Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 128 din 1 februarie 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 45 alin. (2) si art. 49 alin. (2) si (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 248 din 8 aprilie 2011
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Iulia Antoanella Motoc - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (2) şi <>art. 49 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicatã de Alexandru Adrian Miricã în Dosarul nr. 9.988/1/2009 (nr. vechi 24/2009) al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecãtori.
La apelul nominal se constatã lipsa pãrţilor, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele Curţii acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiatã, a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece procedura disciplinarã prevãzutã de dispoziţiile de lege criticate reprezintã o transpunere a art. 134 alin. (2) din Constituţie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 17 mai 2010, pronunţatã în Dosarul nr. 9.988/1/2009 (nr. vechi 24/2009), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecãtori a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (2) şi <>art. 49 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicatã de Alexandru Adrian Miricã într-o cauzã având ca obiect soluţionarea recursului declarat împotriva Hotãrârii nr. 11/P din 6 octombrie 2009 a Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru procurori prin care i s-a aplicat sancţiunea disciplinarã constând în avertisment pentru sãvârşirea abaterilor disciplinare prevãzute de <>art. 99 lit. e) şi h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã prevederile <>art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 contravin dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, în mãsura în care prin termenul "recurs" se înţelege calea de atac reglementatã de Codul de procedurã civilã. În acest sens, aratã cã noţiunea de "recurs" folositã de textul de lege criticat ar trebui sã aibã semnificaţia unei cãi de atac în cadrul controlului judecãtoresc al actelor administrative, fiind o acţiune în fond, cu toate procedurile legale care însoţesc o asemenea acţiune, inclusiv jurisdicţia deplinã a instanţei de judecatã. Ad absurdum, dacã recursul în cauzã ar avea înţelesul atribuit de Codul de procedurã civilã, ar atrage incidenţa unor dispoziţii care ar îngrãdi accesul liber la justiţie, cum ar fi cele legate de motivele de casare, recursul fiind cale extraordinarã de atac, iar nu una devolutivã, cele privind motivarea în termen, sub sancţiunea nulitãţii, cele privind invocarea excepţiilor procesuale, cele privind admisibilitatea probelor etc.
Cu privire la dispoziţiile <>art. 49 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, aratã cã acestea contravin art. 129 din Constituţie, care consacrã dreptul la existenţa a cel puţin unei cãi de atac împotriva unei hotãrâri judecãtoreşti pronunţate pentru prima oarã într-o cauzã. Faptul cã art. 129 din Legea fundamentalã prevede cã exercitarea dreptului de a utiliza cãi de atac împotriva hotãrârilor judecãtoreşti se face în condiţiile legii semnificã faptul cã legea trebuie sã reglementeze modul de exercitare a cãilor de atac, iar nu sã suprime posibilitatea de a exercita mãcar o cale de atac împotriva primei hotãrâri date de o instanţã judecãtoreascã. Totodatã, nu se justificã un tratament discriminatoriu pentru acţiunea împotriva actului administrativ al Consiliului Superior al Magistraturii, în raport cu alte acte administrative, care beneficiazã atât de posibilitatea atacãrii actului în justiţie, cât şi de calea de control judiciar.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, aratã cã posibilitatea sesizãrii din oficiu a Comisiei de disciplinã încalcã imparţialitatea Consiliului Superior al Magistraturii, consacratã expres prin art. 134 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Aceasta deoarece Comisia de disciplinã nu este o structurã autonomã, "fiind vorba tot de angajaţii Consiliului Superior al Magistraturii, numiţi de acesta, printr-o procedurã lipsitã de obiectivitate". Comisia de disciplinã nu poate fi asimilatã unui "procuror al procurorilor" sau unui "procuror al judecãtorilor", în materie disciplinarã neregãsindu-se fundamentul sesizãrii din oficiu, ca în materie penalã, unde se apãrã interesele generale ale societãţii şi ordinea de drept, în general.
În materia rãspunderii disciplinare a magistraţilor, existã posibilitatea de a sesiza abaterile disciplinare de cãtre orice persoanã interesatã, de cãtre conducerea instanţelor şi parchetelor, de cãtre colegiile de conducere, comisiile de evaluare, "motiv pentru care nu se regãseşte nicio raţiune de a denatura sensul Consiliului Superior al Magistraturii, de instanţã imparţialã şi de garant al independenţei justiţiei, cãtre un sens represiv, fãrã interes în sfera interesului public, ci într-un interes de «poliţie a instanţelor»".
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecãtori considerã cã prevederile de lege criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale.
Potrivit prevederilor <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului considerã cã dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, deoarece acestea constituie expresia dispoziţiilor art. 134 alin. (2) din Constituţie şi, în plus, hotãrârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinarã pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii de instanţã de disciplinã nu interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate şi se aplicã în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfãptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfãşurare a procesului în faţa instanţelor judecãtoreşti, deci şi reglementarea cãilor de atac, sunt de competenţa exclusivã a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedurã. Reglementãrile internaţionale nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate cãile de atac prevãzute de lege, art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. Invocã, în acest sens, <>deciziile Curţii Constituţionale nr. 788/2007, nr. 148/2003 şi nr. 165/2010.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 45 alin. (2) şi <>art. 49 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005. Prevederile art. 45 au fost modificate prin <>art. II pct. 1 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 59/2009 pentru modificarea <>Legii nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor şi pentru modificarea şi completarea <>Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 26 iunie 2009.
