Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 12 din 19 septembrie 2011 privind recursul in interesul legii, referitor la existenta unei divergente jurisprudentiale determinate de efectele deciziilor Curtii Constitutionale , prin care s-a constatat neconstitutionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza intai din Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora
EMITENT: INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE - COMPLETUL COMPETENT SA JUDECE RECURSUL IN INTERESUL LEGII PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 789 din 7 noiembrie 2011
Dosar nr. 14/2011
Rodica Aida Popa - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele Completului
Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei civile şi de proprietate intelectualã
Corina Michaela Jîjîie - preşedintele delegat al Secţiei penale
Gabriela Victoria Bîrsan - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
Adrian Bordea - preşedintele Secţiei comerciale
Nina Ecaterina Grigoraş - judecãtor la Secţia civilã şi de proprietate intelectualã
Creţu Dragu - judecãtor la Secţia civilã şi de proprietate intelectualã
Andreia Constanda - judecãtor la Secţia civilã şi de proprietate intelectualã
Doina Popescu - judecãtor la Secţia civilã şi de proprietate intelectualã
Cristina Iulia Tarcea - judecãtor la Secţia civilã şi de proprietate intelectualã
Viorica Cosma - judecãtor la Secţia civilã şi de proprietate intelectualã
Romaniţa Ecaterina Vrânceanu - judecãtor la Secţia civilã şi de proprietate intelectualã
Maria David - judecãtor la Secţia civilã şi de proprietate intelectualã
Rodica Susanu - judecãtor la Secţia civilã şi de proprietate intelectualã
Adina Nicolae - judecãtor la Secţia civilã şi de proprietate intelectualã - judecãtor raportor
Minodora Carmen Ianoşi - judecãtor la Secţia civilã şi de proprietate intelectualã
Bianca Ţãndãrescu - judecãtor la Secţia civilã şi de proprietate intelectualã
Ioana Beatrice Nestor - judecãtor la Secţia civilã şi de proprietate intelectualã
Carmen Elena Popoiag - judecãtor la Secţia civilã şi de proprietate intelectualã
Gabriela Bogasiu - judecãtor la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Iuliana Rîciu - judecãtor la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Aurelia Motea - judecãtor la Secţia comercialã
Lidia Bãrbulescu - judecãtor la Secţia comercialã
Ana Hermina Iancu - judecãtor la Secţia penalã
Mirela Sorina Popescu - judecãtor la Secţia penalã
Completul competent sã judece recursul în interesul legii ce formeazã obiectul Dosarului nr. 14/2011 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 330^6 alin. 1 din Codul de procedurã civilã, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, şi ale art. 27^2 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
Şedinţa completului este prezidatã de doamna judecãtor Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror şef adjunct Antonia Eleonora Constantin.
Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti a fost reprezentat de domnul judecãtor Dumitru Gavriş Marcel.
La şedinţa de judecatã participã magistratul-asistent-şef al Secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna Aneta Ionescu, desemnatã în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sã judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi privind soluţionarea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnãrile cu caracter politic şi mãsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2011, dupã pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, punând în dezbatere şi punctul de vedere transmis de Ministerul Justiţiei, conform cãruia deciziile anterior menţionate sunt aplicabile tuturor cauzelor aflate în curs de judecatã, inclusiv în faza procesualã a recursului.
Reprezentantul Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, domnul judecãtor Marcel Gavriş, a susţinut motivele sesizãrii cu recurs în interesul legii, solicitând admiterea recursului şi sã se constate cã deciziile Curţii Constituţionale sunt aplicabile tuturor cauzelor aflate în curs de judecatã, inclusiv în faza de recurs. S-a arãtat cã acest punct de vedere coincide cu cel transmis prin adresa Ministerului Justiţiei.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care sã se asigure interpretarea şi aplicarea unitarã a legii, conform memoriului promovat, respectiv cã trebuie recunoscutã incidenţa deciziilor Curţii Constituţionale asupra proceselor în curs, cu excepţia situaţiei în care fusese deja pronunţatã o hotãrâre definitivã la data publicãrii acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecãtor Rodica Aida Popa, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecatã a rãmas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constatã urmãtoarele:
1. Problema de drept care a generat practica neunitarã
Prin sesizarea cu recurs în interesul legii, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, ulterior, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi au învederat existenţa unei divergenţe jurisprudenţiale determinate de efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnãrile cu caracter politic şi mãsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în sensul de a se stabili în ce mãsurã textul menţionat mai poate constitui temei juridic pentru acordarea daunelor morale, în cazul proceselor aflate în curs de soluţionare la momentul pronunţãrii deciziilor de neconstituţionalitate.
