Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 4.324/1/2015
Judecător Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, preşedintele completului
Judecător Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile
Judecător Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile
Judecător Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios
administrativ şi fiscal
Alina Sorinela Macavei - judecător la Secţia I civilă
Eugenia Puşcaşiu - judecător la Secţia I civilă
Elena Floarea - judecător la Secţia I civilă
Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă
Rodica Susanu - judecător la Secţia I civilă
Mirela Poliţeanu - judecător la Secţia a II-a civilă
Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă
Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă
Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă
Monica Ruxandra Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă
Gabriela Elena Bogasiu - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Viorica Trestianu - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Iuliana Rîciu - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Simona Camelia Marcu - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Liliana Vişan - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 4.324/1/2015, la care a fost conexat Dosarul nr. 4.326/1/2015, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările formulate de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă în dosarele nr. 13.307/63/2014 şi 10.630/63/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicată, prin raportare la prevederile art. 35 din Codul de procedură civilă, art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 2.502 din Codul civil şi dispoziţiile în materia care reglementează nediscriminarea. După prezentarea referatului cauzei, magistratul-asistent a arătat că, prin Decizia nr. 9 din 16 mai 2016*) pronunţată în Dosarul nr. 5/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, pe cale de consecinţă, a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătăţii şi Casei Naţionale pentru Protecţia Muncii nr. 50/1990, instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969 -1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă.────────── *) Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul Legii nr. 9/2016 nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.────────── Constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizărilor privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularii şi obiectul sesizărilor 1. Prin Încheierea de şedinţă din 8 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 13.307/63/2014, Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicată, raportat la dispoziţiile Ordinului Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătăţii şi Comisiei Naţionale pentru Protecţia Muncii nr. 50/1990, art. 2.502 din Codul civil, art. 35 din Codul de procedură civilă şi dispoziţiile din materia care reglementează nediscriminarea. 2. La aceeaşi dată a fost înregistrată sub nr. 4.326/1/2015 sesizarea prin care Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă a solicitat, prin Încheierea din data de 8 octombrie 2015, dată în Dosarul nr. 10.630/63/2014, pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea aceleiaşi probleme de drept. 3. Constatând că Încheierea din 8 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 13.307/63/2014 şi Încheierea din 8 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 10.630/63/2014, ambele ale Curţii de Apel Craiova, au acelaşi obiect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus conexarea Dosarului nr. 4.326/1/2015 la dosarul nr. 4.324/1/2015. II. Temeiul juridic al sesizărilor 4. Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile 5. Art. 268 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită, în continuare Codul muncii, republicat: "(1) Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă; b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancţionare disciplinară; c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator; d) pe toată durata existenţei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia; e) în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. (2) În toate situaţiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data naşterii dreptului". 6. Art. 35 din Codul de procedură civilă: "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege." 7. Art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865: "Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului." 8. Art. 2.502 din Codul civil: "(1) Dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp. (2) În afara cazurilor prevăzute la alin. (1), sunt imprescriptibile drepturile privitoare la: 1. acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel; 2. acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept; 3. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic; 4. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut de lege." 9. Ordinul Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătăţii şi Comisiei Naţionale pentru Protecţia Muncii nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării, denumit în continuare Ordinul nr. 50/1990. IV. Expunerea succintă a proceselor 10. Prin Cererea înregistrată la data de 22 octombrie 2014, reclamanta A.C. a chemat în judecată pe pârâta S.C. E S.A., solicitând instanţei să constate că activitatea desfăşurată în cadrul unităţii în perioada 1 februarie 1975-1 aprilie 2001 se încadrează în grupa a II-a de muncă, conform Ordinului nr. 50/1990, şi să oblige pârâta să îi elibereze adeverinţă în acest sens. 11. Tribunalul Dolj, prin Sentinţa civilă nr. 2.205 din 13 mai 2015, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea reclamantei, reţinând că aceasta a fost angajata pârâtei începând cu data de 1 februarie 1975, până la data de 1 octombrie 2010, când i-a încetat contractul de muncă conform art. 55 lit. c) şi art. 65 şi următoarele din Codul muncii, republicat. În ce priveşte termenele de prescripţie, Codul muncii, republicat, conţine dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, reglementând termene speciale în care pot fi promovate acţiunile în justiţie. Pentru faptul că acţiunea reclamantei nu se încadrează în cele enumerate limitativ de alin. (1) al art. 268 din Codul muncii, republicat, devin incidente dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, care stabilesc regula generală cu privire la prescripţie în materia conflictelor de muncă. Astfel, termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut pentru formularea acţiunii în justiţie s-a împlinit cu mult înaintea promovării acţiunii. 12. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova. 13. Prin cererea înregistrată la data de 22 iulie 2014 cu nr. 10.630/63/2014, reclamantul B.I. a solicitat instanţei să constate că activitatea desfăşurată în perioada 5 august 1981-1 ianuarie 2002 se încadrează în grupa a II-a de muncă, conform Ordinului nr. 50/1990, şi să oblige pârâta la eliberarea unei adeverinţe în acest sens. 14. Tribunalul Dolj, prin Sentinţa civilă nr. 2.111 din 7 mai 2015, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ce priveşte capătul de cerere având ca obiect acţiunea în recunoaşterea grupei de muncă şi a respins cererea ca prescrisă, şi, de asemenea, a respins cererea reclamantului având ca obiect eliberarea adeverinţei, ca neîntemeiată. Dispoziţiile referitoare la prescripţie au caracter imperativ, ceea ce înseamnă că pot fi invocate oricând, de oricine şi în orice stadiu procesual al judecăţii. Acţiunea formulată de către reclamant se încadrează în dispoziţiile prevăzute de art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, în conformitate cu care termenul de prescripţie este de 3 ani de la data naşterii dreptului. 15. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul B. I., apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova. V. Motivele de admisibilitate reţinute de titularii sesizărilor 16. Instanţele de sesizare au constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere că, de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, raportat la dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990, art. 2.502 din Codul civil, art. 35 din Codul de procedură civilă şi dispoziţiile din materia care reglementează nondiscriminarea, depinde soluţionarea litigiului. Problema de drept enunţată este nouă, întrucât, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. VI. Punctul de vedere al completelor de judecată 17. Cele două complete de judecată au reţinut că acţiunea în constatare este acea acţiune prin care reclamantul solicită instanţei doar să constate existenţa unui drept al său faţă de pârât ori, după caz, inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa. Acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă sunt supuse imprescriptibilităţii în temeiul dispoziţiilor art. 35 din noul Cod de procedură civilă, art. 2.502 din Codul civil, art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, având în vedere următoarele considerente: Codul civil reglementează atât situaţiile de imprescriptibilitate a dreptului la acţiune, cât şi cazurile în care se instituie termene speciale de prescripţie sau cazuri speciale în care intervine prescripţia; art. 2.502 din Codul civil stabileşte caracterul de excepţie al imprescriptibilităţii dreptului la acţiune şi reglementează cazurile concrete de imprescriptibilitate în materii în care protecţia socială este necesară; sunt considerate ca având caracter imprescriptibil o serie de acţiuni în justiţie, între care şi acţiunea în constatarea existenţei sau inexistentei unui drept. VII. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept 18. Reclamanta A.C. a considerat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu este întemeiată, având în vedere că termenul de prescripţie curge de la data primirii răspunsului la cerere. 