Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 126 din 4 iulie 2000 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Ordonantei Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silita a creantelor bancare neperformante preluate la datoria publica interna
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 447 din 11 septembrie 2000
Ioan Muraru - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Paula C. Pantea - procuror
Claudia Miu - magistrat-asistent şef
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silitã a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publica interna. Excepţia a fost ridicatã de Societatea Comercialã "G.C.P. - General Consulting and Procurement" - S.A. în dosarele nr. 2.238/1999, 2.239/1999, 2.240/1999, 2.732/1999, 2.733/1999, 2.734/1999, 2.735/1999, 2.736/1999, 2.738/1999, 2.739/1999 şi 2.740/1999 ale Tribunalului Bucureşti - Secţia comercialã şi în Dosarul nr. 3.214/1999 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia comercialã.
La apelul nominal este prezenta Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare, prin avocaţii Mihai Constantinescu şi Dan Sulica. Lipsesc Societatea Comercialã "G.C.P. - General Consulting and Procurement" - S.A. şi Banca Romana de Comerţ Exterior - Bancorex - S.A., fata de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 11C/2000, 12C/2000, 13C/2000, 14C/2000, 15C/2000, 16C/2000, 17C/2000, 18C/2000, 19C/2000, 20C/2000 şi 82C/2000 la Dosarul nr. 10C/2000, având în vedere ca pãrţile sunt aceleaşi, precum şi ca exista o legatura strânsã în ceea ce priveşte obiectul şi cauza fiecãreia dintre aceste pricini. Reprezentanţii partii prezente sunt de acord cu conexarea, întrucât toate aceste cauze au aceleaşi pãrţi şi acelaşi obiect. Reprezentantul Ministerului Public este, de asemenea, de acord cu mãsura conexarii, pentru aceleaşi considerente. Fata de aceste sustineri, pentru o mai buna administrare a justiţiei, Curtea, în temeiul art. 164 din Codul de procedura civilã, dispune conexarea dosarelor indicate mai sus la Dosarul nr. 10C/2000.
Magistratul-asistent şef referã cu privire la cererile autorului exceptiei de amânare a cauzelor conexate pentru 11 iulie 2000, când este fixat termen de judecata pentru dosarele nr. 116C/2000, 117C/2000 şi 122C/2000, cu acelaşi obiect şi aceleaşi pãrţi, arãtând în continuare ca, ulterior, autorul exceptiei a depus alte cereri de amânare în aceleaşi dosare pentru data de 19 septembrie 2000, când este fixat termen de judecata în dosarele nr. 138C/2000 şi 139C/2000. Reprezentanţii Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare solicita respingerea cererilor, acestea fiind formulate în scopul vadit al tergiversarii soluţionãrii cauzei. Reprezentantul Ministerului Public, la rândul sau, pune concluzii de respingere a acestor cereri de amânare. Curtea respinge cererile formulate de autorul exceptiei, întrucât amânarea în vederea conexarii cu alte dosare care au termen ulterior nu se justifica şi ar conduce la tergiversarea soluţionãrii exceptiei de neconstituţionalitate ridicate în dosarele care au termen fixat pentru data de astãzi.
Cauza fiind în stare de judecata, reprezentanţii Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare solicita respingerea exceptiei de neconstituţionalitate a <>Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 . În ceea ce priveşte critica referitoare la încãlcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, se susţine ca aceasta este nefondata, întrucât dreptul la egalitate în fata legii nu neagã existenta "dreptului fundamental la diferentiere". În sprijinul acestor sustineri se evoca jurisprudenta Curţii Constituţionale, care a statuat ca principiul egalitãţii nu înseamnã uniformitate şi, prin urmare, dacã la situaţii egale trebuie sa se aplice un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate sa fie decât diferit (deciziile nr. 70/1993, 74/1994 şi 85/1994), aceasta practica fiind în concordanta cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Prin urmare, pentru soluţionarea acestei critici este esenţial sa se observe ca pentru procedura instituitã de <>Ordonanta Guvernului nr. 55/1999 exista o ratiune suficienta care justifica aceasta reglementare. Astfel, aceasta ordonanta urmãreşte realizarea creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publica, care au un statut asemãnãtor cu creanţele bugetare. De aceea, procedura specialã privind executarea silitã a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publica este justificatã de vocaţia lor, de asemenea, specialã.
