Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 124 din 26 aprilie 2001 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 224 si art. 172 alin. 1 din Codul de procedura penala, precum si a dispozitiilor art. 147, art. 248 si art. 258 din Codul penal
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 466 din 15 august 2001
Lucian Mihai - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Cristina Radu - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedura penalã, precum şi a dispoziţiilor art. 147, art. 248 şi art. 258 din Codul penal, excepţie ridicatã de Rada Stanescu şi Anica Codarleanu în Dosarul nr. 548/2000 al Judecãtoriei Sfantu Gheorghe.
La apelul nominal se constata lipsa pãrţilor, fata de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiatã, invocand în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 210 din 26 octombrie 2000, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 5 martie 2001.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, retine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 14 iulie 2000, pronunţatã în Dosarul nr. 548/2000, Judecãtoria Sfantu Gheorghe a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedura penalã, precum şi a dispoziţiilor art. 248, art. 258 şi art. 147 din Codul penal, excepţie ridicatã de Rada Stanescu şi Anica Codarleanu.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arata ca dispoziţiile art. 224 din Codul de procedura penalã, privitoare la actele premergãtoare, şi ale art. 172 alin. 1 din Codul de procedura penalã, privitoare la dreptul aparatorului învinuitului de a asista la efectuarea actelor de urmãrire penalã, contravin prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, referitoare la garantarea dreptului la apãrare, prevederilor art. 49 din Constituţie, referitoare la restrangerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, precum şi prevederilor art. 20 din Constituţie, raportat la prevederile art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
În opinia autorilor exceptiei toate actele de urmãrire penalã efectuate înainte de începerea urmãririi penale incalca prevederile art. 172 din Codul de procedura penalã, atragand nulitatea acestora şi refacerea lor într-un cadru legal. De asemenea, se susţine ca dispoziţiile art. 248 din Codul penal, privitoare la abuzul în serviciu contra intereselor publice, ale art. 258 din Codul penal, privitoare la sancţionarea faptelor sãvârşite de alţi funcţionari, şi ale art. 147 din Codul penal, privitoare la notiunile de "funcţionar public" şi de "funcţionar", contravin prevederilor art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, potrivit cãrora statutul funcţionarilor publici se reglementeazã prin lege organicã. Având în vedere ca prin <>Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici s-a prevãzut ca funcţionar public este persoana numita într-o funcţie publica, dispoziţiile din Codul penal privitoare la calitatea de funcţionar public şi de funcţionar sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie.
Judecãtoria Sfantu Gheorghe, judeţul Covasna, exprimandu-şi opinia asupra exceptiei de neconstituţionalitate, arata ca aceasta este neîntemeiatã, deoarece în etapa actelor premergãtoare efectuate în vederea începerii urmãririi penale nu exista invinuit şi, prin urmare, nu se poate invoca încãlcarea dreptului la apãrare. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248, 258 şi 147 din Codul penal, raportate la art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, se apreciazã ca aceasta este neîntemeiatã, neexistand nici o contradictie între textele de lege invocate şi prevederile constituţionale. Se mai arata ca autorii exceptiei au fost trimişi în judecata pentru fapte sãvârşite înainte de intrarea în vigoare a <>Legii nr. 188/1999 .