19. Reclamantul B.I. a apreciat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în raport cu data introducerii acţiunii nu este întemeiată, având în vedere că termenul de prescripţie curge de la data primirii răspunsului la cerere. VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie şi punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 20. La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată jurisprudenţa relevantă pentru problema de drept aflată în examinare. 21. Verificând jurisprudenţa naţională reţinută de instanţele de trimitere, s-au constatat următoarele: Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale - Decizia civilă nr. 218/2014 - "Cum obiectul cererii îl constituie acordarea unei grupe de muncă pentru o perioadă lucrată în anumite condiţii, nu poate fi vorba de inadmisibilitatea acţiunii, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu urmăreşte dobândirea unor drepturi patrimoniale de la pârâtă, ci recunoaşterea grupei de muncă. O atare acţiune în constatarea desfăşurării activităţii în condiţii de grupă de muncă, raportat la prevederile Ordinului nr. 50/1990, nu este nici inadmisibilă şi nici supusă prescripţiei de 3 ani instituite de Decretul-lege nr. 167/1958, aşa cum greşit reţine instanţa de fond". Curtea de Apel Iaşi - Secţia de conflicte de muncă şi asigurări sociale - Decizia civilă nr. 519 din 9 septembrie 2008 - "În absenţa unei dispoziţii speciale care să reglementeze data la care se naşte dreptul la acţiune, cum este de exemplu cea prevăzută de art. 283 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul muncii, care face trimitere la data comunicării deciziei, dreptul la acţiune se naşte la data la care persoana interesată a cunoscut că dreptul subiectiv pretins a fost încălcat sau nerecunoscut. Dreptul la acţiune al recurentului-reclamant nu era prescris extinctiv ..., avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 312 alin. 2 şi 5 din Codul de procedură civilă şi dispoziţiile art. 81 din Legea nr. 168/1999 cu referire la Decizia în interesul legii nr. XXI din 12.06.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie". Curtea de Apel Ploieşti - Decizia civilă nr. 1.783 din 16 noiembrie 2010 - "Acţiunea în constatare este acea acţiune prin care reclamantul solicită instanţei să constate existenţa unui drept subiectiv al său faţă de pârât ori inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa, iar acţiunea în constatare este imprescriptibilă, deoarece reclamantul nu urmăreşte obligarea pârâtului la executarea vreunei prestaţii, ci doar ca instanţa să constatate existenţa sau inexistenţa unui drept subiectiv civil." Curtea de Apel Suceava - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale - Decizia civilă nr. 332 din 8 februarie 2011 - "Ca urmare, cererea reclamantului nu reprezintă altceva decât o acţiune în constatare a dreptului său de a beneficia de încadrare în grupa I de muncă pentru activitatea desfăşurată în perioada solicitată, acţiune care este imprescriptibilă, şi nu o acţiune în constituire de drepturi cum s-a reţinut de către prima instanţă". Curtea de Apel Craiova - are practică oscilantă în această materie; Decizia civilă nr. 2.739 din 9 iunie 2015 - "Litigiul de faţă se încadrează în categoria conflictelor de muncă, definite la art. 266 din Codul muncii, ... stabilite potrivit prezentului cod; raportul juridic pe care se bazează cererea reclamantului formulată împotriva fostului angajator este, în mod evident, un raport juridic de muncă, el vizează executarea unui contract individual de muncă, deoarece încadrarea unei activităţi, unei funcţii sau a unui loc de muncă în grupe de muncă nu ar putea avea loc niciodată în afara unui raport juridic de muncă; în cauza de faţă sunt aplicabile dispoziţiile speciale privind jurisdicţia muncii, care se aplică cu prioritate faţă de regulile generale din dreptul civil"; Decizia civilă nr. 3.228 din 6 iulie 2015 - "fiind vorba de o acţiune în constatare, aceasta are un caracter imprescriptibil; dreptul de a sesiza sau intenta acţiunea în justiţie, întrucât cu ajutorul lor nu se valorifică nicio pretenţie împotriva cuiva, ci se solicită numai ca instanţa să constate existenţa unui drept subiectiv civil al reclamantului împotriva pârâtului sau, după caz, inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa; or, existenţa sau inexistenţa unui drept ar putea, în principiu, să fie constatată oricând". 22. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 45.116 din 28 decembrie 2015, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică practica judiciară în problema de drept care formează obiectul sesizărilor Curţii de Apel Craiova - Secţia I civilă. IX. Raportul asupra chestiunilor de drept 23. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, iar pe fondul cauzei s-a considerat că acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă, în raport cu dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990, sunt supuse regimului juridic de drept comun al acţiunilor în constatare şi sunt imprescriptibile. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.1. Analiza condiţiilor de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile 24. Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează: - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; - instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; - cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; - soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; - chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; - chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 25. Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apel Craiova este legal învestită cu soluţionarea, în ultimă instanţă, a două apeluri în cauze ce au ca obiect constatarea dreptului la încadrarea în muncă în raport cu prevederile Ordinului nr. 50/1990. 26. Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei este îndeplinită, deoarece sesizarea vizează a se lămuri modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, raportat la dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990, art. 2.502 din Codul civil, art. 35 din Codul de procedură civilă şi dispoziţiile din materia care reglementează nediscriminarea. Se urmăreşte, aşadar, a se clarifica dacă o acţiune de genul celei de mai sus se subscrie întotdeauna, în mod necesar şi exclusiv, jurisdicţiei muncii sau se impune a fi analizată ca orice altă acţiune în constatare, care este imprescriptibilă atât sub imperiul legii vechi (art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865), conform doctrinei şi jurisprudenţei, cât şi sub imperiul legii noi, unde caracterul imprescriptibil al unei asemenea acţiuni este stabilit expres prin dispoziţiile art. 2.502 din Codul civil şi, respectiv, prin art. 35 din Codul de procedură civilă. 27. De asemenea, este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate. Astfel, în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată - în interpretarea unui act normativ mai vechi - ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată. 28. Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară şi constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare, iar analiza deciziilor pronunţate oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare din această perspectivă. Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept respective. 29. Textul art. 519 din Codul de procedură civilă mai prevede condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sau ca această problemă să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat în mod generic, cu efecte erga omnes, problema care constituie obiect al sesizării. Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate privind declanşarea procedurii hotărârii prealabile. X.2. Pe fondul cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele: 30. Prin sesizările formulate s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept punctuale, respectiv dacă acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă în raport cu dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990 sunt supuse imprescriptibilităţii în temeiul dispoziţiilor art. 35 din noul Cod de procedură civilă, art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865 şi art. 2.502 din Codul civil sau se circumscriu sferei acţiunilor prescriptibile extinctiv în termen de trei ani, conform dispoziţiilor art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat. 31. Ca expresie a plenitudinii dreptului de a acţiona în justiţie pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime (art. 21 din Constituţia României, respectiv art. 6 din Legea nr. 304/2004), respectiv a efectivităţii drepturilor procesuale ale părţilor, instanţele de sesizare au recunoscut, cu deplină evidenţă, că, şi în materia reglementată de Codul muncii, procesul poate fi declanşat fie printr-o acţiune în constatare (cu condiţia îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate), fie printr-o acţiune în realizare, fiecare dintre acestea cu amprenta specificităţii/particularităţilor raporturilor juridice de muncă. 32. Pentru calificarea acţiunii cu care instanţele de judecată au fost învestite, respectiv, subsecvent, pentru stabilirea regimului juridic al acţiunii în constatare, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 278 alin. (1) din Codul muncii, republicat - "Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile", respectiv dispoziţiile art. 2 din Codul de procedură civilă - "(1) Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. (2) De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare". 