Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 857/1/2015
Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei Penale a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
Ioana Bogdan - judecător la Secţia penală - judecător-raportor
Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secţia penală
Simona Daniela Encean - judecător la Secţia penală
Corina Michaela Jîjîie - judecător la Secţia penală
Silvia Cerbu - judecător la Secţia penală
Ana Maria Dascălu - judecător la Secţia penală
Maricela Cobzariu - judecător la Secţia penală
Marius Dan Foitoş - judecător la Secţia penală
Alina Gabriela Păun - magistrat-asistent
S-a luat în examinare sesizarea formulată în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, prin Încheierea din data de 10 februarie 2015, în Dosarul nr. 2.635/93/2014 (4.246/2014), prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la o pedeapsă definitivă pentru o infracţiune care a produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, pentru determinarea maximului special prevăzut de legea nouă urmează să se reţină cauza de majorare a pedepsei prevăzute de art. 309 din Codul penal, chiar dacă prejudiciul produs prin respectiva infracţiune nu depăşeşte pragul prevăzut de art. 183 din Codul penal. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu. La şedinţa de judecată participă doamna Alina Gabriela Păun, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Marinela Mincă, procuror din cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse punctele de vedere exprimate de către toate curţile de apel, excepţie făcând Curtea Militară de Apel, precum şi cel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind ataşat şi raportul întocmit de judecătorul-raportor, care, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, a fost comunicat condamnatului P.F., acesta transmiţând la data de 22 aprilie 2015, prin apărătorul ales, propria opinie asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat pronunţarea unei decizii prin care problema de drept supusă dezlegării în cauza de faţă să primească următoarea rezolvare, respectiv: în procesul de aplicare a art. 6 din Codul penal, în cazul unei condamnări definitive pronunţate pentru o infracţiune care a produs consecinţe deosebit de grave potrivit art. 146 din Codul penal anterior, dar nu şi în accepţiunea art. 183 din Codul penal în vigoare, la determinarea maximului special prevăzut de legea nouă nu se va avea în vedere varianta agravată a infracţiunii prevăzute de art. 309 din Codul penal. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se cauza în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE,asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, prin Încheierea din data de 10 februarie 2015 dată în Dosarul nr. 2.635/93/2014 (4.246/2014), a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept, respectiv, dacă, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal cu privire la o pedeapsă definitivă pentru o infracţiune care a produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, pentru determinarea maximului special prevăzut de legea nouă urmează să se reţină cauza de majorare a pedepsei prevăzute de art. 309 din Codul penal, chiar dacă prejudiciul produs prin respectiva infracţiune nu depăşeşte pragul prevăzut de art. 183 din Codul penal. II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, a fost sesizată cu soluţionarea contestaţiei formulate de condamnatul P.F. împotriva Sentinţei penale nr. 690 din 28 octombrie 2014 a Tribunalului Ilfov, Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 2.635/93/2014. Prin Sentinţa penală nr. 690 din 28 octombrie 2014, Tribunalul Ilfov, Secţia penală, în temeiul art. 23 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, raportat la art. 595 din Codul de procedură penală, a admis contestaţia la executare a condamnatului P.F. având ca obiect Sentinţa penală nr. 1.336 din 11 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3.272 din 27 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, prin care a fost condamnat la pedeapsa de 8 ani închisoare cu executare pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 215^1 alin. 1 şi 2 din Codul penal (1969) cu aplicarea art. 41 alin. 2, art. 75 alin. 1 lit. a), art. 74 alin. 1 lit. a) şi art. 76 alin. 1 lit. a) din Codul penal (1969), întrucât acesta, în perioada 3 septembrie 1998-19 martie 1999, în calitate de director al Sucursalei Sf. Dimitrie a Băncii Internaţionale a Religiilor, împreună cu directorul economic al aceleiaşi sucursale, au cauzat băncii un prejudiciu în cuantum de 1.213.431,57 lei prin acordarea de credite "aparente" şi emiterea unor ordine de plată către terţi, pentru un număr de 6 societăţi comerciale, fără să respecte normele şi procedurile bancare şi fără să existe garanţii şi documente necesare acordării creditelor. În baza art. 6 alin. (1) din Codul penal, art. 295 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 308 şi art. 309 din Codul penal, Deciziei nr. VIII/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost redusă pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215^1 alin. 1 şi 2 din Codul penal (1969) cu aplicarea art. 41 alin. 2, art. 75 alin. 1 lit. a), art. 74 alin. 1 lit. a) şi art. 76 alin. 1 lit. a) din Codul penal (1969), de la 8 ani închisoare la 7 ani închisoare, deducându-se perioada deja executată de la 27 februarie 2001 la 28 februarie 2001 şi de la 1 octombrie 2011 la zi şi anulându-se mandatul de executare a pedepsei emis în baza hotărârii de condamnare, cu consecinţa emiterii unui nou mandat. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215^1 alin. 1 şi 2 din Codul penal (1969), are corespondent în noua reglementare în art. 295 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 309 din Codul penal, forma agravată fiind incidentă în continuare în cauză întrucât, în raport cu Decizia nr. VIII/2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile unite, potrivit căreia, în cadrul contestaţiei la executare în care se invocă modificarea noţiunii de consecinţe deosebit de grave, conform art. 146 din Codul penal (1969), nu se poate schimba încadrarea juridică dată faptei printr-o hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă şi, apoi, reduce pedeapsa aplicată, modificarea înţelesului noţiunii de consecinţe deosebit de grave nu echivalează cu o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, aşa cum stabilesc art. 14 şi art. 15 din Codul penal (1969), pentru a fi incidente dispoziţiile art. 458 şi, respectiv, art. 461 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală (1968). În aceste condiţii s-a apreciat că în privinţa condamnatului P.F. sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 din Codul penal privind aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei întrucât acestuia i-a fost aplicată pedeapsa de 8 ani închisoare, iar noua reglementare sancţionează infracţiunea prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 309 din Codul penal, cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani, motiv pentru care pedeapsa trebuie redusă la maximul special prevăzut de codificarea în vigoare, respectiv la 7 ani. Împotriva hotărârii primei instanţe a formulat contestaţie persoana condamnată P.F., calea de atac fiind înregistrată sub nr. 2.635/93/2014 (4.246/2014) la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, instanţă care, în raport cu situaţia concretă a condamnatului P.F., în sarcina căruia s-a reţinut definitiv săvârşirea infracţiunii de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, materializată în producerea unui prejudiciu în cuantum de 1.213.431,57 lei şi de conţinutul noţiunii de consecinţe deosebit de grave prevăzut de noua codificare (art. 183 din Codul penal), a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să stabilească dacă, în vederea aplicării legii penale mai favorabile, în cazul unei pedepse definitive pentru o infracţiune care a produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, la determinarea maximului special prevăzut de noua reglementare se reţine şi cauza de majorare a pedepsei prevăzute de art. 309 din Codul penal chiar dacă prejudiciul produs nu depăşeşte pragul prevăzut de art. 183 din Codul penal. III. Punctul de vedere al Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită 1. Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Curtea a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât completul este învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.635/93/2014 în ultimă instanţă, respectiv contestaţia este singura cale de atac reglementată de lege împotriva hotărârilor date în primă instanţă în materia contestaţiei la executare, deciziile instanţei de control judiciar fiind definitive, potrivit art. 551 pct. 4 şi art. 552 alin. (2) din Codul de procedură penală, iar soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept privind incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal în cauză, cu consecinţa stabilirii pedepsei ce rămâne a fi executată de către condamnatul P.F. Legătura dintre problema de drept invocată şi rezolvarea procesului în curs derivă din împrejurarea că inculpatul P.F. a fost condamnat definitiv, în condiţiile legii anterioare, la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată, întrucât a produs o pagubă de 1.213.431,57 lei, astfel că prejudiciul nu mai depăşeşte pragul prevăzut de art. 183 din Codul penal, care ar atrage incidenţa consecinţelor deosebit de grave şi majorarea corespunzătoare a pedepsei conform art. 309 din Codul penal. De asemenea, s-a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă asupra chestiunii de drept, iar aceasta nici nu face în prezent obiectul unui recurs în interesul legii. Sub acest aspect s-a mai reţinut că Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, Secţiile unite, nu atrage inadmisibilitatea sesizării, în condiţiile în care se solicită a se stabili în ce măsură soluţia dată în recurs în interesul legii îşi menţine valabilitatea şi prin raportare la modificarea înţelesului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave" potrivit art. 183 din Codul penal. 2. Cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, a considerat că, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la o pedeapsă definitivă pentru o infracţiune care a produs consecinţe deosebit de grave în condiţiile Codului penal anterior, pentru determinarea maximului special prevăzut de legea nouă nu se reţine cauza de majorare a pedepsei prevăzute de art. 309 din Codul penal, dacă prejudiciul produs prin infracţiune este inferior pragului prevăzut de art. 183 din Codul penal. În susţinerea acestei opinii s-a arătat că majorarea de 10 ori a pragului în raport cu care se reţine incidenţa consecinţelor deosebit de grave prin dispoziţiile art. 183 din Codul penal faţă de veghea reglementare (art. 146 din Codul penal din 1969) nu a fost determinată de intenţia legiuitorului de a adapta pragul valoric legal la fluctuaţia cursului monedei în circulaţie, în condiţiile în care în ultimii ani nu s-a mai înregistrat o inflaţie galopantă, ci de noua sa concepţie sub aspectul gravităţii şi gradului de pericol social al unor fapte care au produs pagube materiale, cu consecinţe în plan sancţionator. IV. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Condamnatul P.F., prin apărător ales, şi-a exprimat în scris, conform dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, opinia, arătând, în esenţă, că, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la o pedeapsă definitivă pentru o infracţiune care a produs consecinţe deosebit de grave în condiţiile Codului penal anterior, pentru determinarea maximului special prevăzut de legea nouă nu se va reţine cauza de majorare a pedepsei prevăzute de art. 309 din Codul penal, dacă prejudiciul produs prin infracţiune este inferior pragului prevăzut de art. 183 din Codul penal. V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate S-au transmis puncte de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul întrebării prealabile cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală de către toate curţile de apel, excepţie făcând Curtea Militară de Apel. Curţile de Apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Piteşti, Oradea, Suceava şi Ploieşti, tribunalele Alba, Arad, Bacău, Covasna, Braşov, Tulcea, Olt, Mehedinţi, Dolj, Vrancea, Brăila, Hunedoara, Sibiu, Timiş şi Caraş-Severin, judecătoriile Gheorghieni, Odorheiul Secuiesc, Luduş, Miercurea-Ciuc, Târnăveni, Vâju Mare, Balş, Brăila, Bistriţa, Sfântul Gheorghe, Rupea, Braşov, Petroşani şi Sălişte au îmbrăţişat opinia judecătorului care a formulat întrebarea prealabilă, arătând că nu se va reţine cauza de majorare a pedepsei prevăzute de art. 309 din Codul penal, dacă paguba produsă prin infracţiune este inferioară pragului stabilit de art. 183 din Codul penal. În sens contrar, curţile de Apel Bucureşti, Ploieşti (inclusiv instanţele arondate), Cluj şi Timişoara, tribunalele Neamţ şi Cluj, judecătoriile Neamţ, Buhuşi, Bacău, Deva şi Hunedoara au arătat că pentru determinarea maximului special în cazul unei infracţiuni cu consecinţe deosebit de grave săvârşite în condiţiile vechiului Cod penal şi pentru care s-a pronunţat o pedeapsă definitivă, se au în vedere şi dispoziţiile art. 309 din Codul penal, chiar dacă suma prejudiciului nu depăşeşte pragul prevăzut de art. 183 din Codul penal, pentru că, altminteri, s-ar ignora intenţia legiuitorului de a restrânge incidenţa legii penale mai favorabile la modificarea pedepsei, pentru a asigura în mod efectiv respectarea principiului legalităţii. Practică judiciară nu a fost identificată la nivelul instanţelor naţionale cu privire la problema de drept supusă dezlegării. VI. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Prin Adresa nr. 572/C/582/III-5/2015 din data de 21 aprilie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, Ministerul Public a susţinut, atât în scris, cât şi oral, că în noua codificare (art. 183 din Codul penal), legiuitorul, majorând pragul valoric al prejudiciului de la 200.000 lei la 2.000.000 lei, în raport cu care se reţine forma agravată a infracţiunilor, şi, excluzând din sfera noţiunii de consecinţe deosebit de grave teza a II-a a art. 146 din Codul penal (1969), a înţeles să reglementeze o normă penală mai favorabilă. Referitor la Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, s-a arătat că această hotărâre nu este incidentă în procesul de aplicare a art. 6 din Codul penal, iar consecinţele deosebit de grave reţinute sub imperiul legii vechi nu atrag automat incidenţa art. 309 din Codul penal, fiind