Potrivit <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul sau de vedere, arata ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. Art. 224 din Codul penal, prin instituirea efectuãrii, în vederea începerii urmãririi penale, a unor acte premergãtoare, nu este de natura sa aducã atingere dreptului la apãrare atâta timp cat acesta este pe deplin respectat în cursul procesului penal, asa cum precizeazã şi art. 24 din Constituţie. Din redactarea art. 224 şi a art. 172 alin. 1 din Codul de procedura penalã nu rezulta o încãlcare a art. 49 din Constituţie, iar în ceea ce priveşte dreptul oricãrui invinuit sau inculpat de a fi informat asupra naturii invinuirii ce i se aduce, acest lucru este pe deplin reflectat în art. 6 din Codul de procedura penalã. Cu privire la art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale se arata ca prin art. 6 pct. 3 lit. a) din Convenţie se acorda dreptul oricãrui acuzat de a fi informat în termenul cel mai scurt asupra naturii şi cauzei acuzatiei ce i se aduce. Se arata totodatã ca acest text trebuie sa fie analizat în raport cu lit. b) din acelaşi paragraf, care conferã oricãrui acuzat dreptul de a dispune de timpul şi înlesnirile necesare pregãtirii apãrãrii sale, cat şi în raport cu câmpul de aplicare a termenului de "acuzaţie", precis delimitat de jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului. Raportand prevederile Codului de procedura penalã roman la jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, se constata ca în principiu se poate vorbi de existenta unei "acuzatii" din momentul punerii în mişcare a acţiunii penale. O data cu aceasta organul de cercetare penalã are obligaţia de a-l chema pe inculpat, de a-i comunica fapta pentru care este invinuit şi de a-i da explicaţii cu privire la drepturile pe care le are (art. 236 şi 237 din Codul de procedura penalã). Conform Codului de procedura penalã roman persoana acuzata este instiintata în timpul urmãririi penale asupra naturii şi cauzei acuzatiei ce i se aduce şi în nici un caz o persoana nu poate fi trimisa în judecata fãrã ca ea sa fi dispus de timpul necesar realizãrii apãrãrii sale. În consecinta, nu se poate susţine ca art. 172 şi 224 din Codul de procedura penalã incalca art. 6 pct. 3 lit. a) şi b) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi, deci, nici art. 20 alin. (1) din Constituţie.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 248, a art. 147 alin. 1 şi a art. 258 din Codul penal, considerate ca fiind contrare art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, în punctul de vedere al Guvernului se menţioneazã ca potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale reglementãrile privitoare la notiunile de funcţionar public şi funcţionar, inclusiv cele legate de infracţiunile sãvârşite de persoanele având aceasta calitate, sunt de nivelul legii. Cele doua notiuni definite la art. 147 din Codul penal nu sunt de rang constituţional şi, de aceea, extinderea rãspunderii penale pentru infracţiunile prevãzute la art. 246-250 din Codul penal de la functionarii publici la ceilalţi funcţionari, prin dispoziţiile art. 258 din Codul penal, nu poate fi consideratã neconstitutionala atâta vreme cat reglementãrile privitoare la notiunile de "funcţionar public" şi "funcţionar", inclusiv incriminarile care presupun o astfel de calitate a subiectului activ, sunt caracterizate prin Constituţie ca ţinând de domeniul legii. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 248 din Codul penal, acestea nu fac decât sa precizeze calitatea subiectului activ al infracţiunii, aceea de funcţionar public, ceea ce nu are nimic neconstitutional. Atât Codul penal, cat şi <>Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici sunt legi organice, iar neconcordanta ce se susţine ca ar exista între <>art. 147 din Codul penal şi dispoziţiile Legii nr. 188/1999 nu ridica o problema de ordin constituţional, ci o problema de interpretare juridicã.
Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã constata ca este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizatã.
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedura penalã, precum şi dispoziţiile art. 248, 258 şi 147 din Codul penal.
Dispoziţiile criticate din Codul de procedura penalã au urmãtorul conţinut:
- Art. 172 alin. 1: "În cursul urmãririi penale, apãrãtorul învinuitului sau inculpatului are dreptul sa asiste la efectuarea oricãrui act de urmãrire penalã şi poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa aparatorului nu impiedica efectuarea actului de urmãrire penalã, dacã exista dovada ca apãrãtorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuãrii actului.";
- Art. 224: "În vederea începerii urmãririi penale, organul de urmãrire penalã poate efectua acte premergãtoare.
De asemenea, în vederea strangerii datelor necesare organelor de urmãrire penalã pentru începerea urmãririi penale, pot efectua acte premergãtoare şi lucrãtorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţãri la adresa siguranţei naţionale.
Procesul-verbal prin care se constata efectuarea unor acte premergãtoare poate constitui mijloc de proba."
Dispoziţiile criticate din Codul penal au urmãtorul conţinut:
- Art. 147: "Prin <<funcţionar public>> se înţelege orice persoana care exercita permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investitã, o însãrcinare de orice natura, retribuitã sau nu, în serviciul unei unitãţi dintre cele la care se referã art. 145.
