Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 136 din 3 mai 2001 privind exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 40 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 647 din 16 octombrie 2001
Lucian Mihai - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Gabriela Ghita - procuror
Doina Suliman - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 40 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, excepţie ridicatã de primarul municipiului Onesti şi de Consiliul Local al Municipiului Onesti în Dosarul nr. 4.422/2000 al Tribunalului Bacau - Secţia comercialã şi contencios administrativ.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din 24 aprilie 2001 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi data, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea la 3 mai 2001.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Încheierea din 27 septembrie 2000, pronunţatã în Dosarul nr. 4.422/2000, Tribunalul Bacau - Secţia comercialã şi contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 40 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor. Excepţia a fost ridicatã de primarul municipiului Onesti şi de Consiliul Local al Municipiului Onesti în cadrul litigiului comercial în contradictoriu cu Societatea Comercialã "Onedil" - S.A. Onesti.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate se susţine ca dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) care consacra principiul egalitãţii cetãţenilor în fata legii, ale art. 119 privind principiile de baza ale organizãrii şi functionarii administraţiei publice locale, precum şi ale art. 120 alin. (2) referitoare la autoritãţile locale.
Instanta de judecata, exprimandu-şi opinia, apreciazã ca excepţia este neîntemeiatã. Se considera ca dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate, deoarece prin acestea "s-a urmãrit armonizarea intereselor locale cu cele naţionale, neaducandu-se nici o atingere autonomiei locale".
Potrivit <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciazã ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. Se considera ca în speta nu este vorba de o problema de constitutionalitate, ci de o problema de aplicare a legii, de competenta exclusiva a instanţei judecãtoreşti.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit în cauza de judecãtorul-raportor, susţinerile autorilor exceptiei şi ale partii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile <>art. 40 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 30 noiembrie 2000, care are urmãtorul cuprins: "(1) Bunurile proprietate publica ori privatã a statului, judeţului, oraşului sau comunei, precum şi activitãţile şi serviciile publice de interes naţional sau local se atribuie direct, printr-un contract de concesiune, societãţilor comerciale sau companiilor naţionale ori societãţilor naţionale, înfiinţate prin reorganizarea regiilor autonome care au avut în administrare aceste bunuri, activitãţi ori servicii. Contractul de concesiune se încheie cu autoritatea concedenta competenta pe o durata care se stabileşte prin hotãrâre a Guvernului sau a consiliului judeţean ori local de înfiinţare a societãţii comerciale respective.
(2) Contractele de concesiune încheiate pana la data intrãrii în vigoare a prezentei legi îşi pãstreazã valabilitatea.
(3) În cazul privatizãrii companiilor naţionale ori a societãţilor naţionale sau societãţilor comerciale, înfiinţate prin reorganizarea regiilor autonome care au avut încheiat contract de concesiune în condiţiile alin. (1), concedentul poate cere renegocierea acestuia."
Autorii exceptiei susţin ca aceste dispoziţii legale, prin faptul ca atribuie activitãţile şi serviciile publice de interes naţional şi local direct, prin concesiune, societãţilor comerciale sau companiilor naţionale înfiinţate prin reorganizarea regiilor autonome care au avut în administrare aceste bunuri, activitãţi sau servicii, incalca urmãtoarele prevederi constituţionale:
- Art. 16 alin. (1): "Cetãţenii sunt egali în fata legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri.";
- Art. 119: "Administraţia publica din unitãţile administrativ-teritoriale se întemeiazã pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizãrii serviciilor publice.";
- Art. 120 alin. (2): "Consiliile locale şi primãrii funcţioneazã, în condiţiile legii, ca autoritãţi administrative autonome şi rezolva treburile publice din comune şi din oraşe."
Curtea retine ca excepţia a fost ridicatã într-un litigiu comercial în care se solicita obligarea autoritãţilor locale, în temeiul <>art. 40 din Legea nr. 219/1998 , la încheierea unui contract având ca obiect concesionarea cãtre Societatea Comercialã "Onedil" - S.A. Onesti a reţelelor de transport şi distribuţie a apei în municipiul Onesti, precum şi a construcţiilor şi instalaţiilor aferente acestei activitãţi.
Analizând excepţia astfel cum a fost formulatã, Curtea constata ca art. 16 alin. (1) din Constituţie, care consacra principiul egalitãţii în drepturi, nu este aplicabil în vederea soluţionãrii acesteia, întrucât textul constituţional menţionat impune un tratament egal în fata legii şi a autoritãţilor publice numai în privinta cetãţenilor aflaţi în situaţii identice, iar nu şi în privinta persoanelor juridice, asa cum se intampla în speta.
În legatura cu celelalte sustineri, potrivit cãrora dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 119 şi art. 120 alin. (2), Curtea constata ca acestea din urma se referã la principiul autonomiei locale în cadrul organizãrii administraţiei publice din unitãţile administrativ-teritoriale, iar nu la existenta unei autonomii de decizie în afarã cadrului legal, care este general obligatoriu.