necesar ca la momentul determinării maximului de pedeapsă aplicabil potrivit noii legi să fie atins pragul de 2.000.000 lei, întrucât raţiunile care au justificat redefinirea termenului de consecinţe deosebit de grave prin art. 183 din Codul penal sunt diferite de cele care au fundamentat decizia dată în interesul legii, respectiv o reapreciere a gravităţii faptei cu consecinţa reducerii cuantumului pedepsei pentru infracţiunile considerate mai puţin grave sub imperiul noii reglementări. Contrar celor reţinute de Secţiile unite, procurorul a mai precizat că, în speţă, nu are loc o schimbare de încadrare juridică, ci doar o identificare a dispoziţiilor legale noi corespondente celor reţinute prin hotărârea de condamnare, urmând ca acestea să fie valorificate la determinarea maximului special prevăzut de legea nouă, motiv pentru care decizia dată în recurs în interesul legii nu este incidentă, dispoziţiile art. 309 din Codul penal, ca lege penală mai favorabilă, urmând a fi reţinute în procesul de aplicare a art. 6 din Codul penal, doar dacă pragul valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal este atins. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, Decizia nr. 489 din 25 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 840 din 18 noiembrie 2014, Decizia nr. 505 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 15 decembrie 2014, Decizia nr. 626 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 917 din 17 decembrie 2014, a respins ca neîntemeiate excepţiile de neconstituţionalitate invocate de petenţi, constatând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal în raport cu criticile invocate. În considerentele acestor decizii, Curtea a arătat că în cazul "pedepselor definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu este prevăzută de legea nouă. (...) numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite". VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului Instanţa de la Strasbourg a statuat, în cuprinsul Hotărârii din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile unite şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală Prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, Secţiile unite au statuat că instanţa, învestită în baza art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală, în cadrul contestaţiei la executare în care se invocă modificarea înţelesului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave", potrivit art. 146 din Codul penal, nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi, apoi, reduce pedeapsa aplicată în cauză, întrucât modificarea înţelesului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave" nu este identică cu cerinţa de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, la care se referă art. 14 şi art. 15 din Codul penal, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 458 şi, respectiv, art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală. În considerentele hotărârii, Înalta Curte a arătat că "prin modificările aduse succesiv art. 146 din Codul penal s-a urmărit de către legiuitor doar adaptarea la fluctuaţia cursului monedei în circulaţie a cuantumului valoric ce imprimă, în momentele adoptării actelor normative la care s-a făcut referire, caracter «deosebit de grav» consecinţelor aduse prin anumite infracţiuni, ceea ce, evident, nu echivalează cu intervenirea unei legi noi, mai favorabile, sub aspectul pedepsei prevăzute de lege, pentru a face aplicabile dispoziţiile art. 14 şi 15 din Codul penal". Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, prin Decizia nr. 7 din 26 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 26 iunie 2014, Decizia nr. 8 din 26 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 27 iunie 2014, şi Decizia nr. 14 din 16 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 15 iulie 2014, a admis sesizările formulate de instanţele naţionale cu privire la diferite probleme de drept care trebuiau dezlegate din perspectiva incidenţei legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei şi a statuat privitor la pedepsele definitive că, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă, prin reglementarea din art. 6 din Codul penal urmărindu-se realizarea unui echilibru între principiul autorităţii de lucru judecat şi cel al legalităţii pedepsei. X. Jurisprudenţa relevantă a Tribunalului Suprem şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală Prin Decizia nr. 2.784/1975, Tribunalul suprem a reţinut că este inadmisibilă contestaţia la executare prin care se tinde a se soluţiona o problemă legată de fond, rezolvată cu autoritate de lucru judecată. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, în Decizia nr. 2.179/1993 a stabilit că reaprecierea infracţiunii în raport cu consecinţele acesteia stabilite printr-o hotărâre judecătorească ce se bucură de autoritate de lucru judecat, ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptei, şi reducerea pedepsei nu sunt posibile în calea contestaţiei la executare. Aceeaşi instanţă a statuat prin Decizia nr. 3.570/2001 că este inadmisibil ca în cursul executării hotărârilor să se încalce autoritatea de lucru judecat cu privire la încadrarea juridică, deoarece s-ar deturna scopul art. 458 din Codul de procedură penală, care reglementează doar modificarea pedepsei definitive. XI. Dispoziţiile legale suspuse interpretării 1. Constituţia României Art. 15. Universalitatea "(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile." 2. Codul Penal din 1969 Art. 14. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive - alin. 1. "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim." Art. 146. Consecinţe deosebit de grave "Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori alte persoane juridice sau fizice." Art. 215^1. Delapidarea "Însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepsesc cu închisoarea de la 1 la 15 ani. În cazul în care delapidarea a avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi." 3. Codul penal din 2009 Art. 6. Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei "(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim." Art. 183. Consecinţe deosebit de grave "Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei." Art. 295. Delapidarea "(1) Însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică." Art. 309. Faptele care au produs consecinţe deosebit de grave "Dacă faptele prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 sau art. 307 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate." 4. Codul de Procedură penală din 1968 Art. 458. Intervenirea unei legi penale noi - alin. 1 "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 12, 14 şi 15 din Codul penal." Art. 461. Contestaţia la executare "Contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: [...] când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării." 5. Codul de Procedură penală din 2010 Art. 595. Intervenirea unei legi penale noi "(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal." Art. 598. Contestaţia la executare "(1) Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: [...] d) Când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei." 6. Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale "Art. 23. - (1) Cererile, contestaţiile şi sesizările introduse în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, având ca obiect aplicarea art. 4 şi 6 din această lege în cazul hotărârilor rămase definitive anterior intrării ei în vigoare, se soluţionează după procedura prevăzută în prezentul articol, care se completează cu dispoziţiile Codului de procedură penală." XII. Raportul asupra chestiunii de drept Opinia judecătorului-raportor este în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul pedepselor definitive pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea prejudiciului este inferioară pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare la varianta agravată a infracţiunilor incriminate în art. 309 din Codul penal. S-a arătată că, pentru infracţiunile care au produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, judecate definitiv înainte de intrarea în vigoare a noii codificări, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile sunt restrânse la limitele speciale de pedeapsă şi cauzele legale de modificare a acestora, compararea între legile penale succesive făcându-se, întotdeauna, prin raportare la aceeaşi încadrare juridică a faptei, întrucât o interpretare contrară ar conduce la încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, în condiţiile în care instituţia operează doar în cursul judecăţii, iar prin aceasta nu este încălcat principiul egalităţii în faţa legii între persoanele judecate definitiv la data intrării în vigoare a legii noi şi cele aflate în curs de judecată la acel moment, având în vedere că cele două categorii de subiecţi nu se găsesc în situaţii identice, folosindu-se criterii diferite la stabilirea legii penale mai favorabile. Totodată, s-a apreciat că dispoziţiile art. 309 din Codul penal reprezintă o variantă agravată (calificată) a infracţiunilor enumerate în cuprinsul textului, iar nu o cauză legală de majorare a pedepsei, astfel încât acestea nu reprezintă un criteriu pentru determinarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive. XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate ale sesizării Se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate în ultimul grad de jurisdicţie, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, fiind învestită în Dosarul nr. 2.635/93/2014 cu soluţionarea contestaţiei formulate de condamnatul P.F. împotriva Sentinţei penale nr. 690 din 28 octombrie 2014 a Tribunalului Ilfov. Este realizată şi cerinţa referitoare la legătura dintre chestiunea