Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 120 din 1 martie 2005 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 31 alin. 1 si 2 si ale art. 34 alin. 2 din Codul de procedura civila
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 346 din 25 aprilie 2005
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor
Florentina Baltã - procuror
Cristina Toma - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. 1 şi 2 şi ale art. 34 alin. 2 din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Ana Neagu în Dosarul nr. 1.846/2004 al Judecãtoriei Sectorului 2 Bucureşti.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiatã. Invocã în acest sens jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, respectiv <>Decizia nr. 244 din 17 septembrie 2002 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 15 octombrie 2002, şi <>Decizia nr. 196 din 13 mai 2003 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 13 iunie 2003, arãtând cã motivele pentru care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsã îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauzã.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, reţine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 4 octombrie 2004, pronunţatã în Dosarul nr. 1.846/2004, Judecãtoria Sectorului 2 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. 1 şi 2 şi ale art. 34 alin. 2 din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Ana Neagu.
În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia aratã cã dispoziţiile art. 31 alin. 1 din Codul de procedurã civilã contravin prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât instituie un regim discriminatoriu, permiţând instanţei de judecatã ascultarea judecãtorului recuzat numai atunci când aceasta gãseşte de cuviinţã. Aratã cã pãrţile sunt obligate sã îşi motiveze cererile de recuzare, însã judecãtorii nu sunt obligaţi sã rãspundã cu privire la cele petrecute în sala de judecatã şi cu privire la motivele ce au dus la judecarea lor, creându-se astfel un tratament diferenţiat fãrã o justificare legalã.
Apreciazã cã dispoziţiile art. 31 alin. 1 din Codul de procedurã civilã încalcã şi prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, deoarece etapa oralã şi contradictorie a judecãţii dispare cu desãvârşire, pãrţile nemaiputând sã-şi susţinã punctul de vedere cu privire la o cerere pe care au formulat-o. Considerã cã dispare şi caracterul echitabil al judecãţii, în momentul în care judecãtorul recuzat poate fi prezent la judecarea cererii de recuzare, dar pãrţii i se interzice acest lucru. Aratã cã dispoziţiile de lege amintite mai sus contravin şi prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Considerã cã dispoziţiile art. 31 alin. 1 din Codul de procedurã civilã încalcã şi dreptul la apãrare, întrucât partea, neputând fi prezentã la soluţionarea cererii de recuzare, nu îşi poate susţine punctul de vedere în faţa instanţei. Aceleaşi dispoziţii de lege reprezintã restrângeri ale tuturor drepturilor amintite, încãlcând prevederile art. 53 din Constituţie şi pe cele ale art. 17 şi 18 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 31 alin. 2 din Codul de procedurã civilã, apreciazã cã acestea încalcã dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentalã. Aratã în acest sens cã nu existã nici o raţiune pentru care una sau alta dintre probe, în speţã interogatoriul, sã fie exclusã cu desãvârşire, cu atât mai mult cu cât nu întotdeauna pãrţile pot dovedi veridicitatea cazurilor de recuzare prin intermediul altor mijloace de probã. Apreciazã cã de cele mai multe ori consemnãrile din caietul grefierului de şedinţã reprezintã un rezumat al celor discutate şi pot scãpa aspecte esenţiale în dovedirea motivelor de recuzare. Aratã cã interzicerea administrãrii probei cu interogatoriul judecãtorului încalcã şi dispoziţiile art. 53 din Constituţie şi pe cele ale art. 17 şi 18 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Referitor la prevederile art. 34 alin. 2 din Codul de procedurã civilã, considerã cã acestea încalcã dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentalã, precum şi pe cele ale art. 13, 17 şi 18 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Aratã în acest sens cã, în condiţiile în care încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare nu poate fi atacatã decât o datã cu fondul, în cazul în care aceastã încheiere a fost pronunţatã în faza recursului, ea nu mai poate fi atacatã prin nici o cale ordinarã, îngrãdindu-se astfel dreptul pãrţii la un proces echitabil, precum şi accesul liber la justiţie.