Cu privire la constituţionalitatea executãrii printr-o procedura specialã a creanţelor bugetare, Curtea Constituţionalã s-a pronunţat prin mai multe decizii, constatând constituţionalitatea procedurii instituite prin <>Ordonanta Guvernului nr. 11/1996 . De asemenea, se susţine ca nu este identicã nici situaţia debitorilor unor creanţe bancare neperformante cu aceea a altor debitori, deoarece astfel de creanţe, preluate la datoria publica, prezintã un coeficient ridicat de risc. Ele prezintã un risc major şi prin debitori, care de cele mai multe ori sunt insolvabili. Dreptul la diferentiere se justifica prin natura interesului avut în vedere, în speta interesul public. De asemenea, în ceea ce priveşte critica potrivit cãreia prin actul normativ se incalca dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie, reprezentanţii Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare susţin ca normele referitoare la competenta şi la procedura de judecata a litigiilor legate de executarea creanţelor neperformante sunt legitimate constituţional de dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Legea fundamentalã. Referitor la susţinerea ca actul normativ criticat incalca liberul acces la justiţie, prevãzut la art. 21 din Constituţie, în primul rând, se arata ca, în ceea ce priveşte cauţiunea, în excepţie se omite faptul ca aceasta mãsura a fost deja instituitã prin <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 51/1998 privind unele mãsuri premergãtoare privatizãrii bãncilor, astfel cum a fost modificatã ulterior. Reglementarea cuprinsã în art. 40 din ordonanta preia o reglementare anterioarã, care însã nu face obiectul exceptiei de neconstituţionalitate. Sub acest aspect, pun concluzii de respingere a exceptiei de neconstituţionalitate ca fiind lipsitã de obiect. În al doilea rând, se susţine ca accesul la justiţie nu este obstructionat de necesitatea plãţii unei cauţiuni, pentru ca aceasta nu stavileste accesul la justiţie, ci este menita sa împiedice folosirea abuzivã a mijloacelor procedurale în scopul tergiversarii executãrii creanţelor. În legatura cu obligaţia de comunicare prealabilã a acţiunii, a actelor pe care se întemeiazã şi a interogatoriului scris, se susţine ca aceasta reprezintã o mãsura de celeritate a realizãrii actului de justiţie, dar nu se incalca accesul liber la justiţie. Dispoziţiile art. 8 şi ale art. 11 alin. (2) din aceeaşi ordonanta sunt constituţionale, întrucât nu este încãlcat dreptul la apãrare, deoarece, potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie, competenta şi procedura de judecata sunt stabilite de lege, iar potrivit art. 128 din Constituţie, pãrţile pot exercita cãile de atac în condiţiile legii. În fine, privitor la motivul de neconstituţionalitate a dispoziţiilor care reglementeazã atribuţiile Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare în ceea ce priveşte executarea creanţelor neperformante cesionate, se arata ca nu este cu nimic incalcata competenta instanţelor judecãtoreşti de a soluţiona conflictele ce pot aparea ca urmare a aplicãrii acestor mãsuri.
Reprezentanţii Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare depun concluzii scrise.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei, sustinand ca procedura specialã de executare silitã, instituitã prin ordonanta, este în concordanta cu prevederile art. 16 din Constituţie şi cu jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului. Mai mult, <>Ordonanta Guvernului nr. 55/1999 a fost emisã în baza unei legi de abilitare şi, ca atare, dispoziţiile sale pot deroga de la lege. De asemenea, se arata ca nu este încãlcat nici liberul acces la justiţie, mãsurile procesuale prevãzute de ordonanta având menirea sa previnã abuzul în exerciţiul unor drepturi procesuale. În legatura cu pretinsa încãlcare a dreptului la apãrare se arata ca motivul invocat nu este întemeiat, întrucât instituirea unei singure cai de atac, şi anume recursul, nu constituie o lezare a dreptului la apãrare.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, retine urmãtoarele:
Prin încheierile din 1 noiembrie 1998, pronunţate în dosarele nr. 2.238/1999, 2.239/1999, 2.240/1999, 2.732/1999, 2.733/1999, 2.734/1999, 2.735/1999, 2.736/1999, 2.738/1999, 2.739/1999 şi 2.740/1999 ale Tribunalului Bucureşti - Secţia comercialã, precum şi prin Încheierea din 19 ianuarie 2000, pronunţatã în Dosarul nr. 3.214/1999 de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia comercialã, Curtea Constituţionalã a fost sesizatã cu excepţia de neconstituţionalitate a ansamblului dispoziţiilor <>Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silitã a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publica interna, şi, în special, a dispoziţiilor art. 4, 5, 8, 9, art. 11 alin. (2), art. 12, 13, 18, 23, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 alin. (2), art. 34 alin. (1) şi (2) şi art. 40. Excepţia a fost ridicatã de Societatea Comercialã "G.C.P. - General Consulting and Procurement" - S.A. din Bucureşti.