Prin <<funcţionar>> se înţelege persoana menţionatã în alin. 1, precum şi orice salariat care exercita o însãrcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevãzute în acel alineat.";
- Art. 248: "Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţa, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzeazã o tulburare însemnatã bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unitãţi din cele la care se referã art. 145 sau o paguba patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.";
- Art. 258: "Dispoziţiile art. 246-250 privitoare la funcţionari publici se aplica şi celorlalţi funcţionari, în acest caz maximul pedepsei reducându-se cu o treime."
Textele constituţionale invocate de autorul exceptiei ca fiind incalcate sunt:
- Art. 20: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacã exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale.";
- Art. 24 alin. (1): "Dreptul la apãrare este garantat.";
- Art. 49: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacã se impune, dupã caz, pentru: apãrarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav."
(2) Restrangerea trebuie sa fie proporţionalã cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenta dreptului sau a libertãţii.";
- Art. 72 alin. (3) lit. i): "Prin lege organicã se reglementeazã: [...]
i) statutul funcţionarilor publici;".
Totodatã, se arata ca sunt incalcate şi dispoziţiile art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, potrivit cãrora: "Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) sa fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limba pe care o înţelege şi în mod amãnunţit, asupra naturii şi cauzei acuzatiei aduse impotriva sa;
b) sa dispunã de timpul şi înlesnirile necesare pregãtirii apãrãrii sale;
c) sa se apere el însuşi sau sa fie asistat de un apãrãtor ales de el şi, dacã nu dispune de mijloacele necesare pentru a plati un apãrãtor, sa poatã fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d) sa intrebe sau sa solicite audierea martorilor acuzarii şi sa obţinã citarea şi audierea martorilor apãrãrii în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzarii [...]."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicatã, Curtea Constituţionalã constata ca în esenta autorii exceptiei de neconstituţionalitate critica dispoziţiile art. 172 alin. 1 din Codul de procedura penalã, întrucât acestea limiteazã exerciţiul dreptului la apãrare al învinuitului şi al inculpatului, asigurându-l doar pe parcursul procesului penal, iar nu şi în faza premergãtoare procesului, deşi în temeiul art. 224 din acelaşi cod organul de urmãrire penalã efectueazã numeroase acte de cercetare anterior declansarii procesului penal. Se susţine ca organul de urmãrire penalã nu este obligat sa încunoştinţeze persoana cercetata în legatura cu actele premergãtoare şi nici sa asigure acesteia exercitarea dreptului la apãrare şi asistarea aparatorului la efectuarea acestor acte. În consecinta, se apreciazã ca aceste texte din Codul de procedura penalã contravin art. 24 din Constituţie şi art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
În legatura cu susţinerea potrivit cãreia dispoziţiile legale criticate incalca prevederile art. 24 din Constituţie, Curtea Constituţionalã constata ca, dimpotriva, art. 172 alin. 1 din Codul de procedura penalã transpune în norme procedurale, pentru inculpat, invinuit şi celelalte pãrţi ale procesului penal, pe tot parcursul procesului penal, principiul constituţional al dreptului la apãrare, inclusiv sub aspectul dreptului acestora de a fi asistaţi de apãrãtor.
Curtea constata, de asemenea, ca în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. 1 din Codul de procedura penalã "Procesul penal se desfãşoarã atât în cursul urmãririi penale cat şi în cursul judecaţii, potrivit dispoziţiilor prevãzute de lege". Art. 224 din Codul de procedura penalã reglementeazã posibilitatea efectuãrii unor acte premergãtoare începerii procesului penal. Faza actelor premergãtoare nu este parte componenta a procesului penal şi, într-adevãr, pentru aceasta faza nu este reglementatã asigurarea exercitãrii dreptului la apãrare. Este de observat însã ca potrivit prevederilor art. 224 alin. 1 din Codul de procedura penalã actele premergãtoare se efectueazã "în vederea începerii urmãririi penale".