33. În contextul unor dispoziţii identice sau similare celor anterior enunţate, în doctrina de specialitate s-a consacrat ideea că dreptul civil "dă împrumut" normele sale altor ramuri de drept, când acestea nu au norme proprii pentru un caz ori aspect, ori, invers, alte ramuri de drept "iau împrumut" norme de la dreptul civil. 34. În ce priveşte prima chestiune, cea a calificării acţiunii, instanţele de învestire nu pot ignora dispoziţiile art. 29 din Codul de procedură civilă - "Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces" - în raport cu care doctrina de specialitate a subliniat că acţiunea civilă este unitară prin structura ei, dar variată prin formele ei concrete de manifestare (acţiune în constatare, acţiune în realizare etc.). S-a susţinut, astfel, că acţiunea civilă implică o varietate de forme, atunci când aceasta este subiectivizată, concretizată, individualizată. 35. În egală măsură, definiţiile date în literatura de specialitate acţiunii în constatare - acţiunea prin care se urmăreşte să se constate existenţa sau inexistenţa unui drept; acţiunea care are ca scop consacrarea judecătorească a existenţei dreptului reclamantului sau a inexistenţei dreptului pârâtului, constatarea existenţei sau inexistenţei unui raport juridic concret - respectiv acţiunii în realizare - acţiunea prin care reclamantul urmăreşte obligarea adversarului la executarea unei obligaţii, acţiunea prin care cel ce îşi afirmă dreptul subiectiv sau interesul juridic protejat cere instanţei obligarea pârâtului la respectarea acestuia, iar, dacă aceasta nu mai este posibilă, atunci să îl oblige la plata despăgubirilor pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat - oferă argumente suficiente şi elocvente instanţelor de învestire pentru alăturarea acţiunii reclamanţilor celor din prima categorie. 36. Pe de altă parte, modul de redactare a pretenţiilor formulate prin cererile de chemare în judecată - în concret, reclamanţii au solicitat să se constate că activitatea desfăşurată în cadrul unităţii angajatoare într-o anumită perioadă determinată de timp se încadrează în grupa a II-a de muncă, conform anexei nr. 2 la Ordinul nr. 50/1990 - se constituie într-un argument solid pentru o evidentă apartenenţă a acţiunilor, respectiv primei categorii de acţiuni. 37. Chiar şi jurisprudenţa instanţelor de judecată (se are în vedere aici jurisprudenţa, aproape unitară, astfel cum aceasta a fost redată pe larg în paragrafele de început ale expunerii de faţă) a fost în sensul includerii acţiunii reclamanţilor în categoria acţiunilor în constatare. 38. Totodată, este important de subliniat că literatura de specialitate s-a exprimat în sensul că, pentru a individualiza o acţiune civilă, trebuie cercetate elementele sale structurale, şi anume părţile, obiectul şi cauza. În ce priveşte obiectul acţiunii, s-a susţinut că determinarea acestuia se află în strânsă corelaţie cu însăşi natura juridică a acţiunii. Conceptul de obiect al acţiunii civile a fost astfel pus în relaţie cu pretenţia concretă afirmată în justiţie, cu ceea ce s-a pretins efectiv de către reclamant prin cererea dedusă judecăţii - constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, plata unei sume de bani, predarea unui bun etc. 39. Fiind, aşadar, vorba despre o acţiune în constatare, regimul juridic al acesteia este pe deplin reglementat de legislaţia civilă (ce reprezintă dreptul comun în materie şi se aplică în toate cazurile) - Codul de procedură civilă, respectiv Codul civil - la care fac trimitere expresă dispoziţiile art. 278 alin. (1) din Codul muncii, republicat, şi nicidecum de dispoziţiile art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat. 40. În concret, aceasta înseamnă incidenţa dispoziţiilor art. 35 din Codul de procedură civilă, cu titlul marginal "Constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept", conform cărora "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege". Este important de subliniat că textul de lege sus-citat preia întocmai conţinutul art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, cu singura diferenţă că teza a II-a a articolului a fost completată cu sintagma "pe orice altă cale prevăzută de lege". 41. Dispoziţiile de drept comun ale Codului civil - dispoziţiile art. 2.502 alin. (2) pct. 2 din Codul civil - prescriu, în termeni expliciţi, imprescriptibilitatea acţiunii în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. 42. În ce priveşte dispoziţiile art. 268 din Codul muncii, republicat, acestea, sub aspectul dedus judecăţii - regimul juridic al acţiunii în constatare - nu specifică, prin niciunul din alineatele sale, normele generale (calitatea de drept comun a Codului de procedură civilă, respectiv a Codului civil). 