Obiectul dosarelor îl constituie apelul declarat impotriva sentinţelor civile pronunţate de Judecãtoria Sectorului 3 Bucureşti şi, respectiv, de Tribunalul Bucureşti - Secţia comercialã, prin care s-au respins opoziţiile impotriva formelor de executare iniţiate de Banca Romana de Comerţ Exterior - Bancorex - S.A. Formele de executare au fost iniţiate prin somaţie de executare referitoare la obligaţia Societãţii Comerciale "G.C.P. - General Consulting and Procurement" - S.A. de a plati o suma reprezentând valoarea unor bilete la ordin aflate în posesia menţionatei bãnci. În temeiul <>Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silitã a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publica interna, Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare a succedat în drepturile procesuale ale Bãncii Romane de Comerţ Exterior - Bancorex - S.A.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate se susţine ca <>Ordonanta Guvernului nr. 55/1999 este neconstitutionala în totalitatea ei, pentru ca este "vadit partinitoare", incalcand dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţia României, dispoziţii care prevãd ca "Nimeni nu este mai presus de lege". Potrivit motivarii autorului exceptiei, <>Ordonanta Guvernului nr. 55/1999 "a fost emisã într-un domeniu în care exista deja o reglementare", fãcându-se în acest sens referire la dispoziţii ale Codului comercial, art. 478-489, care reglementau regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare pana la intrarea în vigoare a <>Legii nr. 99/1999 privind unele mãsuri pentru accelerarea reformei economice, care a abrogat dispoziţiile art. 478-489 din Codul comercial, dar a prevãzut în art. 102 alin. (1) ca amanetul sau ipoteca asupra bunurilor, constituitã şi înregistratã anterior, rãmâne supusã dispoziţiilor legale existente la data constituirii ei. De asemenea, în dezvoltarea motivarii exceptiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arata ca, în completarea procedurii prevãzute în textele evocate ale Codului comercial, sunt aplicabile şi prevederile Codului de procedura civilã care se referã la procedura executãrii silite, inclusiv în materie imobiliarã. Pe de alta parte, se arata ca însãşi <>Legea nr. 99/1999 prevede la art. 75 dreptul la opoziţie la vânzarea bunului gajat al debitorului, creditorului sau proprietarului bunului, pe care acesta îl poate exercita în termen de 5 zile libere de la primirea notificãrii. Or, <>Ordonanta Guvernului nr. 55/1999 "instituie o procedura specialã în domeniul executãrii silite mobiliare şi imobiliare, procedura care deroga de la dispoziţiile dreptului comun şi care este valabilã doar în ce priveşte Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare şi debitorii acesteia". Astfel, art. 4 stipuleazã ca titlul executoriu se comunica debitorului şi se pune în executare fãrã nici o alta formalitate, iar art. 23 din ordonanta prevede ca executarea silitã a bunurilor imobile ipotecate şi a bunurilor mobile gajate se poate face în termen de 5 zile de la comunicarea titlului executoriu cãtre proprietarul acestuia, fãrã încuviinţarea instanţei. Prin titlu executoriu, în baza art. 3 alin. (1) din ordonanta, se înţelege contractele sau convenţiile de credit dintre banca şi debitorul cedat ori alte titluri constatatoare de creanţe, actele prin care s-au constituit garanţii personale sau reale pentru restituirea acestor creanţe cesionate Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare, precum şi orice alte acte sau înţelegeri încheiate de aceasta pentru realizarea creanţelor preluate.
De asemenea, se arata ca art. 12 din ordonanta în discuţie prevede un termen de prescripţie mai scurt pentru acţiunile îndreptate impotriva Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare. Se considera ca în acest fel "se creeazã o inegalitate discriminatorie de tratament juridic între Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare, în calitate de creditor, care se supune unei anumite legi - <>Ordonanta Guvernului nr. 55/1999 - şi ceilalţi creditori aflaţi în situaţii asemãnãtoare şi care se supun unei alte legi, cu mult mai dezavantajoase [...]. Pe de alta parte, se creeazã o discriminare între debitorii Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare şi ceilalţi debitori", inlaturandu-se egalitatea în drepturi consacratã de art. 16 din Constituţie.
Autorul exceptiei invoca în motivarea acesteia şi încãlcarea art. 24, care prevede garantarea dreptului la apãrare, şi a art. 128 din Constituţie, care reglementeazã dreptul pãrţilor interesate de a exercita cãile de atac impotriva hotãrârilor judecãtoreşti. În acest sens se susţine ca, prin art. 11 alin. (2) din ordonanta criticata, se prevede o singura cale de atac - recursul, lipsind partea interesatã de o cale de atac - apelul, ceea ce, potrivit susţinerilor autorului exceptiei, constituie "o atingere grava a dreptului la apãrare, mai ales ca apelul este singura cale devolutiva de atac şi provoacã o rejudecare a fondului". Acest aspect este considerat, în acelaşi timp, şi ca o încãlcare a egalitãţii în drepturi prevãzute la art. 16 din Constituţie. Tot ca o încãlcare a dreptului la apãrare este consideratã şi dispoziţia cuprinsã în art. 9 alin. (3) din ordonanta, care instituie prezumţia renunţãrii de cãtre parte la apãrãrile ce puteau fi formulate prin întâmpinare şi la probele în susţinerea acestor apãrãri, în cazul în care partea nu comunica întâmpinarea prin scrisoare recomandatã cu confirmare de primire înainte de primul termen de judecata, inlaturandu-se astfel aplicarea prevederilor art. 118 din Codul de procedura civilã.
De asemenea, se invoca şi încãlcarea prevederilor art. 21 din Constituţie, care consacra liberul acces la justiţie, precizând ca nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept. În acest sens se evoca prevederile art. 40 din ordonanta, care stabilesc ca debitorii pot contesta în justiţie mãsurile dispuse de Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare numai cu depunerea unei cauţiuni egale cu jumãtate din valoarea activului bancar supus valorificãrii. Un alt text considerat contrar principiului constituţional al liberului acces la justiţie este cel cuprins în art. 9 alin. (1) din ordonanta, care prevede ca reclamantul este obligat sa comunice cererea, actele pe care se întemeiazã şi, dupã caz, interogatoriul scris, prin scrisoare recomandatã cu confirmare de primire, înainte de depunerea acestora la instanta, sub sancţiunea neprimirii cererii de cãtre judecãtor, în timp ce Codul de procedura civilã conditioneaza primirea cererii de cãtre judecãtor doar de îndeplinirea unor condiţii de forma pentru cererea respectiva.