De asemenea, procurorul general a transmis memoriu de recurs în interesul legii, susţinând existenţa aceleiaşi practici neunitare în memoriul menţionat.
2. Examenul jurisprudenţial
În urma verificãrilor jurisprudenţei la nivelul întregii ţãri s-a constatat cã în soluţionarea cauzelor având ca obiect acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnãrile cu caracter politic şi mãsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, practica judiciarã este neunitarã.
3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecãtoreşti
3.1. Unele instanţe au apreciat cã declararea neconstituţionalitãţii art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnãrile cu caracter politic şi mãsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, este producãtoare de efecte juridice asupra proceselor în curs, indiferent de faza procesualã a acestora, şi are drept consecinţã inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despãgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Redactorii memoriului de recurs în interesul legii din cadrul Curţii de Apel Bucureşti au îmbrãţişat acest punct de vedere, dezvoltând şi argumentele care au stat la baza pronunţãrii hotãrârilor în sensul menţionat.
3.2. Alte instanţe au apreciat cã deciziile Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile cererilor formulate înainte de data publicãrii acestora, indiferent de stadiul soluţionãrii cauzelor.
3.3. Alte instanţe au recunoscut efecte deciziilor Curţii Constituţionale în situaţia acţiunilor aflate în curs de desfãşurare, cu excepţia ipotezei în care era deja pronunţatã o hotãrâre definitivã la data publicãrii deciziilor în Monitorul Oficial al României, Partea I.
4. Opinia procurorului general
Exprimându-şi punctul de vedere, procurorul general a apreciat ca fiind corectã orientarea jurisprudenţialã care considerã cã trebuie recunoscutã incidenţa deciziilor Curţii Constituţionale asupra proceselor în curs, cu excepţia situaţiei în care fusese deja pronunţatã o hotãrâre definitivã la data publicãrii acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I. S-a argumentat cã astfel se dã eficienţã caracterului obligatoriu, erga omnes, al deciziilor instanţei de contencios constituţional şi totodatã nu se aduce atingere dreptului de acces la instanţã şi nici dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
5. Raportul asupra recursului în interesul legii
Raportul întocmit în cauzã, conform art. 330^6 alin. 6 din Codul de procedurã civilã, a concluzionat ca fiind corectã una dintre soluţiile identificate de examenul jurisprudenţial, respectiv aceea cã, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnãrile cu caracter politic şi mãsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicãrii deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial al României, Partea I.
6. Înalta Curte
Având în vedere cã jurisprudenţa neunitarã a fost generatã de modalitatea de apreciere diferitã asupra efectelor în timp ale deciziilor Curţii Constituţionale, prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicatã, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeanã a drepturilor omului şi la art. 6 şi 14 din Convenţie, rezolvarea problemei ridicate de recursul în interesul legii presupune tranşarea urmãtoarelor aspecte, privite atât din perspectiva dreptului intern, naţional, cât şi din perspectiva dreptului european: A) modalitatea în care se produc efectele deciziilor Curţii Constituţionale în situaţia proceselor aflate în curs de desfãşurare; B) respectarea procedurii judiciare echitabile în înţelesul art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeanã a drepturilor omului; C) respectarea dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeanã a drepturilor omului; D) principiul nediscriminãrii pãrţilor.
A) Efectele deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfãşurare.
Prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituţionalã a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. 1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnãrile cu caracter politic şi mãsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reţinând, în esenţã, cã norma criticatã creeazã situaţii de incoerenţã şi instabilitate, cã în domeniul acordãrii de despãgubiri pentru prejudiciile morale existã reglementãri paralele şi cã textul de lege, astfel cum este redactat, este prea vag, încãlcând regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, "conducând la aplicarea incoerentã a acestuia, instanţele acordând despãgubiri în valoare de pânã la 600.000 euro, ceea ce reprezintã o aplicare excesivã şi nerezonabilã". Este vorba aşadar de un control a posteriori de constituţionalitate realizat de instanţa de contencios constituţional.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, "dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi înceteazã efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacã, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupã caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept", iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, "deciziile Curţii Constituţionale se publicã în Monitorul Oficial al României. De la data publicãrii, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".