Judecãtoria Sectorului 2 Bucureşti aratã cã instanţa de judecatã aplicã dispoziţiile legale şi apreciazã asupra oportunitãţii unei anume mãsuri, în speţã aceea de a asculta punctul de vedere al judecãtorului recuzat, iar posibilitatea de a aprecia nu poate fi consideratã drept o discriminare. Mai aratã cã cerinţa legiuitorului de a obliga partea sã îşi motiveze cererea prin care sesizeazã instanţa este fireascã, întrucât, în sens contrar, instanţa nu ar avea asupra a ce sã se pronunţe şi tocmai pentru cã punctul de vedere al pãrţii este expus în cererea de recuzare, uneori, în funcţie de motivele de recuzare invocate, se apreciazã necesitatea ascultãrii sau nu a punctului de vedere al judecãtorului recuzat. Constatã cã în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat cã art. 16 din Constituţie vizeazã egalitatea în drepturi între cetãţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertãţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic în ceea ce priveşte aplicarea unei mãsuri, indiferent de natura ei.
Aratã cã dispoziţiile art. 31 alin. 1 din Codul de procedurã civilã nu încalcã dreptul pãrţii de a se adresa liber justiţiei atâta vreme cât aceasta are posibilitatea sã indice, conform art. 29 din acelaşi cod, motivele de recuzare şi, eventual, probele solicitate pentru dovedirea acestor motive.
În ceea ce priveşte faptul cã partea nu poate fi prezentã la judecatã, iar judecãtorul recuzat poate fi ascultat, apreciazã cã nu se creeazã un tratament diferenţiat, partea având posibilitatea, fãrã nici un fel de îngrãdire, sã-şi motiveze pe larg cererea de recuzare, iar judecãtorul poate fi ascultat doar cu privire la motivele de recuzare.
Constatã cã motivele de recuzare pot fi dovedite prin înscrisuri, început de dovadã scrisã, completate cu declaraţii de martori ori prin declaraţii de martori, legea interzicând proba cu interogatoriu, dar acest fapt nu încalcã dreptul la apãrare sau dreptul la un proces echitabil atâta vreme cât partea este obligatã sã-şi motiveze cererea, iar judecãtorul poate fi ascultat cu privire la motivele de recuzare.
Apreciazã cã nu poate fi primitã susţinerea pârâtului în sensul cã nu existã posibilitatea redãrii integrale şi fidele a dezbaterilor ce au loc în salã, întrucât este de principiu cã notele grefierului reflectã fidel susţinerile pãrţilor şi dezbaterile ce au loc în sala de judecatã.
Aratã cã, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, reglementarea de cãtre legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferitã prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientã de a preveni exercitarea sa abuzivã în detrimentul altor titulari de drepturi în egalã mãsurã ocrotite.
În concluzie, instanţa de judecatã considerã cã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. 1 şi 2 şi ale art. 34 alin. 2 din Codul de procedurã civilã este neîntemeiatã.
Potrivit dispoziţiilor <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Guvernul considerã cã egalitatea în faţa legii se apreciazã prin aplicarea aceluiaşi tratament juridic persoanelor care se aflã în situaţii identice. Or, în susţinerea excepţiei, încãlcarea principiului egalitãţii de tratament se apreciazã prin discriminarea existentã între judecãtorul care nu este obligat sã rãspundã cu privire la cererea de recuzare şi pãrţile care sunt obligate sã-şi motiveze cererea de recuzare.
Aratã cã cererea de recuzare nu constituie o acţiune de sine stãtãtoare, având ca obiect realizarea sau recunoaşterea unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedurã integratã procesului în curs de judecatã, al cãrei scop este tocmai asigurarea desfãşurãrii normale a judecãţii, iar nu împiedicarea accesului liber la justiţie. Tocmai în considerarea acestui principiu constituţional legiuitorul a prevãzut posibilitatea atacãrii numai o datã cu fondul a încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, spre deosebire de încheierile prin care se încuviinţeazã sau se respinge abţinerea, ca şi de aceea prin care se încuviinţeazã recuzarea, care nu sunt supuse nici unei cãi de atac.