Un alt motiv de neconstituţionalitate a prevederilor <>Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 îl constituie, potrivit susţinerilor autorului exceptiei, încãlcarea dispoziţiilor art. 125 din Constituţie, care stabilesc ca justiţia se realizeazã de Curtea Suprema de Justiţie şi de celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege, prevãzând, în acelaşi timp, ca este interzisã înfiinţarea de instanţe extraordinare, iar competenta şi procedura de judecata sunt stabilite de lege. Prin faptul ca <>Ordonanta Guvernului nr. 55/1999 da în competenta Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare toatã procedura executãrii silite, cu excepţia litigiilor, autorul exceptiei considera ca, întrucât "executarea silitã tine de noţiunea de justiţie, fiind ultima faza a procesului civil", prevederile ordonanţei sunt neconstituţionale.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia comercialã, exprimandu-şi opinia asupra exceptiei ridicate în Dosarul nr. 3.214/1999, apreciazã ca ordonanta "instituie o procedura specialã în domeniul executãrii silite mobiliare şi imobiliare, procedura care deroga de la dispoziţiile dreptului comun şi care este valabilã în ce priveşte Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare şi debitorii acesteia". În concluzie, considera ca "Dispoziţiile acestei ordonanţe aduc o atingere grava dreptului de apãrare, accesului liber la justiţie."
Tribunalul Bucureşti - Secţia comercialã îşi exprima opinia în legatura cu excepţia ridicatã în celelalte dosare, în sensul ca "acest act normativ mai degraba nu delimiteaza în timp şi spaţiu toate chestiunile", apreciind ca textul ordonanţei este "nu neconstitutional, ci neaplicabil [...]".
Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia de neconstituţionalitate nu este intemeiata, sustinand, în esenta, ca <>Ordonanta Guvernului nr. 55/1999 instituie o reglementare specialã în materia executãrii silite pentru realizarea creanţelor bancare neperformante preluate de Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare, care, conform <>Hotãrârii Guvernului nr. 387/1999 , este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, subordonat Guvernului. Sumele rezultate din valorificarea activelor sunt destinate acoperirii creditelor acordate de bãncile cu capital majoritar de stat şi altor plati, iar diferenţa se vireazã la bugetul de stat. Astfel, este evident ca "activitatea Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare este de interes general, întrucât are ca scop recuperarea unor fonduri ca resurse pentru bugetul de stat, componenta a bugetului public naţional, potrivit art. 137 alin. (1) din Constituţie". Or, conform art. 1725 din Codul civil, în ceea ce intereseazã "tezaurul public", reglementãrile proprii, de excepţie de la dreptul comun, sunt de resortul legii speciale. O astfel de reglementare se regaseste în <>Ordonanta Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, aprobatã prin <>Legea nr. 108/1996 , potrivit cãreia sunt realizate prin executare silitã obligaţiile de plata a unor sume ce reprezintã venituri publice. În continuare se mai arata ca, potrivit dispoziţiilor art. 134 alin. (2) lit. b) din Constituţie, statul trebuie sa asigure "protejarea intereselor naţionale în activitatea economicã, financiarã şi valutarã". În acest scop, acesta stabileşte mãsuri cu caracter economic, prin care se urmãreşte realizarea politicii financiare specifice reformei în acest domeniu. Preluarea de cãtre Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare a activelor neperformante de la bãncile comerciale la care statul este acţionar majoritar s-a fãcut în scopul valorificãrii acestora cu mai multã celeritate.
Adoptarea <>Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 , prin care s-a instituit un regim juridic special de urmãrire şi valorificare a creanţelor preluate de Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare, se justifica, potrivit opiniei Guvernului, prin faptul ca aproape toate sumele rezultate din valorificarea activelor bancare se fac venituri la bugetul de stat, ceea ce impune "o recuperare cat mai optima şi într-un timp cat mai scurt a sumelor respective". Prin aceasta ordonanta "nu sunt incalcate dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie [...]", toate creanţele de acest fel "fiind recuperate, potrivit legii speciale, în condiţii egale şi fãrã nici un fel de discriminãri".
De asemenea, se apreciazã ca "prevederile <>Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 nu incalca nici dispoziţiile constituţionale privitoare la dreptul de apãrare, fiecare parte în litigiile ce se nasc în legatura cu executarea unor astfel de creanţe bugetare fiind libera sa-şi angajeze un apãrãtor şi dispune de toate garanţiile procesuale".
În legatura cu faptul ca, potrivit art. 11 alin. (2) din ordonanta, se prevede o singura cale de atac, şi anume, recursul, se arata ca aceasta "nu contravine dispoziţiilor Legii fundamentale, întrucât art. 128 din Constituţie prevede ca «Impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii», ordonanta reglementand cãile de atac pentru aceasta procedura specialã".
Referitor la reglementarea cuprinsã în ordonanta, potrivit cãreia "Nerespectarea obligaţiei de comunicare prezuma renunţarea de cãtre parte la apãrãrile ce puteau fi formulate prin întâmpinare şi la probele în susţinerea acestor apãrãri", Guvernul susţine ca aceasta "nu incalca dreptul la apãrare, întrucât nimeni nu poate invoca propria culpa, iar pãrţile cunosc obligaţia pe care o au cu privire la comunicarea întâmpinãrii şi termenul în care aceasta trebuie îndeplinitã".
