaţii distincte este just ca tratamentul juridic să fie deosebit. Pentru a nu lăsa loc arbitrariului, calificarea unei situaţii ca fiind diferită de o alta aparent identică trebuie să respecte criteriul obiectivităţii, iar tratamentul juridic diferit trebuie, la rândul său, să îndeplinească criteriul rezonabilităţii.
Curtea urmează să analizeze respectarea celor două condiţii în situaţia reglementată de dispoziţiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004.
Astfel, sub aspectul diferenţei obiective, Curtea constată că aceasta se identifică cu împrejurările în care este organizat concursul în urma promovării căruia persoanele menţionate la art. 33 alin. (1) din lege au dobândit calitatea de judecător sau procuror. Potrivit art. 33 alin. (2), acest concurs este organizat pentru ocuparea unui post vacant de la judecătorii şi parchete de pe lângă acestea. Aşadar, acest post vacant este individualizat prin indicarea judecătoriei sau parchetului respectiv, constituindu-se într-un element obiectiv, de caracterizare a postului respectiv şi într-o condiţie concretă şi predeterminată de participare la acel concurs. Înscrierea la concurs echivalează cu exercitarea alegerii libere a profesiei, inclusiv a locului de muncă, persoana interesată fiind implicit de acord cu această condiţie şi cu faptul că urmează să se supună prevederilor Legii nr. 303/2004, asumându-şi toate obligaţiile ce decurg din acest statut, nu doar drepturile. Elementul obiectiv al situaţiei constând în admiterea în magistratură prin ocuparea unui post vacant la judecătorii sau parchete de pe lângă acestea îl reprezintă, prin urmare, tocmai înscrierea la un concurs organizat special pentru ocuparea acelui post vacant, din sistemul judiciar, în cadrul unei anumite judecătorii sau parchet de pe lângă aceasta, şi nu a altei instanţe sau a altui parchet.
Potrivit preambulului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007, raţiunea pentru care legiuitorul a gândit o asemenea modalitate de acces în magistratură constă tocmai în acoperirea numărului mare de posturi vacante temporar la instanţe şi parchete, fiind necesară crearea unui fond de rezervă cu posturi bugetate de judecător şi procuror. În considerarea acestui obiectiv, este pe deplin justificată încercarea de contracarare a fenomenului migraţionist al magistraţilor şi impunerea, în acest scop, a unei anumite perioade de timp în care magistratul să-şi exercite în concret funcţia pentru care a concurat, iar statul, în calitate de administrator al sistemului judiciar şi de gestionar al resurselor umane încadrate în acest sistem, în vederea bunei funcţionări a justiţiei, în general, să aibă siguranţa ocupării acelui post, până atunci vacant. Modificarea perioadei de interzicere a dreptului de transfer, delegare, detaşare sau promovare la alte instanţe sau parchete, de la 1 an la 3 ani, reprezintă opţiunea legiuitorului, orientată în funcţie de necesitatea reală de acoperire a numărului de posturi vacante existent în continuare la nivelul judecătoriilor şi parchetelor de pe lângă acestea, pe fondul solicitărilor şi aprobărilor cererilor de transfer, detaşare etc. a persoanelor admise în magistratură în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. În lipsa unei asemenea interdicţii, s-ar fi creat posibilitatea eludării scopului şi finalităţii pentru care a fost gândită această modalitate de acces în magistratură, şi anume o cât mai bună funcţionare a sistemului judiciar şi administrare a justiţiei.
Sub aspectul rezonabilităţii şi al proporţionalităţii tratamentului juridic instituit, diferit de cel corespunzător magistraţilor absolvenţi ai Institutului Naţional al Magistraturii, Curtea constată că acesta trebuie raportat, pe de o parte, la durata interdicţiei de delegare, detaşare, transfer şi promovare la alte instanţe sau parchete şi, pe de altă parte, la consecinţele acestei interdicţii asupra persoanelor vizate.
În redactarea iniţială a textului, conferită prin art. I pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007, art. 33 alin. (14) instituia această interdicţie timp de 1 an, iar în prezent, ca urmare a modificărilor introduse prin art. I pct. 4 din Legea nr. 97/2008, aceasta este de 3 ani.
Curtea constată că interdicţia reglementată de art. 33 alin. (14) are un caracter temporar, fără a se întinde, totodată, pe o perioadă foarte mare de timp. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că şi absolvenţilor Institutului Naţional al Magistraturii li se impune executarea unui stagiu de 1 an, iar după promovarea examenului de capacitate, vor ocupa posturile vacante de la judecătorii şi parchete de pe lângă acestea, fiind obligaţi să exercite funcţia de procuror sau judecător timp de 6 ani, sub sancţiunea restituirii bursei de auditor de justiţie şi a cheltuielilor de şcolarizare efectuate pentru formarea sa profesională.
În ceea ce priveşte consecinţele prin care această interdicţie afectează persoanele vizate, Curtea reţine că autorul excepţiei le raportează la aspecte privind viaţa de familie, arătând că este obligat a-şi desfăşura activitatea departe de domiciliu şi familia sa.
Curtea constată că asemenea critici nu pot fi, însă, reţinute. Aşa cum s-a arătat mai sus, individualizarea instanţei sau parchetului unde se organizează concurs pentru ocuparea postului vacant de judecător sau procuror se constituie într-o condiţie predeterminată a acelui post şi cunoscută în prealabil, iar înscrierea la concurs semnifică acordul faţă de această condiţie. În plus, magistratul numit în funcţie în condiţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu poate invoca dezacordul său faţă de această interdicţie ulterior ocupării postului, deoarece se prezumă în mod justificat că a cunoscut, cel puţin de la momentul înscrierii la concurs, prevederile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi şi-a asumat toate consecinţele ce decurg din acestea, ceea ce implică şi adaptarea vieţii sale private şi de familie la noul statut profesional.
În concluzie, Curtea constată că, în situaţia examinată, diferenţa de tratament juridic reglementată de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 nu se constituie într-o stare de discriminare, contrară prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sau celor ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece tratamentul juridic diferit este corespunzător unor situaţii diferite, fiind justificat sub aspectul obiectivităţii şi al rezonabilităţii.
În final, Curtea constată că nu poate fi reţinută nici critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 53 din Constituţie, invocat prin raportare la prevederile art. 32 alin. (1) din Legea fundamentală. Potrivit acestor din urmă norme constituţionale, dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare. Dreptul la promovare, la care face referire autorul excepţiei, nu poate fi o componentă a dreptului fundamental la învăţătură, iar dreptul la dezvoltare profesională şi perfecţionare se poate concretiza, în cazul său, în alte forme specifice, care nu implică promovarea la o altă instanţă sau transferul la altă instituţie. Prin urmare, nu se poate pretinde restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al unei libertăţi fundamentale.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi ale art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Constantin Tăutu în Dosarul nr. 622/1/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2013.
PREŞEDINTE,
ACSINTE GASPAR
Magistrat-asistent,
Claudia-Margareta Krupenschi
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