de drept sesizată şi soluţionarea pe fond a contestaţiei, hotărârea prealabilă având o influenţă directă asupra deciziei ce va fi dată de curtea de apel cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal şi la stabilirea pedepsei ce rămâne a fi executată de către condamnatul P.F. De asemenea, problema de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu s-a comunicat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că ar face obiectul unui asemenea recurs. Sub acest aspect, prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile unite, dată în recurs în interesul legii, instanţa supremă nu a stabilit cu valoare de principiu care este mecanismul de urmat pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi în funcţie de maximul special al pedepsei prevăzut pentru infracţiunea definitiv judecată, sens în care nu s-a realizat o analiză comparativă şi o identificare a criteriilor ce pot fi avute în vedere în faza executării hotărârilor, în scopul asigurării unui echilibru între principiul securităţii raporturilor juridice şi cel al legalităţii pedepsei. B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare este solicitată Înalta Curte reţine că, în scopul respectării principiului legalităţii pedepselor, legiuitorul a consacrat în art. 6 alin. (1) din Codul penal o excepţie de la efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor de condamnare definitive, limitată însă la situaţia în care, până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, respectiv maximul special al acesteia este inferior sancţiunii deja intrate în puterea lucrului judecat, caz în care se reduce la acest maxim. Fiind vorba de o excepţie de la principiul securităţii raporturilor juridice, care, printre altele, presupune ca dezlegarea dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţă să nu mai poată fi supusă rejudecării, prin aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive nu se poate ajunge la o reanalizare a cauzei, inclusiv sub aspectul împrejurărilor faptice reţinute, al încadrării juridice date acestora şi al criteriilor de stabilire şi individualizare a sancţiunii, legiuitorul înţelegând să înlăture de la executare doar acea parte din pedeapsă care depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă. Altfel spus, în lumina art. 6 din Codul penal este interzisă realizarea unei noi judecăţi a cauzei sub toate aspectele sale pentru identificarea legii penale mai favorabile, mecanism care însă este permis în procedura judiciară în curs de derulare, când stabilirea legii penale mai blânde se face prin evaluarea şi compararea tuturor instituţiilor de drept penal substanţial incidente. În acest sens s-a cristalizat şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care a statuat că, spre deosebire de situaţiile tranzitorii reglementate de art. 5 din Codul penal, în cazul aplicării art. 6 din Codul penal, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi se reduce la două, respectiv limitele de pedeapsă şi cauzele legale de modificare a acestora (deciziile nr. 379 din 26 iunie 2014, nr. 489 din 25 septembrie 2014, nr. 505 din 7 octombrie 2014, nr. 626 din 4 noiembrie 2014 ale Curţii Constituţionale şi deciziile nr. 7 din 26 mai 2014, nr. 8 din 26 mai 2014, nr. 14 din 16 iunie 2014, nr. 15 din 23 iunie 2014 ale instanţei supreme). Aşadar, în aplicarea art. 6 din Codul penal, comparaţia dintre pedepse şi cauzele legale de modificare a acestora nu se poate raporta decât la aceeaşi încadrare juridică dată faptei prin hotărârea de condamnare definitivă, fiind inadmisibilă o schimbare a respectivei încadrări juridice în cursul executării pedepsei. O interpretare contrară ar conduce la încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, în condiţiile în care instituţia schimbării încadrării juridice operează doar în cursul judecăţii, aşa cum prevede art. 386 din Codul de procedură penală, şi ar fi în contradicţie cu prevederile art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce reglementează doar modificarea pedepsei definitive. Imposibilitatea schimbării încadrării juridice în faza executării pedepselor definitive a fost stabilită cu efect obligatoriu de Secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 care şi în prezent îşi păstrează, sub acest aspect, pe deplin, valabilitatea în materia contestaţiei la executare prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 6 din Codul penal. Consideraţiile dezvoltate anterior sunt aplicabile şi în cazul determinării legii penale mai favorabile pentru infracţiunile care au produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, judecate definitiv înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal. Astfel, şi pentru această categorie de infracţiuni, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive sunt restrânse la limitele speciale de pedeapsă şi cauzele legale de modificare a