Aceleaşi prevederi se regãsesc în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Faţã de aceastã reglementare, constituţionalã şi, respectiv, legalã, trebuie distinsã natura juridicã a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale şi, respectiv, modalitatea în care se produc, în timp, aceste efecte.
a) Sub primul aspect - natura juridicã a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale - deşi nu poate fi vorba de o abrogare propriu-zisã a textului de lege, pentru cã cel care intervine nu este legiuitorul însuşi, emitentul actului, ci organul jurisdicţional, sesizat la un moment dat cu cenzura de neconstituţionalitate, consecinţele declarãrii caracterului neconstituţional sunt similare celor produse de abrogare, în sensul cã actul normativ înceteazã sã mai aibã existenţã juridicã şi deci sã mai constituie temei al pretenţiilor în justiţie.
Din motive de securitate şi de stabilitate a circuitului juridic, Constituţia României prevede cã efectele declarãrii neconstituţionale a actului (legi, ordonanţe, regulamente) se produc doar ex nunc.
Este vorba aşadar de lipsirea efectelor [mai exact, de încetarea acestor efecte, în termenii art. 147 alin. (1) din Constituţia României] actului declarat neconstituţional pentru viitor, în temeiul unei hotãrâri a instanţei de jurisdicţie constituţionalã, hotãrâre cu caracter general obligatoriu şi care se bucurã de putere de lucru judecat.
b) Fiind în prezenţa lipsirii de efecte a unui act care contravine legii fundamentale, se pune problema modalitãţii în care se produce, în timp, aceastã lipsire de efecte, adicã a felului în care se repercuteazã efectele deciziei Curţii Constituţionale asupra ordinii juridice, astfel cum este ea surprinsã la momentul adoptãrii deciziei.
Din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede cã decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autoritãţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Cum este vorba de o normã imperativã de ordine publicã, aplicarea ei generalã şi imediatã nu poate fi tãgãduitã, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional sã continue sã producã efecte juridice, ca şi când nu ar fi apãrut niciun element nou în ordinea juridicã, ceea ce Constituţia refuzã în mod categoric.
Împrejurarea cã deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dã expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivitãţii, ceea ce înseamnã cã nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, referitor la problema analizatã, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere cã dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevãzutã de lege este supus evaluãrii jurisdicţionale - cã acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediatã şi generalã aplicare.
Nu se poate spune cã, fiind promovatã acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnã cã efectele acestui act normativ se întind în timp pe toatã durata desfãşurãrii procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cãrui efecte sã fie guvernate dupã regula tempus regit actum.
Nu este vorba, în aceastã situaţie, despre raporturi juridice determinate de pãrţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naştere (lege care sã rãmânã aplicabilã ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa pãrţilor).
Din punctul de vedere al aplicãrii legii în timp, respectiv al supravieţuirii sau nu a legii vechi, trebuie fãcutã distincţie între situaţii juridice de naturã legalã, cãrora li se aplicã legea nouã, în mãsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rãmân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formã, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Astfel, prin derogare de la regimul de drept comun intertemporal, al aplicãrii imediate a legii noi, efectele viitoare ale situaţiilor juridice voluntare rãmân, în principiu, cârmuite în continuare de legea contemporanã cu formarea lor (în sensul cã atât drepturile patrimoniale, cât şi obligaţiile corelative ale pãrţilor, configurate prin acordul lor de voinţã, îşi pãstreazã întinderea, durata, modalitãţile de exercitare şi de executare stabilite la data perfectãrii actului juridic).