Începerea urmãririi penale se dispune, de principiu, în rem, atunci când exista date cu privire la sãvârşirea unei infracţiuni, astfel cum prevede art. 228 alin. 1 din Codul de procedura penalã, potrivit cãruia "Organul de urmãrire penalã sesizat în vreunul din modurile prevãzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmãririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergãtoare efectuate nu rezulta vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevãzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b^1)". Începerea urmãririi penale se dispune în personam numai dacã, în acelaşi timp, exista suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii.
Totodatã, alin. 3 al art. 224 din Codul de procedura penalã prevede ca "Procesul-verbal prin care se constata efectuarea unor acte premergãtoare poate constitui mijloc de proba". Rezulta deci ca în aceasta faza, cu excepţia procesului-verbal menţionat în textul citat, nu pot fi efectuate acte de procedura care sa constituie mijloace de proba în sensul prevederilor art. 64 din Codul de procedura penalã şi care sa vizeze o anumitã persoana, banuita ca fiind autorul infracţiunii.
Curtea retine ca efectuarea în practica, în cadrul actelor premergãtoare, a unor acte specifice urmãririi penale, în scopul eludarii garanţiilor procesuale asigurate persoanelor implicate într-o urmãrire penalã, în speta a dreptului la apãrare, asa cum se susţine în motivarea exceptiei de neconstituţionalitate din cauza, chiar dacã ar fi realã, reprezintã o problema de aplicare şi respectare a legii, care nu intra sub incidenta contenciosului constituţional.
De altfel, prin Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, Curtea a reţinut ca "garantarea dreptului la apãrare nu se poate asigura în afarã procesului penal, înainte de începerea urmãririi penale, când fãptuitorul nu are calitatea procesuala de invinuit sau inculpat. [...] Efectuarea de cãtre organele de urmãrire penalã a unor acte premergãtoare, anterior începerii urmãririi penale, în vederea strangerii datelor necesare declansarii procesului penal, nu reprezintã momentul începerii procesului penal şi se efectueazã tocmai pentru a se constata dacã sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal". S-a mai reţinut, de asemenea, ca, deşi "în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedura penalã, procesul-verbal prin care se constata efectuarea unor acte premergãtoare poate constitui mijloc de proba, dreptul la apãrare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încãlcat, pentru ca acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de proba, atunci când instanta ar înţelege sa-i dea eficienta".
Asa fiind şi întrucât nu au intervenit împrejurãri noi de natura a modifica aceasta jurisprudenta, Curtea Constituţionalã urmeazã sa respingã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedura penalã, cu raportare la prevederile art. 24 din Constituţie.
De asemenea, Curtea Constituţionalã constata ca este neîntemeiatã şi cea de-a doua critica de neconstituţionalitate referitoare la încãlcarea prevederilor art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Sub acest aspect Curtea retine ca art. 6 pct. 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale reglementeazã drepturile "acuzatului". În sensul acestui articol, noţiunea de "acuzat" priveşte persoana cãreia i se imputa, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmãrire penalã îndreptate impotriva sa, sãvârşirea unei infracţiuni. Asa cum s-a arãtat şi anterior, asemenea acte se efectueazã, potrivit regulilor procedurii penale romane, doar în cursul procesului penal, în condiţiile asigurãrii exercitãrii dreptului la apãrare prevãzut la art. 24 din Constituţie. Fata de cele arãtate Curtea retine ca textele de lege criticate nu aduc atingere dreptului la apãrare nici prin raportarea lor la prevederile art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, prevederi aplicabile potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, excepţia de neconstituţionalitate urmând sa fie respinsã şi sub acest aspect.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147, art. 248 şi ale art. 258 din Codul penal, Curtea Constituţionalã constata ca şi sub acest aspect aceasta este neîntemeiatã şi, în consecinta, urmeazã sa fie respinsã, întrucât reglementãrile privitoare la notiunile de "funcţionar public" şi "funcţionar", inclusiv incriminarile care presupun o astfel de calitate a subiectului activ, nu reprezintã o problema de domeniul jurisdicţiei constituţionale. În acest sens este şi jurisprudenta Curţii Constituţionale (de exemplu Decizia nr. 192 din 12 noiembrie 2000, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 9 ianuarie 2001).