În ceea ce priveşte dispoziţiile ordonanţei care prevãd obligaţia de a depune o cauţiune în cazul introducerii contestaţiei la executare, se arata ca în cauza "nu este vorba de o taxa judiciarã de timbru, astfel cum se arata în motivarea exceptiei de neconstituţionalitate, ci de o cauţiune, deci o garanţie, ce ar putea fi dispusã de instanta şi în alte litigii privind contestaţia asupra executãrii silite în baza art. 401 din Codul de procedura civilã, garanţie care, în cazul reglementat de aceasta ordonanta, devine obligatorie, datoritã specificului acestor creanţe".
Cu privire la faptul ca, potrivit prevederilor art. 13 din ordonanta, procedurile de executare silitã pentru valorificarea activelor bancare preluate de agenţie sunt puse în aplicare de corpul de executori ai acesteia sau de executorii judecãtoreşti, Guvernul susţine ca nu sunt incalcate dispoziţiile art. 125 din Constituţie, întrucât litigiile în legatura cu creanţele bancare neperformante preluate la datoria publica se soluţioneazã de instanţele judecãtoreşti, conform prevederilor art. 8 din ordonanta, iar potrivit art. 40, "Debitorii pot contesta în justiţie mãsurile dispuse de Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare şi pot face contestaţie la executare [...]".
Preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor în fiecare dosar, susţinerile partii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea constata ca a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile <>Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silitã a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publica interna, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 27 august 1999. Astfel cum a fost formulatã, excepţia de neconstituţionalitate se referã, în primul rând, la ansamblul <>Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 şi, în mod special, la dispoziţiile art. 4, 5, 8, 9, art. 11 alin. (2), art. 12, 13, 18, 23, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 alin. (2), art. 34 alin. (1) şi (2) şi ale art. 40 din acest act normativ.
Ulterior sesizãrii Curţii Constituţionale, actul normativ criticat a fost modificat prin <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 25/2000 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 3 aprilie 2000, însã criticile de neconstituţionalitate formulate nu au legatura cu textele modificate.
Autorul exceptiei considera ca dispoziţiile ordonanţei criticate sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 24 alin. (1) şi (2), art. 125 şi 128 din Constituţie.
Textele constituţionale invocate în motivarea exceptiei au urmãtorul cuprins:
- art. 16: "(1) Cetãţenii sunt egali în fata legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege." ;
- art. 21: "(1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept.";
- art. 24: "(1) Dreptul la apãrare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, pãrţile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.";
- art. 125: "(1) Justiţia se realizeazã prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege.
(2) Este interzisã înfiinţarea de instanţe extraordinare.
(3) Competenta şi procedura de judecata sunt stabilite de lege.";
- art. 128: Impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii.".
I. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca, prin <>Ordonanta Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silitã a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publica interna, adoptatã în baza <>Legii nr. 140/1999 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, se reglementeazã o procedura specialã pentru realizarea creanţelor bancare neperformante preluate de Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare şi pentru soluţionarea litigiilor şi cererilor de orice natura în legatura cu aceste creanţe, precum şi pentru executarea silitã. Aceasta procedura derogatorie de la dreptul comun prevãzute în special în Codul de procedura civilã, vizeazã în esenta: titlurile executorii, comunicarea şi punerea în executare a acestora; blocarea conturilor, sechestrarea acţiunilor şi instituirea administrãrii speciale a societãţilor comerciale debitoare; reguli speciale privind soluţionarea de cãtre instanţele judecãtoreşti a litigiilor în legatura cu creanţele neperformante preluate la datoria publica în care este parte Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare; organele de executare şi competenta lor; comunicarea titlului executor şi sechestrul; vânzarea bunurilor urmãrite silit.
În legatura cu critica de neconstituţionalitate care priveşte ansamblul <>Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 , critica referitoare la instituirea unei proceduri executionale speciale, care ar favoriza Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare, ceea ce, în opinia autorului exceptiei, incalca dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat asupra principiului egalitãţii, statuand în mod constant ca egalitatea nu este sinonima cu uniformitatea, astfel ca, dimpotriva, pentru situaţii diferite, justificate obiectiv şi raţional, trebuie sa corespundã un tratament juridic diferit. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 70 din 15 decembrie 1993, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 27 decembrie 1993, şi Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000. În acelaşi sens este, de altfel, şi jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, hotãrârile pronunţate în cazurile: "Marks impotriva Belgiei", 1979, "Moustaquim impotriva Belgiei", 1991, "Engel şi alţii impotriva Olandei", 1976).
Din aceasta perspectiva Curtea constata ca <>Ordonanta Guvernului nr. 55/1999 are în vedere o categorie specialã de creanţe, pentru care prevede o procedura executionala specialã, şi anume creanţele bancare neperformante preluate la datoria publica interna, asa cum se precizeazã în titlul ordonanţei, precum şi în cuprinsul unor articole din aceasta (de exemplu, în art. 2, 7, 8 şi 42).