Pe de alta parte însã, Curtea observa ca potrivit prevederilor art. 134 alin. (1) din Constituţie "Economia României este economie de piata", iar alin. (2) lit. a) din acelaşi text constituţional dispune: "Statul trebuie sa asigure: a) libertatea comerţului, protecţia concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie". Asa fiind, se impune şi stabilirea unui cadru concurential ce exclude orice forma de privilegiu de natura sa împiedice concurenta loiala pe piata.
Prin urmare, Curtea constata ca, în mãsura în care sunt aplicate dispoziţiile <>art. 40 alin. (1) fraza întâi din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, se contravine prevederilor art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituţie.
Asa fiind, excepţia de neconstituţionalitate urmeazã sa fie admisã în parte, cu referire la dispoziţiile <>art. 40 alin. (1) fraza întâi din Legea nr. 219/1998 , celelalte dispoziţii ale art. 40 fiind constituţionale.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
1. Admite în parte excepţia de neconstituţionalitate ridicatã de primarul municipiului Onesti şi de Consiliul Local al Municipiului Onesti în Dosarul nr. 4.422/2000 al Tribunalului Bacau - Secţia comercialã şi contencios administrativ şi, în consecinta, constata ca dispoziţiile <>art. 40 alin. (1) fraza întâi din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor sunt neconstituţionale în mãsura în care autoritãţile publice locale sunt obligate sa atribuie direct, printr-un contract de concesiune, bunurile proprietate publica sau activitãţile şi serviciile publice de interes local unor persoane juridice nominalizate.
2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate ridicatã de aceiaşi autori în acelaşi dosar, cu privire la celelalte dispoziţii ale <>art. 40 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor.
Decizia se comunica celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 3 mai 2001.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Doina Suliman
OPINIE SEPARATĂ
Sunt de acord cu majoritatea colegilor mei judecãtori cu privire la respingerea exceptiei de neconstituţionalitate ridicate referitor la dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale <>Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, precum şi cu motivarea conform cãreia, în legatura cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 40 alin. (1) din aceeaşi lege, se apreciazã ca dispoziţiile constituţionale ale art. 119 şi art. 120 alin. (2) se referã la "principiul autonomiei locale în cadrul organizãrii administraţiei publice din unitãţile administrativ-teritoriale, iar nu la existenta unei autonomii de decizie în afarã cadrului legal, care este general obligatoriu".
Sunt în dezacord însã cu opinia majoritãţii cu privire la constatarea neconstitutionalitatii "dispoziţiilor <>art. 40 alin. (1) fraza întâi din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor în mãsura în care contribuţiile publice locale sunt obligate sa atribuie direct, printr-un contract de concesiune, bunurile proprietate publica sau activitãţile şi serviciile publice de interes local unor persoane juridice nominalizate".
1. În motivarea acestei soluţii pronunţate de Curtea Constituţionalã cu majoritate de voturi se retine, în esenta, prin decizia adoptatã, ca "în mãsura în care sunt aplicate dispoziţiile <>art. 40 alin. (1) fraza întâi din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, se contravine prevederilor art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituţie", potrivit cãrora "Statul trebuie sa asigure: a) libertatea comerţului, protecţia concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie". În considerentele deciziei se mai retine ca potrivit acestei dispoziţii constituţionale "[...] se impune şi stabilirea unui cadru concurential ce exclude orice forma de privilegiu de natura sa împiedice concurenta loiala pe piata".
Un prim temei al dezacordului fata de aceasta soluţie îl constituie faptul ca autorul exceptiei nu a invocat în motivarea exceptiei de neconstituţionalitate pe care a ridicat-o în Dosarul nr. 4.422/2000 al Tribunalului Bacau - Secţia comercialã şi contencios administrativ încãlcarea dispoziţiilor art. 134 din Constituţie privind economia. Motivele invocate de autorul exceptiei în înscrisul depus la Tribunalul Bacau la data de 27 septembrie 2000 şi susţinute în fata acestei instanţe, asa cum rezulta din încheierea tribunalului din data de 27 septembrie 2000, prin care Curtea Constituţionalã a fost sesizatã, le constituie încãlcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1), art. 119 şi art. 120 alin. (2) din Constituţie.
În aceste condiţii Curtea Constituţionalã nu putea sa retina un alt temei de neconstituţionalitate în afarã motivelor invocate de autorul exceptiei cu care Curtea fusese sesizatã prin încheierea din 27 septembrie 2000 a Tribunalului Bacau - Secţia comercialã şi contencios administrativ, întrucât conform art. 144 lit. c) din Constituţie Curtea "hotãrãşte asupra excepţiilor ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor", iar potrivit <>art. 12 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, sesizãrile trebuie fãcute în forma scrisã şi motivate.