Aşadar, în cazul situaţiilor juridice subiective - care se nasc din actele juridice ale pãrţilor şi cuprind efectele voite de acestea - principiul este cã acestea rãmân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi dupã intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacã aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publicã, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilatã însã situaţia acţiunilor în justiţie, aflate în curs de soluţionare la data intrãrii în vigoare a Legii nr. 221/2009. Dimpotrivã, acestea sunt asimilabile unor situaţii juridice legale, în desfãşurare, surprinse de legea nouã înaintea definitivãrii lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizatã, despre pretinse drepturi de creanţã, a cãror concretizare (sub aspectul titularului, cãruia trebuie sã i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevãzute de lege) se poate realiza numai în urma verificãrilor jurisdicţionale realizate de instanţã.
Or, la momentul la care instanţa este chematã sã se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridicã nu mai existã şi nici nu poate fi consideratã ca ultraactivând, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
În mod asemãnãtor, în legãturã cu obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecatã s-a pronunţat de altfel instanţa supremã, printr-o decizie în interesul legii, de datã recentã (a se vedea Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011), prin care s-a statuat cã "deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnã cã trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl expliciteazã"; cã "dacã aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalitãţii îşi gãseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, aceastã raţiune nu mai existã dupã ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost rãsturnatã" şi prin urmare "instanţele (...) erau obligate sã se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi sã nu dea eficienţã actelor normative declarate neconstituţionale".
Or, o consecvenţã de interpretare impune mutatis mutandis acelaşi raţionament şi aceeaşi soluţie pentru problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii.
De aceea, din punctul de vedere al dreptului intern, se concluzioneazã cã judecata nu se poate întemeia pe o dispoziţie legalã inexistentã din punct de vedere juridic, ca urmare a declarãrii ei ca fiind neconstituţionalã.
B) Dreptul la un proces echitabil (art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeanã a drepturilor omului) şi efectele deciziilor Curţii Constituţionale
Art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeanã a drepturilor omului garanteazã dreptul fiecãrei persoane la un tribunal competent sã examineze orice contestaţie (în mod independent, echitabil, public şi într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ce îi aparţin.
Instanţa europeanã a arãtat, într-o jurisprudenţã constantã, cã pentru a fi aplicabil art. 6 paragraful 1 sub aspect civil trebuie sã fie îndeplinite mai multe condiţii: 1) sã existe o contestaţie cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acţiunii în justiţie; 2) contestaţia sã fie realã şi serioasã; 3) rezultatul procedurii sã fie direct şi determinant cu privire la existenţa dreptului.
De asemenea, instanţa europeanã, în cadrul controlului pe care îl exercitã asupra respectãrii dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 de cãtre autoritãţile naţionale ale statelor contractante, apreciazã conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului, cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se cã art. 6 paragraful 1 "nu se aplicã unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauzã".
Or, problema analizatã în cadrul prezentului recurs în interesul legii vizeazã tocmai o asemenea situaţie, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislaţia internã, şi, pe de altã parte, nu este incidentã nici noţiunea autonomã de "bun" din perspectiva cãreia sã fie analizatã contestaţia pãrţii pentru a obţine protecţia art. 6 din Convenţia europeanã a drepturilor omului.
În acest context trebuie analizat dacã lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenţia Curţii Constituţionale s-a fãcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacã, dimpotrivã, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democraticã, menit sã asigure, în cele din urmã, preeminenţa dreptului prin punerea de acord a reglementãrii cu legea fundamentalã.
Sub acest aspect, având a se pronunţa asupra unei situaţii similare (Decizia în Cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei), Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat cã: "Nu se poate spune cã un text de lege a cãrui constituţionalitate a fost contestatã la scurt timp dupã intrarea lui în vigoare şi care ulterior a fost declarat neconstituţional ar putea constitui o bazã legalã solidã în înţelesul jurisprudenţei Curţii" (paragraful 87). "De aceea, reclamanţii nu ar fi putut avea o speranţã legitimã cã pretenţiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, dupã ce ea a fost invalidatã. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim cã determinarea pretenţiilor lor se va face în baza legii, aşa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, şi nu în baza legii aşa cum era ea la momentul pronunţãrii hotãrârii" (paragraful 62).
În conţinutul aceleiaşi decizii se reţine ca fiind deosebit de important aspectul potrivit cãruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituţionalitate: "Ar putea pãrea incoerent sã stârneşti speranţe prin adoptarea unei legi de compensaţie numai pentru ca, puţin mai târziu, sã invalidezi legea şi sã elimini acea speranţã. Totuşi, Curtea subliniazã ca deosebit de important aspectul cã legea nu a fost modificatã printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituţional al textelor de lege".