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte soluţia de respingere a exceptiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 224 din Codul de procedura penalã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 224 şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedura penalã, precum şi a dispoziţiilor art. 147, art. 248 şi art. 258 din Codul penal, excepţie ridicatã de Rada Stanescu şi Anica Codarleanu în Dosarul nr. 548/2000 al Judecãtoriei Sfantu Gheorghe.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 26 aprilie 2001.
PREŞEDINTELE
CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Cristina Radu
OPINIE SEPARATĂ
Suntem de acord cu soluţia pronunţatã în privinta dispoziţiilor art. 172 alin. 1 din Codul de procedura penalã, precum şi a dispoziţiilor art. 147, art. 248 şi ale art. 258 din Codul penal.
Pe de alta parte, consideram ca, prin decizia pronunţatã, trebuia sa se admitã în parte excepţia de neconstituţionalitate şi sa se constate ca dispoziţiile art. 224 din Codul de procedura penalã sunt neconstituţionale, în mãsura în care, conform acestora, declaraţia data sau expertiza efectuatã în faza actelor premergãtoare - fãrã ca persoanei care face acea declaraţie sau la care se referã expertiza sa i se fi adus la cunostinta ca are dreptul sa fie asistatã de un avocat ales - pot fi constatate în procesul-verbal prevãzut de alin. final al art. 224, în vederea folosirii acestuia în procesul penal, ca mijloc de proba impotriva persoanei care a fãcut declaraţia în aceste condiţii sau, dupã caz, impotriva persoanei la care se referã expertiza efectuatã în aceste condiţii.
În opinia noastrã, dispoziţiile art. 224 din Codul de procedura penalã, în mãsura în care nu previn asemenea consecinţe, sunt contrare prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora "Dreptul la apãrare este garantat".
I. Decizia la care se referã prezenta opinie separatã ajunge la concluzia constituţionalitãţii dispoziţiilor art. 224 din Codul de procedura penalã prin raportarea acestora, în mod exclusiv, la prevederile alin. (2) al art. 24 din Constituţie, text conform cãruia "În tot cursul procesului, pãrţile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu".
Suntem şi noi de acord ca prin prisma acestor din urma dispoziţii constituţionale se asigura dreptul la apãrare (şi anume, prin acordarea de asistenta calificatã în domeniul juridic) pe tot parcursul procesului penal, asadar din momentul începerii acestuia şi pana la finalizarea lui prin pronunţarea unei hotãrâri judecãtoreşti definitive. Cu alte cuvinte, suntem de acord ca ipoteza normei constituţionale cuprinse în alin. (2) al art. 24 este aceea a existenţei unui proces penal început şi nefinalizat.
Nu suntem însã de acord cu interpretarea per a contrario pe care se întemeiazã - implicit - decizia pronunţatã cu majoritate de voturi, interpretare în sensul ca numai în timpul procesului penal se garanteazã constituţional dreptul la apãrare, sub forma asigurãrii asistenţei juridice de cãtre un avocat ales. Din punctul nostru de vedere, aceasta interpretare per a contrario restrânge neîntemeiat ipoteza de aplicare a prevederilor alin. (1) al art. 24 din Constituţie, text care conţine o formulare generalã: "Dreptul la apãrare este garantat." În absenta oricãrei circumstantieri, textul reprodus are aplicabilitate şi în afarã procesului penal, asadar inclusiv anterior începerii acestuia, cu alte cuvinte şi în faza "actelor premergãtoare" reglementate prin art. 224 din Codul de procedura penalã.
Dreptul la apãrare conţine numeroase prerogative, iar una dintre acestea este incontestabil posibilitatea persoanei de a beneficia de asistenta juridicã, în condiţiile stabilite prin legislaţia aplicabilã acestei forme de activitate juridicã.
În consecinta, dreptul persoanei de a fi asistatã de un avocat ales este consacrat constituţional şi pentru faza "actelor premergãtoare".