Pe de alta parte, Curtea observa ca exista o strânsã legatura între datoria publica interna (astfel cum aceasta este reglementatã prin <>Legea nr. 91/1999 privind datoria publica) şi bugetul de stat, ceea ce este de natura sa constituie o justificare suficienta pentru diferenţa de tratament juridic în ceea ce priveşte procedura executionala a creanţelor preluate la datoria publica interna. În acest sens Curtea retine ca şi cu privire la executarea creanţelor bugetare exista o procedura specialã (care deroga de la normele dreptului comun), reglementatã de <>Ordonanta Guvernului nr. 11 din 23 ianuarie 1996 (aprobatã, cu modificãri şi completãri, prin <>Legea nr. 108 din 10 octombrie 1996 ), cu modificãrile ulterioare. De altfel, procedura executionala specialã, prevãzutã de <>Ordonanta Guvernului nr. 11/1996 , cu modificãrile şi completãrile ulterioare, a fost examinata de Curtea Constituţionalã, sesizatã cu excepţii de neconstituţionalitate privind unele texte ale acesteia care se refereau la caracterul derogator de la normele Codului civil şi ale Codului de procedura civilã în ceea ce priveşte executarea silitã. Prin deciziile astfel pronunţate Curtea Constituţionalã a reţinut ca dispoziţiile criticate ale <>Ordonanţei Guvernului nr. 11/1996 sunt constituţionale. În acest sens sunt, de exemplu: Decizia nr. 135 din 20 octombrie 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 4 februarie 1999; Decizia nr. 158 din 10 noiembrie 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999; Decizia nr. 31 din 2 martie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 5 mai 1999.
În ceea ce priveşte susţinerea autorului exceptiei ca ordonanta incalca prevederea constituţionalã din art. 16 alin. (2), care stabileşte ca "Nimeni nu este mai presus de lege", Curtea retine ca aceasta sustinere nu este relevanta în cauza, întrucât, asa cum s-a mai arãtat, prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, justificate obiectiv şi raţional, pentru situaţii diferite. În speta însã tratamentul juridic diferit se justifica prin natura specialã a creanţelor preluate la datoria publica interna.
Curtea mai retine ca într-adevãr, prin conţinutul sau, <>Ordonanta Guvernului nr. 55/1999 reglementeazã procedura executãrii creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publica, cuprinzând norme de procedura privind executarea, precum şi unele norme de competenta, care deroga de la dispoziţiile Codului de procedura civilã, cat şi de la alte dispoziţii cuprinse în legi speciale. Prin aceasta însã ordonanta nu incalca normele constituţionale, întrucât, potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie, "Competenta şi procedura de judecata sunt stabilite de lege". Conform acestei dispoziţii constituţionale, legea privind competenta şi procedura nu este, în sensul Constituţiei, lege organicã, ci lege ordinarã, astfel ca norme în aceste materii pot fi stabilite şi prin ordonanţe date în baza unei legi speciale de abilitare adoptate de Parlament, asa cum Curtea Constituţionalã a afirmat constant în jurisprundenta sa. În acest sens este, de exemplu, Decizia nr. 718 din 29 decembrie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 31 decembrie 1997.
În motivarea criticii de neconstituţionalitate care vizeazã încãlcarea, prin prevederile <>Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 , a accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, autorul exceptiei susţine ca aceasta critica are în vedere, mai întâi, dispoziţiile art. 40 din ordonanta, care conditioneaza posibilitatea de a face contestaţie la executare de depunerea unei cauţiuni egale cu jumãtate din valoarea activului bancar supus valorificãrii, precum şi, în al doilea rând, dispoziţiile art. 9 alin. 1 din ordonanta, potrivit cãrora reclamantul este obligat sa comunice cererea, actele pe care se întemeiazã şi, dupã caz, interogatoriul scris, prin scrisoare recomandatã cu confirmare de primire, înainte de depunerea acestora la instanta, sub sancţiunea neprimirii cererii fãrã dovada îndeplinirii obligaţiei de comunicare.
Curtea observa, în legatura cu aceasta critica de neconstituţionalitate, ca se face o confuzie între, pe de o parte, stabilirea unor condiţii privind exercitarea unor drepturi prevãzute în ordonanta, care nu contravin principiului accesului liber la justiţie, condiţii de natura sa împiedice abuzul de drept şi, în acelaşi timp, sa asigure celeritatea procedurii de realizare a creanţelor prevãzute de ordonanta, şi, pe de alta parte, îngrãdirea accesului la justiţie. În realitate cele doua condiţii prevãzute în textele de lege criticate sunt justificate în contextul mãsurilor derogatorii prevãzute de ordonanta şi nu constituie îngrãdiri ale accesului liber la justiţie. De altfel, în ceea ce priveşte obligarea la cauţiune, Curtea constata ca art. 401 din Codul de procedura civilã, în materia contestaţiei la executare, prevede o asemenea mãsura chiar în cadrul procedurii obişnuite.