Constatã cã dispoziţiile art. 34 alin. 1 din Codul de procedurã civilã sunt în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, precum şi cã în jurisprudenţa sa Curtea Constituţionalã a statuat în mod constant cã accesul liber la justiţie nu presupune accesul la toate instanţele judecãtoreşti şi la toate cãile de atac prevãzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care, în considerarea unor situaţii speciale, poate institui reguli speciale.
În ceea ce priveşte pretinsa încãlcare a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, aratã cã judecarea cererii de recuzare nu vizeazã fondul cauzei şi nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii, ci instanţa pronunţã în şedinţã publicã o încheiere asupra recuzãrii. Prin aceastã reglementare legiuitorul a avut în vedere instituirea unei proceduri simple şi operative de soluţionare a acestei cereri.
Considerã cã dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentalã nu sunt incidente în cauzã, întrucât ne aflãm în prezenţa reglementãrii procedurii de judecatã, al cãrei scop este tocmai asigurarea desfãşurãrii normale a judecãţii.
În concluzie, Guvernul considerã cã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. 1 şi 2 şi ale art. 34 alin. 2 din Codul de procedurã civilã este neîntemeiatã.
Avocatul Poporului apreciazã cã dispoziţiile art. 31 alin. 1 şi 2 şi ale art. 34 alin. 2 din Codul de procedurã civilã nu aduc atingere principiului egalitãţii cetãţenilor în faţa legii şi a autoritãţilor publice, întrucât se aplicã tuturor persoanelor fizice aflate în situaţia reglementatã de ipoteza normei juridice, fãrã a institui privilegii sau discriminãri pe considerente arbitrare.
Constatã cã prevederile de lege criticate nu încalcã principiul liberului acces la justiţie, respectiv dreptul pãrţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, deoarece judecarea cererii de recuzare nu vizeazã fondul cauzei şi nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii. Apreciazã cã, prin reglementarea procedurii de soluţionare a cererii de recuzare, legiuitorul a urmãrit sã împiedice tergiversarea cauzelor civile, asigurând soluţionarea acestora într-un termen rezonabil.
Aratã cã, din coroborarea dispoziţiilor art. 24 cu cele ale art. 128 şi ale art. 126 alin. (2) din Constituţie, rezultã cã reglementarea prin textele de lege criticate a unei proceduri speciale referitoare la recuzare nu este contrarã dreptului la apãrare. În acelaşi timp apreciazã cã dispoziţiile criticate nu pun în discuţie nici restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi.
În concluzie, Avocatul Poporului considerã cã dispoziţiile art. 31 alin. 1 şi 2 şi ale art. 34 alin. 2 din Codul de procedurã civilã sunt constituţionale.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 31 alin. 1 şi 2 şi ale art. 34 alin. 2 din Codul de procedurã civilã, care au urmãtorul cuprins:
- Art. 31 alin. 1 şi 2: "Instanţa decide asupra recuzãrii, în camera de consiliu, fãrã prezenţa pãrţilor şi ascultând pe judecãtorul recuzat numai dacã gãseşte de cuviinţã.
Nu se admite interogatoriul sau jurãmântul ca mijloc de dovadã a motivelor de recuzare.";
- Art. 34 alin. 2: "Încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o datã cu fondul."
Autorul excepţiei susţine cã dispoziţiile legale criticate încalcã prevederile art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 24 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie, care au urmãtorul conţinut:
- Art. 16 alin. (1) şi (2): "(1) Cetãţenii sunt egali în faţa legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.";
- Art. 21 alin. (1), (2) şi (3): "(1) Orice persoanã se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept.
(3) Pãrţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.";
- Art. 24 alin. (1): "Dreptul la apãrare este garantat.";
- Art. 53: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacã se impune, dupã caz, pentru: apãrarea securitãţii naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitãţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusã numai dacã este necesarã într-o societate democraticã. Mãsura trebuie sã fie proporţionalã cu situaţia care a determinat-o, sã fie aplicatã în mod nediscriminatoriu şi fãrã a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertãţii."