II. "Actele premergãtoare" la care se referã art. 224 din Codul de procedura penalã se pot prezenta, în mod concret, sub multiple forme de activitãţi ce sunt sãvârşite "[...] în vederea strangerii datelor necesare organelor de urmãrire penalã pentru începerea urmãririi penale [...]" (art. 224 alin. 2 teza întâi din Codul de procedura penalã), precum: ridicarea de probe materiale sau de înscrisuri, constatãri tehnico-ştiinţifice ori medico-legale, efectuarea de expertize, operaţiuni de observare a persoanelor suspecte, luarea de declaraţii, realizarea de fotografii, efectuarea de înregistrãri audio sau video etc.
III. Deşi regula instituitã de norma constituţionalã este aceea conform cãreia în faza actelor premergãtoare persoana are dreptul de a fi asistatã de un avocat, este evident ca numai unele categorii de acte premergãtoare se preteaza la a fi efectuate în condiţiile în care, concomitent, se asigura asistenta juridicã a persoanei la care ele se referã. De exemplu, nu s-ar putea concepe aducerea la cunostinta persoanei, în vederea eventualei angajari de cãtre aceasta a unui avocat, a intentiei de realizare a unor acte premergãtoare sub forma înregistrãrilor audio sau video (efectuate, desigur, în condiţii legale, conform prevederilor art. 91^1 şi urmãtoarele din Codul de procedura penalã). Tot astfel, aceeaşi incompatibilitate ar exista şi în cazul operaţiunilor de observare, de cãtre organele specializate ale statului, a persoanelor suspecte de sãvârşirea unor infracţiuni, aceste acte premergãtoare pierzându-şi orice eficienta atunci când, concomitent, s-ar asigura acelor persoane asistarea prin avocat. În aceste ipoteze, precum şi în altele asemãnãtoare, activitatea de combatere şi de prevenire a sãvârşirii infracţiunilor (îndeosebi atunci când este vorba despre formele organizate de criminalitate) ar deveni, practic, imposibila şi, de aceea, în privinta actelor premergãtoare, este inadmisibila garantarea generalizata a exercitãrii dreptului constituţional la apãrare, sub forma prerogativei asigurãrii asistenţei juridice calificate. Aceasta consecinta se afla în deplina concordanta cu dispoziţiile art. 49 din Constituţie, conform cãrora: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacã se impune, dupã caz, pentru: apãrarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrangerea trebuie sa fie proporţionalã cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenta dreptului sau a libertãţii."
IV. Alte categorii de acte premergãtoare pot fi, însã, realizate fãrã ca finalitatea lor sa fie înlãturatã atunci când persoanei la care acestea se referã i se asigura exercitarea dreptului la apãrare (drept garantat, fãrã nici o circumstantiere, de art. 24 alin. (1) din Constituţie) prin prerogativa asistarii acelei persoane de cãtre avocat în timpul efectuãrii actului premergãtor.
Luarea de declaraţii şi efectuarea de expertize intra, cu siguranta, în aceasta situaţie, în sensul ca, în principiu, asistarea de cãtre avocat a celui cãruia i se ia o declaraţie de cãtre un organ al statului sau participarea avocatului la efectuarea expertizei nu sunt incompatibile, prin ele însele, cu sãvârşirea acestor categorii de acte premergãtoare.
V. Este adevãrat ca, în practica, se pot ivi şi situaţii când, pentru ratiuni de tactica a cercetãrii, sa fie necesarã luarea de declaraţii sau efectuarea de expertize fãrã asistarea persoanei de cãtre avocat; aceasta nu constituie o încãlcare a dreptului constituţional la apãrare, dacã rezultatul acestor acte premergãtoare nu este consemnat, în baza art. 224 alin. final din Codul de procedura penalã, în procesul-verbal prin care se constata efectuarea unor acte premergãtoare şi care poate constitui mijloc de proba.
Nu aceeaşi este, însã, situaţia în ipoteza în care:
- declaraţia este luatã unei persoane de cãtre organe ale statului;
- acestei persoane nu i s-a adus la cunostinta ca are dreptul ca, dacã doreşte, sa fie asistatã de un avocat ales;
- ulterior, declaraţia luatã în asemenea împrejurãri este consemnatã în procesul-verbal ce poate constitui mijloc de proba în procesul penal, impotriva persoanei care a fãcut acea declaraţie.