O alta critica de neconstituţionalitate se referã la încãlcarea dreptului la apãrare, prevãzut la art. 24 din Constituţie. Potrivit susţinerilor autorului exceptiei, prin aceasta ordonanta, la art. 11 alin. (2) se prevede o singura cale de atac impotriva hotãrârii pronunţate de instanta, şi anume recursul, lipsind astfel partea interesatã de calea de atac a apelului, "singura cale devolutiva de atac care provoacã o rejudecare a fondului, ceea ce constituie o garanţie a dreptului de apãrare". De asemenea, în conceptia autorului exceptiei, dreptul la apãrare este încãlcat şi prin faptul ca, "prin dispoziţiile art. 9 alin. (3) din ordonanta, se instituie prezumţia renunţãrii de cãtre parte la apãrãrile ce puteau fi formulate prin întâmpinare şi în susţinerea acestor apãrãri în cazul în care partea nu comunica întâmpinarea, prin scrisoare recomandatã cu confirmare de primire, înainte de primul termen de judecata".
Curtea observa ca, asa cum rezulta din intreaga motivare a exceptiei de neconstituţionalitate, aceasta se întemeiazã de fapt pe negarea oricãrei posibilitãţi de reglementare prin ordonanta a unei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, atât în ceea ce priveşte executarea silitã a creanţelor la care se referã ordonanta, cat şi în ceea ce priveşte procedura de soluţionare de cãtre instanta a litigiilor în legatura cu creanţele neperformante preluate la datoria publica, precum şi cu privire la normele de competenta a instanţelor judecãtoreşti, ceea ce nu corespunde prevederilor constituţionale.
Analizând dispoziţiile cuprinse în ordonanta, Curtea retine ca acestea sunt compatibile cu exercitarea dreptului la apãrare pentru pãrţile interesate, oferind posibilitatea accesului la justiţie pentru soluţionarea litigiilor. Ordonanta cuprinde, în cap. IV, reguli speciale care, deşi prevãd condiţii de natura sa asigure celeritatea judecãrii proceselor prin scurtarea unor termene şi comunicarea actelor, nu impiedica totuşi partea interesatã sa îşi valorifice drepturile sau sa combata susţinerile adversarului şi nu aduc atingere dreptului de a-şi angaja avocat. Faptul ca, potrivit ordonanţei, hotãrârile pronunţate de instanta nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel, ci numai cu recurs, iar instanta competenta sa judece litigiul în fond este curtea de apel, ceea ce atrage competenta Curţii Supreme de Justiţie pentru soluţionarea recursului, nu este de natura sa aducã atingere dreptului constituţional de apãrare al partii interesate. De altfel, este de menţionat ca şi Codul de procedura civilã cuprinde dispoziţii care prevãd competenta de fond a curţilor de apel (art. 3), precum şi ca reglementeazã situaţii în care hotãrârile pronunţate pot fi atacate numai cu recurs (de exemplu, art. 299). Împrejurarea ca pentru hotãrârile judecãtoreşti pronunţate în soluţionarea anumitor categorii de litigii nu este prevãzutã şi calea de atac a apelului, ci numai cea a recursului, nu poate fi consideratã neconstitutionala, întrucât însãşi Legea fundamentalã prevede, în art. 128, ca "Impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii". Curtea constata ca aceasta prevedere constituţionalã, coroborata cu dispoziţiile art. 24 privind dreptul la apãrare, permite ca prin lege sau prin ordonanta a Guvernului, emisã în temeiul delegarii legislative, sa se reglementeze în mod diferit cãile ordinare de atac. De altfel, jurisprudenta Curţii Constituţionale a stabilit în mod constant ca nici o dispoziţie constituţionalã nu limiteazã dreptul legiuitorului la o anumitã reglementare a unei cai de atac, cu condiţia de a nu se aduce atingere altor texte constituţionale. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 3 din 30 iunie 1992, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 15 iulie 1992, şi Decizia nr. 38 din 26 februarie 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 13 mai 1998.
Susţinerea autorului exceptiei, în sensul ca se incalca dreptul de apãrare prin dispoziţiile art. 9 alin. (3) din ordonanta, referitoare la obligativitatea întâmpinãrii şi a depunerii ei pana la primul termen de judecata, precum şi la obligativitatea comunicãrii întâmpinãrii, a actelor pe care se întemeiazã şi, dupã caz, a interogatoriului scris, sub sancţiunea de a se prezuma renunţarea de cãtre parte la apãrãrile ce puteau fi formulate prin întâmpinare şi la probele în susţinerea acestor apãrãri, nu poate fi reţinutã de Curte, întrucât reglementarea exercitãrii unui drept procesual, inclusiv prin prevederea anumitor termene şi condiţii de realizare, nu are semnificatia încãlcãrii acelui drept în cazul în care, din lipsa de diligenta a partii interesate, termenele şi condiţiile respective nu au fost respectate.
În fine, o alta critica de neconstituţionalitate se referã la faptul ca <>Ordonanta Guvernului nr. 55/1999 da intreaga procedura a executãrii silite în competenta Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare, ceea ce, potrivit susţinerilor autorului exceptiei, constituie o încãlcare a prevederilor art. 125 alin. (1) din Constituţie, conform cãrora "Justiţia se realizeazã prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege", fiind interzisã înfiinţarea instanţelor extraordinare. Se susţine ca aceste texte constituţionale sunt incompatibile cu drepturile largi conferite Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare în materia executãrii silite, menţionându-se în acest sens prevederile art. 4, art. 5 alin. (1) şi (2), art. 13, art. 18 alin. (1), art. 22, 23, 25, 27, art. 28 alin. (1), art. 32, 33 şi ale art. 34 alin. (1)-(3), texte ce îi dau în competenta atribuţii care, potrivit dreptului comun, revin instanţei judecãtoreşti.