Textele de lege criticate au, în prezent, urmãtorul conţinut:
- Art. 45 alin. (2): "Comisiile de disciplinã pot fi sesizate de Inspecţia judiciarã sau se pot sesiza din oficiu în legãturã cu abaterile disciplinare ale judecãtorilor şi procurorilor.";
- Art. 49 alin. (2) şi (4): "Împotriva hotãrârilor prevãzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Competenţa soluţionãrii recursului aparţine Completului de 9 judecãtori al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din Completul de 9 judecãtori nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii şi judecãtorul sancţionat disciplinar.
[...]
(4) Hotãrârea prin care se soluţioneazã recursul prevãzut la alin. (2) este irevocabilã."
Potrivit <>art. XXV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, "Referirile la completul de 9 judecãtori cuprinse în actele normative în vigoare se considerã a fi fãcute la completele de 5 judecãtori."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã urmãtoarele:
Prin <>Decizia nr. 165/2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, a statuat cã dispoziţiile de lege potrivit cãrora hotãrârile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinarã se pot ataca cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare, la Completul de 9 judecãtori al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintã o reiterare a prevederilor constituţionale ale art. 134 alin. (3), potrivit cãrora hotãrârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinarã pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Totodatã, potrivit dispoziţiilor alin. (2) al aceleiaşi norme constituţionale, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţã de judecatã, prin secţiile sale, în domeniul rãspunderii disciplinare a judecãtorilor şi procurorilor. Prin urmare, legea sa organicã - <>Legea nr. 317/2004 - stabileşte procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare în secţiunea a 4-a "Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul rãspunderii disciplinare a magistraţilor" din cap. IV "Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii", în conformitate cu dispoziţiile constituţionale menţionate. Aşadar, ţinând cont cã dispoziţiile de lege criticate prevãd o cale de atac împotriva hotãrârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinarã, nu se poate susţine cã acestea încalcã accesul liber la justiţie, consacrat prin art. 21 din Constituţie. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfãptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfãşurare a procesului în faţa instanţelor judecãtoreşti, deci şi reglementarea cãilor de atac, sunt de competenţa exclusivã a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedurã.
Cu acelaşi prilej, Curtea a observat cã reglementãrile internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate cãile de atac prevãzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie.
Prin <>Decizia nr. 1.449 din 4 noiembrie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 5 ianuarie 2011, Curtea a reţinut cã, avându-se în vedere, pe de-o parte, rolul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii de "instanţã de judecatã [...] în domeniul rãspunderii disciplinare a judecãtorilor şi procurorilor", iar, pe de altã parte, dispoziţiile <>Legii nr. 317/2004 care prevãd o cale de atac la instanţa de judecatã împotriva hotãrârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinarã, nu se poate susţine cã prevederile de lege criticate încalcã accesul liber la justiţie sau dreptul la un proces echitabil, consacrate prin art. 21 din Constituţie şi prin art. 10 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Întrucât criticile de neconstituţionalitate din prezenta cauzã privesc, parţial, aceleaşi aspecte şi având în vedere cã nu au intervenit elemente noi, de naturã a determina schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţiile deciziilor menţionate îşi pãstreazã valabilitatea şi în cauza de faţã.
Cu privire la câmpul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, prin Hotãrârea din 23 iunie 1981, pronunţatã în Cauza Le Compte, Van Leuven et De Meyere contra Belgiei, a statuat cã procedurile disciplinare intrã sub incidenţa art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã. Astfel, garanţiile dreptului la un proces echitabil implicã dreptul pãrţilor de a lua cunoştinţã de toate aspectele litigiului (Hotãrârea din 20 februarie 1996, pronunţatã în Cauza Lobo Machado contra Portugaliei) şi presupune respectarea principiului contradictorialitãţii (Hotãrârea din 18 februarie 2010, pronunţatã în Cauza Baccichetti contra Franţei).
Referitor la competenţa unor organisme profesionale de a judeca acţiuni disciplinare, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a arãtat cã în numeroase state ale Consiliului Europei abaterile disciplinare sunt de competenţa acestor structuri, iar o asemenea atribuire de competenţã nu este contrarã dispoziţiilor Convenţiei, care impune totuşi unul dintre urmãtoarele sisteme: sau jurisdicţiile organismelor profesionale îndeplinesc exigenţele art. 6 paragraful 1 din Convenţie, sau ele nu le îndeplinesc şi atunci legea naţionalã trebuie sã permitã accesul la o instanţã judecãtoreascã care prezintã toate garanţiile dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã. În acest sens s-a pronunţat, în mod constant, Curtea de la Strasbourg, prin Hotãrârea din 10 februarie 1983, pronunţatã în Cauza Albert et Le Compte contra Belgiei, prin Hotãrârea din 22 noiembrie 1995, pronunţatã în Cauza Bryan contra Marii Britanii, prin Hotãrârea din 20 mai 1998, pronunţatã în Cauza Gautrin şi alţii contra Franţei, prin Hotãrârea din 16 decembrie 2008, pronunţatã în Cauza Frankowicz contra Poloniei, şi prin Hotãrârea din 29 octombrie 2009, pronunţatã în Cauza Chaudet contra Franţei.
Potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţia României, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţã de judecatã, prin secţiile sale, în domeniul rãspunderii disciplinare a judecãtorilor şi procurorilor. Similar, în alte state europene, acţiunile disciplinare ale judecãtorilor şi procurorilor sunt de competenţa organismelor naţionale echivalente Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, în Franţa, Consiliul Superior al Magistraturii este instanţã disciplinarã a magistraţilor, iar deciziile pronunţate în cadrul acestei atribuţii pot fi atacate la Consiliul de Stat. În Spania, instanţa disciplinarã este diferitã în funcţie de gravitatea faptelor sãvârşite. Pentru faptele foarte grave, este competent Plenul Consiliului General al Puterii Judiciare. Pentru fapte grave, este competentã Comisia de disciplinã a Consiliului General al Puterii Judiciare, iar pentru fapte mai puţin grave este competent preşedintele sau organul de conducere al instanţei respective, iar, în acest din urmã caz, sancţiunea constã în avertisment sau amendã. În Italia, potrivit art. 105 din Constituţie, mãsurile disciplinare relative la magistraţi sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, iar ministrul justiţiei (care poate fi titularul acţiunii disciplinare), procurorul general de pe lângã Curtea de Casaţie şi magistratul sancţionat pot exercita recurs împotriva deciziilor Secţiei disciplinare a Consiliului Superior al Magistraturii în faţa Secţiilor Unite ale Curţii de Casaţie, iar instanţa de control judiciar are competenţa de a examina atât respectarea regularitãţii procedurii disciplinare, cât şi calificarea faptelor acuzate şi temeinicia luãrii sancţiunii.
Prin urmare, Curtea observã cã, în materia rãspunderii disciplinare a magistraţilor, legiuitorul român a adoptat o reglementare similarã cu cea a altor ţãri din Europa, prevãzând - referitor la procedura disciplinarã - o fazã administrativã, cercetarea disciplinarã efectuându-se de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecţie judiciarã pentru judecãtori, respectiv din cadrul Serviciului de inspecţie judiciarã pentru procurori, şi o fazã jurisdicţionalã, care se desfãşoarã în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit dispoziţiilor <>Legii nr. 317/2004 şi celor ale Codului de procedurã civilã, cu respectarea principiului contradictorialitãţii, magistratul în cauzã fiind citat, putând fi reprezentat de un alt judecãtor sau procuror ori asistat sau reprezentat de avocat, având dreptul sã ia la cunoştinţã de toate actele dosarului şi sã solicite administrarea de probe în apãrare.
Împotriva hotãrârii de sancţionare a secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii existã o cale de atac, şi anume recursul în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecãtori, prevãzut de <>art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004. Curtea reţine cã acest "recurs" nu trebuie calificat ca fiind acea cale extraordinarã de atac prevãzutã de Codul de procedurã civilã, ci ca o veritabilã cale de atac devolutivã împotriva hotãrârii organului disciplinar (Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţiile sale, având doar rolul unei instanţe de judecatã), cale de atac soluţionatã de cãtre o instanţã judecãtoreascã, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalitãţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotãrârii instanţei disciplinare. Acesta este şi sensul art. 134 alin. (3) din Constituţie, potrivit cãruia "Hotãrârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinarã pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie." Prin <>Decizia nr. 148/2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, referindu-se la atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii, aşa cum este stabilitã în art. 134 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãruia acesta îndeplineşte rolul de instanţã de judecatã, prin secţiile sale, în domeniul rãspunderii disciplinare a judecãtorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organicã, Curtea a statuat cã aceastã dispoziţie constituţionalã nu poate interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate de aceastã "instanţã extrajudiciarã".
Prin urmare, îndeplinind exigenţele dreptului la un proces echitabil, prin asigurarea unei cãi efective de atac la o instanţã judecãtoreascã, consacrate prin art. 21 alin. (3) din Constituţie şi prin art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, "recursul" din materia disciplinarã a magistraţilor este o veritabilã şi efectivã cale de atac împotriva hotãrârii secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, cale de atac prin care instanţa de judecatã, ţinând seama şi de rolul activ pe care trebuie sã-l aibã, poate soluţiona cauza sub toate aspectele, atât asupra legalitãţii procedurii disciplinare, cât şi asupra temeiniciei hotãrârii.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge , ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (2) şi <>art. 49 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicatã de Alexandru Adrian Miricã în Dosarul nr. 9.988/1/2009 (nr. vechi 24/2009) al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecãtori.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 1 februarie 2011.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean
________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