acestora, compararea între legile penale succesive făcându-se, întotdeauna, prin raportare la aceeaşi încadrare juridică a faptei. Este exclus ca, în acest mecanism, să se opereze cu limite de pedeapsă stabilite pentru încadrări juridice diferite, respectiv forma calificată a infracţiunii dată de producerea consecinţelor deosebit de grave potrivit art. 146 din Codul penal (1969) şi forma-tip a infracţiunii din noua reglementare pe considerentul modificării pragului valoric al noţiunii de consecinţe deosebit de grave (art. 183 din Codul penal), dar numai în cazul în care legea în vigoare incriminează în continuare varianta agravată a infracţiunii, şi anume în art. 309 din Codul penal. O interpretare contrară ar implica schimbarea de încadrare juridică în faza executării hotărârii definitive de condamnare, ceea ce este inadmisibil a se realiza, întrucât o asemenea instituţie poate opera doar în cursul judecăţii, deci până la momentul dobândirii autorităţii de lucru judecat. De altfel, încadrarea faptei în forma calificată a infracţiunii se face în raport cu pragul valoric al consecinţelor deosebit de grave de la momentul pronunţării soluţiei definitive de condamnare, modificarea sa ulterioară neputând conduce la schimbarea de încadrare juridică a faptei ca urmare a incidenţei dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, întrucât ar înfrânge autoritatea de lucru judecat a hotărârii. Ca atare, succesiunea de legi penale ar produce efecte sub aspectul încadrării juridice doar dacă ar conţine reglementări mai blânde şi dacă ar intra în vigoare până la soluţionarea definitivă a cauzei. Cu alte cuvinte, o majorare a plafonului la care se raportează consecinţele deosebit de grave poate fi valorificată sub aspectul încadrării juridice doar din perspectiva art. 5 din Codul penal. Această concluzie nu încalcă principiul egalităţii în faţa legii între persoanele judecate definitiv la data intrării în vigoare a legii noi şi cele aflate în curs de judecată la acel moment, întrucât determinarea legii penale mai favorabile în cazul art. 6 din Codul penal, respectiv art. 5 din Codul penal, operează cu criterii diferite, dat fiind faptul că cele două categorii de subiecţi nu se găsesc în situaţii identice, justificându-se în mod obiectiv aplicarea unui tratament juridic diferit. Pe de altă parte, mai este important de menţionat, contrar opiniei exprimate de titularul prezentei sesizări, că dispoziţiile art. 309 din Codul penal nu reprezintă o cauză legală de majorare a pedepsei, ci o variantă agravată (calificată) a infracţiunilor enumerate în cuprinsul acestui text, aşa cum s-a stabilit cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 10 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală cu referire la art. 308 din Codul penal (a se vedea mutatis mutandis considerentele ce au stat la baza dezlegării chestiuni de drept ce a format obiectul respectivului dosar). Deci, nefiind vorba de o cauză legală de agravare care are ca efect modificarea limitelor speciale de pedeapsă, art. 309 din Codul penal nu constituie criteriu pentru determinarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive. Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, se va admite sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, formulată în Dosarul nr. 2.635/93/2014 (4.246/2014), urmând a se stabili că în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul pedepselor definitive pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea prejudiciului este inferioară pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare la varianta agravată a infracţiunilor limitativ enumerate în art. 309 din Codul penal. În consecinţă, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală prin Încheierea din data de 10 februarie 2015, în Dosarul nr. 2.635/93/2014 (4.246/2014), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: "dacă, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la o pedeapsă definitivă pentru o infracţiune care a produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, pentru determinarea maximului special prevăzut de legea nouă urmează să se reţină cauza de majorare a pedepsei prevăzută de art. 309 din Codul penal, chiar dacă prejudiciul produs prin respectiva infracţiune nu depăşeşte pragul prevăzut de art. 183 din Codul penal" şi stabileşte: În interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul pedepselor definitive pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea prejudiciului este inferioară pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare la varianta agravată a infracţiunilor limitativ enumerate în art. 309 din Codul penal. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 mai 2015. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE MIRELA SORINA POPESCU Magistrat-asistent, Alina Gabriela Păun ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