Curtea observa ca aceasta critica de neconstituţionalitate nu face distincţie între activitatea de infaptuire a justiţiei, de soluţionare a litigiilor, care, într-adevãr, este de competenta exclusiva a instanţelor judecãtoreşti prevãzute de Constituţie, şi activitatea de executare silitã, reglementatã, în principal, prin Codul de procedura civilã, activitate care nu mai are ca scop soluţionarea litigiului, ci punerea în aplicare a unei hotãrâri judecãtoreşti sau a unui alt titlu executoriu. În legatura cu aceasta distincţie dintre activitatea de infaptuire a justiţiei şi cea de executare a hotãrârilor judecãtoreşti sau a altui titlu executoriu, edificatoare sunt dispoziţiile <>art. 2 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, republicatã, care prevãd: "Instanţele judecãtoreşti infaptuiesc justiţia în scopul apãrãrii şi realizãrii drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale cetãţenilor, precum şi a celorlalte drepturi şi interese legitime deduse judecaţii.
Instanţele judeca toate procesele privind raporturile juridice civile, comerciale, de munca, de familie, administrative, penale, precum şi orice alte cauze pentru care legea nu stabileşte o alta competenta." În acelaşi timp, <>art. 138 din Legea nr. 92/1992 , republicatã, prevede ca "Pe lângã tribunale şi judecãtorii vor funcţiona executori judecãtoreşti, care vor efectua executarea silitã a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii şi vor îndeplini orice ale atribuţii date prin lege". Este astfel evident ca executarea hotãrârilor judecãtoreşti nu reprezintã activitate de infaptuire a justiţiei. De altfel, şi alte acte normative ca, de exemplu, <>Legea bancarã nr. 58/1998 , permit bãncilor sa îşi organizeze corp propriu de executori pentru activitatea strict legatã de punerea în executare a titlurilor executorii aparţinând bãncilor.
În consecinta, Curtea Constituţionalã constata ca, având în vedere distincţia care trebuie sa se facã între activitatea de infaptuire a justiţiei - prin soluţionarea litigiilor - şi activitatea de executare a hotãrârilor judecãtoreşti sau a altor titluri executorii, nu poate fi primitã critica de neconstituţionalitate, potrivit cãreia prin dispoziţiile <>Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 se incalca dispoziţiile art. 125 din Constituţie, sugerandu-se ca Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare ar fi dobândit atribuţii de infaptuire a justiţiei.
În legatura cu faptul ca prin <>Ordonanta Guvernului nr. 55/1999 pentru Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare au fost prevãzute atribuţii în materie de executare silitã, care deroga de la prevederile Codului de procedura civilã, nu se poate retine neconstituţionalitatea acestor prevederi, de vreme ce ordonanta - emisã în baza delegarii legislative prin lege specialã de abilitare - poate sa modifice normele de competenta şi de procedura, conform art. 125 alin. (3) din Constituţie.
În sfârşit, Curtea mai retine ca ordonanta stabileşte, în cap. IV, reguli speciale privind soluţionarea litigiilor de cãtre instanţele judecãtoreşti, în cap. V, necesitatea autorizãrii date de instanta judecãtoreascã pentru anumite acte ale executorilor Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare, iar în art. 40, posibilitatea debitorilor de a contesta în justiţie mãsurile dispuse de Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare şi de a face contestaţie la executare. Fata de aceste prevederi ale ordonanţei rezulta ca sunt vadit netemeinice criticile de neconstituţionalitate privind încãlcarea liberului acces la justiţie şi a dreptului la apãrare.
II. Considerentele expuse mai sus cu privire la critica de neconstituţionalitate a ansamblului <>Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 sunt valabile şi pentru criticile formulate de autorul exceptiei cu privire la dispoziţiile art. 4, 5, 8, 9, art. 11 alin. (2), art. 12, 13, 18, 23, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 alin. (2), art. 34 alin. (1) şi (2) şi ale art. 40 din ordonanta, texte menţionate în mod special în motivarea exceptiei de neconstituţionalitate, întrucât acestea cuprind reglementãri care au format, în esenta, obiectul criticilor de neconstituţionalitate care au vizat întregul cuprins al ordonanţei.
Fata de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1, 2, 3, 12, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silitã a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publica interna, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "G.C.P. - General Consulting and Procurement" - S.A. din Bucureşti în dosarele nr. 2.238/1999, 2.239/1999, 2.240/1999, 2.732/1999, 2.733/1999, 2.734/1999, 2.735/1999, 2.736/1999, 2.738/1999, 2.739/1999 şi nr. 2.740/1999 ale Tribunalului Bucureşti - Secţia comercialã şi în Dosarul nr. 3.214/1999 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia comercialã.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 4 iulie 2000.
PREŞEDINTE,
prof. univ. dr. Ioan Muraru
Magistrat-asistent şef,
Claudia Miu
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