În jurisprudenta Curţii s-a stabilit ca încãlcarea dispoziţiilor imperative ale <>art. 12 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, potrivit cãrora orice sesizare adresatã Curţii Constituţionale trebuie motivatã, are drept consecinta imposibilitatea exercitãrii controlului de constitutionalitate, Curtea neputându-se substitui autorului sesizãrii în ceea ce priveşte invocarea unui motiv de neconstituţionalitate. În acest sens sunt, de exemplu: Decizia nr. 36 din 17 februarie 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 10 aprilie 1998; Decizia nr. 96 din 29 iunie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 18 octombrie 1999.
De asemenea, în jurisprudenta sa Curtea Constituţionalã a stabilit ca o excepţie de neconstituţionalitate nu poate fi ridicatã direct în fata Curţii prin indicarea unui alt motiv de neconstituţionalitate decât cele pe baza cãrora excepţia a fost ridicatã iniţial în fata instanţei judecãtoreşti care a sesizat Curtea, fiindca în cazul în care Curtea ar putea modifica limitele sesizãrii controlul nu ar mai fi exercitat la sesizare, ci din oficiu, ceea ce ar contraveni principiului de organizare a controlului de constitutionalitate instituit de Constituţia României. În acest sens citam, de exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 337 din 15 iulie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 30 octombrie 1997.
Ratiunile care au stat la baza acestor soluţii de principiu din jurisprudenta Curţii Constituţionale cu privire la respectarea limitelor sesizãrii Curţii şi a obligaţiei de motivare a sesizãrii de neconstituţionalitate se opun şi în cazul de fata procedeului folosit prin decizia Curţii Constituţionale la care facem opinie separatã, decizie prin care excepţia de neconstituţionalitate a fost admisã în parte, constatandu-se neconstituţionalitatea unui text al <>Legii nr. 219/1998 pentru un motiv care nu a fost invocat de autorul exceptiei, nu a fost înscris în încheierea instanţei de judecata prin care a fost sesizatã Curtea Constituţionalã şi nici nu are cel puţin legatura cu cele doua motive de neconstituţionalitate invocate de autorul sesizãrii şi cuprinse în încheierea instanţei - încãlcarea principiului egalitãţii în drepturi, prevãzut la art. 16 alin. (1) din Constituţie, şi a principiului autonomiei locale, prevãzut la art. 119 şi 120 din Constituţie.
2. Un al doilea motiv al dezacordului cu soluţia pronunţatã în cauza cu majoritate de voturi îl constituie lipsa de temeinicie a acesteia.
Soluţia pronunţatã prin decizie se bazeazã pe ideea ca textul de lege constatat ca fiind neconstitutional incalca dispoziţiile art. 134 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Constituţie, care stabilesc ca "Economia României este economie de piata", iar "Statul trebuie sa asigure: a) libertatea comerţului, protecţia concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie".
În realitate, aceasta soluţie omite faptul important ca dispoziţia cuprinsã în textul <>art. 40 alin. (1) fraza întâi al Legii nr. 219/1998 stabileşte ca bunurile proprietate publica ori privatã a statului, judeţului, oraşului sau comunei, precum şi activitãţile şi serviciile publice de interes naţional sau local se atribuie direct, printr-un contract de concesiune, nu oricãrui agent economic, ci anume societãţilor comerciale sau companiilor naţionale ori societãţilor naţionale înfiinţate prin reorganizarea regiilor autonome care au avut în administrare aceste bunuri, activitãţi ori servicii. În acest context atribuirea directa apare ca fiind pe deplin justificatã de necesitatea reorganizãrii regiilor autonome şi se încadreazã în ansamblul mãsurilor cu aceasta finalitate. Aceste mãsuri se înscriu, în opinia noastrã, pe deplin în obligaţia statului de a asigura "protejarea intereselor naţionale în activitatea economicã, financiarã şi valutarã", prevãzutã la art. 134 alin. (2) lit. b) din Constituţie. În acelaşi timp, dacã se are în vedere importanta activitãţilor şi serviciilor publice din domeniul gospodãriei comunale pentru viata locuitorilor, nu este exagerat sa consideram ca mãsurile în discuţie se încadreazã şi în prerogativa statului de creare a "condiţiilor necesare pentru creşterea calitãţii vieţii", prevãzutã la art. 134 alin. (2) lit. f) din Constituţie.
În opinia pe care o sustinem dispoziţiile art. 134 din Constituţie privind "Economia" trebuie interpretate sistematic şi prin luarea în considerare a finalitatii lor, fãrã a se absolutiza una dintre obligaţiile ce revin statului conform alin. (2) din acest articol, pana la înlãturarea celorlalte obligaţii la fel de importante.
De altfel, contrar opiniei majoritãţii şi cu tot respectul pentru aceasta, consideram ca textul criticat pentru neconstituţionalitate nici nu contravine obligaţiei statului prevãzute la art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituţie, întrucât mãsura prevãzutã poate fi consideratã ca fiind menita sa asigure "crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie" în domeniul gospodãriei comunale.
Judecãtor,
Constantin Doldur
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