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferenţele existente între situaţia în care legislativul intervine în administrarea justiţiei şi situaţiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudenţã ori se declarã ca neconstituţionalã o dispoziţie din legea internã aplicabilã în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franţei).
Rezultã cã intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilatã unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de naturã sã rupã echilibrul procesual, pentru cã nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datoreazã activitãţii unui organ jurisdicţional a cãrui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţã ordinii juridice.
Mai mult, trebuie observat cã, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, se admite cã este posibilã chiar intervenţia legislativului într-o procedurã jurisdicţionalã aflatã în curs de derulare, la care însuşi statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicţional "nu a atins încã faza unei audieri contradictorii a pãrţilor în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase sã intervinã astfel".
Aşadar, douã ar fi raţiunile care ar justifica ingerinţa: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicţionale afectate de mãsura adoptatã de puterile publice în sensul influenţãrii în favoarea lor a soluţiei procesului; şi 2) existenţa unui motiv de interes general imperios.
Raportat la aceste considerente, care se degajã din jurisprudenţa instanţei europene, trebuie fãcutã distincţie dupã cum pronunţarea deciziei a avut loc înainte de soluţionarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivã, ulterior acestui moment.
În ceea ce priveşte legitimitatea demersului organului jurisdicţional constituţional, ea decurge din atribuţiile pe care le are conform legii şi Constituţiei, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curţii Constituţionale (înlãturarea unor situaţii de incoerenţã şi instabilitate, a unei duble reglementãri în aceeaşi materie).
Aşadar, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizãrii acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţã unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine cã prin constatarea neconstituţionalitãţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru cã acesta nu se poate desfãşura fãcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cãrui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilitãţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferitã de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeanã a drepturilor omului nu înseamnã recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridicã internã.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din pãrţile procesului nu se poate susţine cã este afectatã acea componentã a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltã parte ar fi surprinsã pentru cã nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru cã asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, sã fie astfel înlãturat.
Continuând sã aplice o normã de drept inexistentã din punct de vedere juridic (ale cãrei efecte au încetat), judecãtorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depãşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimeazã.
C) Respectarea dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeanã a drepturilor omului
Noţiunea de "bunuri", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cãrora un reclamant poate pretinde cã are cel puţin "o speranţã legitimã" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cãrora intrã drepturi de creanţã în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Aceste drepturi de creanţã sunt însã condiţionale, pentru cã ele depind, în existenţa lor juridicã, de verificarea de cãtre instanţã a calitãţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor de cãtre acelaşi organ jurisdicţional.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat cã o creanţã de restituire este "o creanţã sub condiţie" atunci când "problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvatã în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizãrii jurisdicţiilor interne şi a autoritãţilor administrative, aceastã creanţã nu putea fi consideratã ca fiind suficient stabilitã pentru a fi consideratã ca având o valoare patrimonialã ocrotitã de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemãnãtor s-a reţinut într-o altã cauzã (Cauza Ionescu şi Mihãilã împotriva României, Cererea nr. 36.782/1997, Hotãrârea din 14 decembrie 2006, paragraful 29), şi anume cã reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţã condiţionalã, deoarece "problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuia sã fie soluţionatã în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraserã".
Nu este vorba aşadar, în ipoteza datã de recursul în interesul legii, de drepturi nãscute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţã, hotãrârea pronunţatã urmând sã aibã efecte constitutive, astfel încât, dacã la momentul adoptãrii deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivã, din partea instanţei de judecatã, nu se poate spune cã partea beneficia de un bun care sã intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat cã "o creanţã nu poate fi consideratã un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacã ea a fost constatatã sau stabilitã printr-o decizie judiciarã trecutã în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotãrârea din 18 octombrie 2002).
Rezultã cã în absenţa unei hotãrâri definitive care sã fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte noţiunea de "speranţã legitimã", fiind vorba în speţã de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţã, el nu poate fi privit ca valoare patrimonialã susceptibilã de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în mãsura în care are o bazã suficientã în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmatã printr-o jurisprudenţã clarã şi concordantã a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţã nu se poate spune însã cã se conturase pânã la momentul adoptãrii deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere cã jurisdicţia supremã nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotãrâri care sã fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manierã irevocabilã.