De asemenea, autorul excepţiei considerã cã se încalcã şi prevederile art. 6 paragraful 1, art. 13, 17 şi 18 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care au urmãtorul conţinut:
- Art. 6 paragraful 1: "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã, instituitã de lege, care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa. Hotãrârea trebuie sã fie pronunţatã în mod public, dar accesul în sala de şedinţã poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga duratã a procesului sau a unei pãrţi a acestuia în interesul moralitãţii, al ordinii publice ori al securitãţii naţionale într-o societate democraticã, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a pãrţilor la proces o impun, sau în mãsura consideratã absolut necesarã de cãtre instanţã atunci când, în împrejurãri speciale, publicitatea ar fi de naturã sã aducã atingere intereselor justiţiei.";
- Art. 13: "Orice persoanã, ale cãrei drepturi şi libertãţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încãlcate, are dreptul sã se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.";
- Art. 17: "Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretatã ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfãşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmãreşte distrugerea drepturilor sau a libertãţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitãri mai ample acestor drepturi şi libertãţi decât acelea prevãzute de aceastã convenţie.";
- Art. 18: "Restricţiile care, potrivit prezentei convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi libertãţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevãzute."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţionalã constatã cã aceasta este neîntemeiatã şi, în consecinţã, urmeazã a fi respinsã pentru urmãtoarele considerente:
Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat cu privire la dispoziţiile legale criticate prin raportare la aceleaşi dispoziţii constituţionale, precum şi la prevederile art. 6 paragraful 1, art. 13, 17 şi 18 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, prin <>Decizia nr. 11 din 18 ianuarie 2005 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 22 februarie 2005. Cu acel prilej Curtea Constituţionalã a constatat cã, prin reglementarea dispoziţiilor art. 31 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã civilã, legiuitorul a avut în vedere instituirea unei proceduri simple şi operative de soluţionare a cererii de recuzare, întrucât judecarea cererii de recuzare nu vizeazã fondul cauzei şi nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii. Încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca o datã cu fondul, instanţa superioarã de fond urmând a reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţã, atunci când constatã cã cererea de recuzare a fost pe nedrept respinsã. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat în mod constant cã, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, reglementarea procedurii de judecatã, care include şi sistemul probator, este de competenţa exclusivã a legiuitorului.
De asemenea, Curtea a constatat cã cererea de recuzare nu constituie o acţiune de sine stãtãtoare, având ca obiect realizarea sau recunoaşterea unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedurã integratã procesului în curs de judecatã, al cãrei scop este asigurarea desfãşurãrii normale a judecãţii, astfel încât nu poate fi reţinutã critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 alin. 2 din Codul de procedurã civilã faţã de prevederile art. 21 din Constituţie. Tocmai în considerarea principiului liberului acces la justiţie legiuitorul a prevãzut posibilitatea atacãrii numai o datã cu fondul a încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, spre deosebire de încheierile prin care se încuviinţeazã sau se respinge abţinerea, precum şi de aceea prin care se încuviinţeazã recuzarea, care nu sunt supuse nici unei cãi de atac.
În ceea ce priveşte pretinsa încãlcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 53 din Constituţie, Curtea a constatat cã, prin dispoziţiile legale criticate, legiuitorul nu a instituit un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii procesuale diferite.
În acelaşi timp Curtea a reţinut cã dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate nu contravin nici art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, întrucât acestea se referã exclusiv la soluţionarea în fond a cauzei, el nefiind aplicabil unei proceduri derivate, cu caracter derogatoriu, astfel cum este recuzarea.
De asemenea, Curtea a constatat cã, întrucât dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 din Constituţie, care consacrã accesul liber la justiţie, şi nici celor ale art. 24 din Legea fundamentalã, care garanteazã dreptul la apãrare, nu poate fi primitã nici critica autorului excepţiei potrivit cãreia modul de soluţionare a cererii de recuzare determinã o restrângere nejustificatã a accesului liber la justiţie şi a dreptului la apãrare, aducându-se astfel atingere art. 13, 17 şi 18 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Deoarece nu au intervenit elemente noi de naturã sã justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cele statuate în decizia menţionatã îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauzã, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate invocatã urmeazã sã fie respinsã ca neîntemeiatã.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. 1 şi 2 şi ale art. 34 alin. 2 din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Ana Neagu în Dosarul nr. 1.846/2004 al Judecãtoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 1 martie 2005.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Cristina Toma
----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