43. Pentru a ajunge la această concluzie, relevante sunt dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care, în privinţa reglementărilor speciale şi derogatorii, prescriu următoarele: "(1) O reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie", respectiv "(2) Caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie." 44. În literatura de specialitate s-a susţinut că normele speciale sunt aplicabile numai într-o anumită materie, expres stabilită. Fiind derogatorii de la normele generale, ele sunt de strictă interpretare şi, prin urmare, nu pot fi aplicate prin analogie. S-a susţinut totodată că norma specială se aplică ori de câte ori este vorba de un caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale; că legile speciale sunt acelea care prescriu reguli de urmat numai într-o materie determinată; reglementările cu caracter special au ca obiect relaţii sociale cu caracter special, iar acestea presupun subiecte cu calităţi speciale sau aflate în situaţii speciale; raţiunea elaborării normelor speciale este aceea de a reglementa aparte un grup restrâns de relaţii sociale din cadrul aceleiaşi categorii. 45. Aşadar, pentru a putea susţine cu deplin temei teza existenţei unui concurs de legi (coexistenţa a două categorii de norme care guvernează aceeaşi materie şi care, totodată, au putere de aplicare în acelaşi timp), trebuie împlinită condiţia coexistenţei dispoziţiilor generale (care se aplică în toate cazurile şi în orice materie) cu dispoziţiile speciale - dar numai în accepţiunea de reglementări speciale exprese, iar nu implicite, nu deduse prin interpretări arbitrare. 46. Dispoziţiile art. 268 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, republicat, reglementează, sub anumite aspecte, regimul juridic al acţiunilor în realizare (nu şi regimul juridic al acţiunilor în constatare), prin care persoanele interesate, în caz de nevoie, şi-ar putea valorifica drepturile subiective prescriptibile extinctiv, principiul prescriptibilităţii drepturilor de creanţă, indiferent de izvorul lor concret, actul juridic sau faptul juridic stricto sensu, neputând fi contestat. 47. Aceste dispoziţii legale au, într-adevăr, caracter special, date fiind cazurile concrete avute în vedere, dar şi specificitatea soluţiilor legislative instituite. Mai mult, legiuitorul a înţeles să deroge de la dreptul comun şi în materie de prescripţie, sub aspectul duratei termenelor de prescripţie, al datei de la care acestea încep să curgă, al modului de calcul al acestora etc. 48. Cele două alineate ale art. 268 din Codul muncii, republicat, constituie, aşadar, un tot unitar, o singură normă juridică, în primul alineat enumerându-se, doar exemplificativ şi nu limitativ, cererile cele mai reprezentative în materia conflictelor de muncă (particularităţile raporturilor juridice de muncă, ale răspunderii ce poate fi antrenată, dând specificitate acţiunilor în realizare; acţiunea în plata de despăgubiri, acţiunea în constatarea nulităţii contractelor individuale de muncă sau a unor clauze ale acestora, contestarea încetării raporturilor de muncă, acţiunea în răspundere patrimonială etc.), iar, în cel deal doilea alineat, legiuitorul, folosindu-se de formula cu caracter de generalitate "În toate situaţiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1)", ilustrează caracterul exemplificativ al enumerării, dar şi ideea, implicită, că legea, oricât de perfectă ar fi, nu ar putea să prevadă toate cazurile la care ar urma să se aplice, date fiind varietatea şi complexitatea faptelor ce pot cădea sub incidenţa dispoziţiilor sale. 49. Dacă s-ar accepta ideea că prin cel de-al doilea alineat al art. 268 din Codul muncii, republicat, legiuitorul ar fi intenţionat să se refere la acţiunea în constatare, respectiv la un regim juridic distinct al acesteia faţă de cel de drept comun, ar însemna să se nesocotească exigenţele dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi, în acelaşi timp, să se acorde câmp larg de acţiune arbitrarului în interpretarea normelor juridice. 50. În concluzie, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 din Codul de procedură civilă, art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 2.502 din Codul civil, respectiv art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă conform dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1990 intră în categoria acţiunilor în constatare de drept comun şi sunt imprescriptibile. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizările formulate de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă în dosarele nr. 13.307/63/2014 şi 10.630/63/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 din Codul de procedură civilă, art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 2.502 din Codul civil, respectiv art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă conform dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1990 intră în categoria acţiunilor în constatare de drept comun şi sunt imprescriptibile. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2016. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Ileana Peligrad ---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