De asemenea, nu exista o bazã suficientã în dreptul intern care sã contureze noţiunea de "speranţã legitimã," iar nu de simplã speranţã în valorificarea unui drept de creanţã, şi pentru cã norma legalã nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În concluzie, se poate afirma cã existã un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în mãsura în care la data pronunţãrii deciziei Curţii Constituţionale exista o hotãrâre definitivã care sã fi confirmat dreptul reclamantului.
Aprecierea în acest sens este datã de faptul cã, prin raportare la art. 376 din Codul de procedurã civilã, asemenea hotãrâri reprezintã titluri executorii, susceptibile ca atare de executare silitã, apte sã ducã la naşterea unei valori patrimoniale în favoarea pãrţii (mulţi dintre beneficiarii unor asemenea hotãrâri procedând de altfel, de îndatã, la punerea în executare silitã).
Deşi dreptul stabilit prin hotãrâri definitive era unul revocabil, întrucât nu fusese epuizat exerciţiul cãilor de atac, aceastã revocabilitate trebuie apreciatã din perspectiva cãii extraordinare de atac ce mai putea fi exercitatã şi care nu permitea decât un control de legalitate asupra temeiului juridic incident la momentul pronunţãrii hotãrârii definitive.
D) Principiul nediscriminãrii
Dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultã el din conţinutul art. 14 din Convenţia europeanã a drepturilor omului, nu are o existenţã de sine stãtãtoare, independentã, ci trebuie invocat în legãturã cu drepturile şi libertãţile reglementate de Convenţie, considerându-se cã acest text face parte integrantã din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacã dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fãrã o încãlcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia europeanã a drepturilor omului, prezentând astfel o anumitã autonomie, nu s-ar putea susţine cã are a se aplica dacã faptele litigiului nu intrã "sub imperiul" mãcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adicã ale textului care garanteazã celelalte drepturi şi libertãţi fundamentale.
Astfel cum s-a arãtat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizãrii acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în mãsura în care partea beneficia deja de o hotãrâre definitivã, intratã în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despãgubiri morale.
În acelaşi timp trebuie observat cã principiul nediscriminãrii cunoaşte limitãri deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar gãsi unele persoane (cele ale cãror cereri nu fuseserã soluţionate de o manierã definitivã la momentul pronunţãrii deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivã, întrucât rezultã din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilã, pãstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmãrit (acela de înlãturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despãgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivã şi nerezonabilã a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul "discriminãrii" constã în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnã a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptãrii actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlãturã imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însãşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi vorba de o încãlcare a principiului nediscriminãrii nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia europeanã a drepturilor omului, care garanteazã, într-o sferã mai largã de protecţie decât cea reglementatã de art. 14, "exercitarea oricãrui drept prevãzut de lege, fãrã nicio discriminare, bazatã, în special, pe sex, pe rasã, culoare, limbã, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţionalã sau socialã, apartenenţa la o minoritate naţionalã, avere, naştere sau oricare altã situaţie".
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertãţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internã a statului.
În situaţia analizatã însã drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internã a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arãtat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţã de toate considerentele expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci şi la blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creatã în aplicarea acestora, se concluzioneazã cã efectele deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie sã îşi gãseascã aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfãşurare.
Totuşi, pentru a nu se aduce atingere unui drept statuat jurisdicţional definitiv, incidenţa deciziilor menţionate nu va fi recunoscutã în faza procesualã a recursului, unde nu mai are loc o devoluare a fondului pentru stabilirea faptelor, ci controlul se limiteazã la verificarea bazei legale de la momentul pronunţãrii hotãrârii.
Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 330^7 cu referire la art. 329 din Codul de procedurã civilã, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
DECIDE:
Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi.
Stabileşte cã, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnãrile cu caracter politic şi mãsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicãrii deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Obligatorie, potrivit art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedurã civilã.
Pronunţatã în şedinţã publicã, astãzi, 19 septembrie 2011.
VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
RODICA AIDA POPA
Magistrat-asistent-şef,
Aneta Ionescu
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