Tot astfel, este încãlcat dreptul la apãrare garantat - într-un mod necircumstantiat - de art. 24 alin. (1) din Constituţie, atunci când se efectueazã o expertiza, fãrã ca persoana vizata prin aceasta sa poatã fi asistatã de avocat, iar rezultatele expertizei sunt utilizate, indirect (prin intermediul procesului-verbal prevãzut la art. 224 alin. (1) din Codul de procedura penalã), în procesul penal început ulterior impotriva acelei persoane.
Respectarea dreptului constituţional la apãrare prin intermediul asistarii persoanei de cãtre avocat impune organelor statului ca, în situaţia în care, din declaraţiile luate sau din expertizele efectuate - fãrã ca persoana sa fi fost asistatã de avocat -, rezulta indicii cu privire la posibilitatea sãvârşirii unei infracţiuni de cãtre acea persoana, sa se procedeze din nou la luarea declaraţiei ori, dupã caz, la efectuarea expertizei; de aceasta data, însã, este necesar sa se aducã la cunostinta acelei persoane ca are dreptul ca, dacã doreşte, sa fie asistatã de avocat ales; numai în acest fel conţinutul declaraţiilor sau acela al expertizelor poate fi consemnat în procesul-verbal prevãzut la art. 224 alin. final din Codul de procedura penalã, care poate constitui mijloc de proba.
Dacã, totuşi, procesul-verbal ar fi întocmit fãrã sa se fi urmat aceste proceduri, acel proces-verbal - de plano - nu poate sa constituie mijloc de proba în procesul penal îndreptat impotriva persoanei cãreia i-a fost încãlcat, în faza actelor premergãtoare, dreptul constituţional la apãrare.
VI. Din cele de mai sus, se desprinde existenta unui drept "la tãcere", consacrat - implicit - prin dispoziţiile generale ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, pentru persoana care, aflatã în fata unui organ al statului, îşi manifesta vointa de a beneficia de garanţia constituţionalã, prin asistarea sa de cãtre un avocat ales, pe parcursul îndeplinirii de cãtre acel organ de stat a atribuţiilor sale prevãzute de lege. Este de la sine înţeles ca acest drept opereazã inclusiv pentru persoana care este chematã în calitate de martor. Nici un organ al statului, aflat în exercitarea atribuţiilor sale legale, nu poate pretinde unei persoane sa facã declaraţii fãrã ca, mai înainte, sa aducã la cunostinta acelei persoane, într-o modalitate adecvatã împrejurãrilor concrete, ca, în baza art. 24 alin. (1) din Constituţie, are dreptul la asistenta juridicã din partea unui avocat ales. Declaraţia ce s-ar da fãrã ca aceasta condiţie sa fie îndeplinitã nu poate fi utilizata - direct ori indirect - impotriva persoanei care a fost lipsitã de exerciţiul dreptului la apãrare.
Enunturile de principiu imediat anterioare pot cunoaşte, desigur, circumstantieri, ca urmare a aplicãrii prevederilor art. 49 din Constituţie, ce permit legiuitorului sa procedeze la restrangerea exerciţiului unor drepturi sau libertãţi, inclusiv a dreptului la apãrare consacrat în termeni generali de dispoziţiile constituţionale ale art. 24 alin. (1). Asemenea restrangeri se pot, însã, realiza: numai prin lege; numai pentru scopurile limitativ enumerate de alin. (1) al art. 49 din Constituţie; numai dacã sunt proporţionale cu situaţia care le-a determinat; şi numai dacã nu ating însãşi existenta dreptului constituţional la apãrare.
VII. Legislaţia statelor cu tradiţie democrata consacra - în forme specifice - un asemenea sistem, de garantare generalã a dreptului la apãrare, inclusiv prin utilizarea prerogativei asistarii persoanei de cãtre avocat.
Astfel, de exemplu, în Statele Unite ale Americii, prin decizia pronunţatã în anul 1966 în cazul Miranda v. Arizona, Curtea Suprema federala a stabilit, printre altele, ca persoanele au dreptul la apãrare pe parcursul întregii etape a actelor premergãtoare. Organele statului nu pot folosi declaraţiile date de persoane fãrã respectarea anumitor garanţii procesuale, printre care se afla şi dreptul la apãrare prin avocat. În situaţia în care o persoana nu beneficiazã de asistenta unui avocat, organele de stat trebuie sa dovedeascã faptul ca acea persoana a fost informatã anterior oricãrei întrebãri ca are dreptul la asistenta unui avocat, astfel încât acea persoana a renunţat la dreptul sau la apãrare în deplina cunostinta de cauza. Atunci când suspectul solicita sa se consulte cu un apãrãtor calificat înainte de a face orice declaraţie, acestuia nu i se poate pune nici o intrebare. Simplul fapt ca suspectul a rãspuns la unele întrebãri sau ca a fãcut în mod voluntar unele declaraţii nu determina concluzia ca acesta a renunţat la dreptul sau de a nu rãspunde la întrebãrile ulterioare. El poate decide în orice moment sa se consulte cu un avocat şi numai dupã aceea sa continue sa rãspundã.
În vederea pronunţãrii deciziei în cazul Miranda v. Arizona, Curtea Suprema a Statelor Unite ale Americii a luat în considerare şi unele aspecte care reieseau din manualele de poliţie, referitoare la procedura de ancheta. Astfel, aceste metode, care vizau presiuni de ordin psihologic asupra individului anchetat, recomandau interogarea acestuia singur şi înlãturarea oricãrui sprijin din exterior. De asemenea, ofiţerii de poliţie erau instruiti sa recurgã la practica interogatoriului fãrã pauza, la stratageme constând în acordarea de sfaturi juridice intentionat eronate şi alte asemenea metode care profitau de izolarea şi nesiguranta suspectului interogat.
VIII. În concluzie, dispoziţiile art. 224 din Codul de procedura penalã incalca prevederile art. 24 alin. (1) din Constituţie ("Dreptul la apãrare este garantat"), întrucât permit ca în faza actelor premergãtoare sa se ia declaraţie ori sa se efectueze expertiza fãrã ca persoanei care face declaraţia sau la care se referã expertiza sa i se fi adus la cunostinta ca are dreptul la asistenta prin avocat ales, iar acea declaraţie sau expertiza poate fi constatatã în procesul-verbal prevãzut în alin. final al art. 224, în vederea folosirii acestuia în procesul penal ca mijloc de proba impotriva persoanei care a fãcut declaraţia în aceste condiţii sau, dupã caz, impotriva persoanei la care se referã expertiza efectuatã în aceste condiţii.
IX. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie România este stat de drept. De aceea, considerentele şi dispozitivul deciziei la care se referã prezenta opinie separatã (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de cãtre majoritatea judecãtorilor Curţii Constituţionale) sunt singurele care produc efecte obligatorii, "erga omnes", conform art. 145 alin. (2) din Constituţie. Atât considerentele, cat şi enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertãţii de exprimare şi afirmarea independentei judecãtorilor Curţii Constituţionale, fãrã a produce însã vreun efect juridic în privinta soluţionãrii litigiului aflat pe rolul instanţei judecãtoreşti sau în privinta neconstitutionalitatii prevederilor art. 224 din Codul de procedura penalã, în înţelesul delimitat prin decizia la care se referã aceasta opinie separatã. Orice decizie a Curţii Constituţionale este obligatorie "erga omnes", în mãsura în care a fost pronunţatã cu votul a cel puţin 5 judecãtori, conform <>art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã. Nu exista grade ale obligativitatii deciziilor Curţii Constituţionale în raport cu numãrul de voturi exprimat pentru soluţia pronunţatã. De aceea, autoritãţile şi instituţiile statului sunt obligate sa dea curs soluţiei decise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei pronunţate cu unanimitatea voturilor judecãtorilor ce formeazã completul de judecata.
Lucian Mihai
Romul Petru Vonica
Ioan Muraru
Nicolae Popa
-------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
