Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Ioan Muraru - preşedinte
Viorel Mihai Ciobanu - judecãtor
Ioan Deleanu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Raul Petrescu - procuror
Valer-Vasilie Bica - magistrat-asistent
Pe rol pronunţarea asupra recursului declarat de Gero Zsigmond impotriva Decizia nr. 63 din 21 mai 1996, prin care Curtea Constituţionalã a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din 1 octombrie 1996, în prezenta recurentului şi a reprezentantului Ministerului Public, în absenta intimatei, Regionala C.F.R. Cluj, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, cînd, avînd nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a aminat pronunţarea pentru data de 8 octombrie 1996.
CURTEA,
avînd în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Decizia nr. 63/1996 Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii.
Pentru a pronunţa aceasta soluţie, dupã ce a explicat logica articolului considerat ca neconstitutional, Curtea a reţinut, în esenta, ca textul atacat nu contravine prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, care consacra prezumţia de nevinovatie, deoarece desfacerea contractului de munca în temeiul textului atacat nu are legatura cu vinovãţia sau nevinovatia angajatului în sãvîrşirea faptei pentru care a fost arestat.
Impotriva deciziei s-a înregistrat la Curte, în data de 18 iulie 1996, recursul depus de Gero Zsigmond, recurs declarat chiar înainte de comunicarea deciziei, care s-a fãcut la data de 25 iulie 1996.
Prin recurs se invoca lipsa obiectului controlului exercitat de cãtre Curtea Constituţionalã, deoarece Tribunalul Satu Mare şi-a exprimat punctul de vedere în sensul ca art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii este abrogat în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie. Asa fiind, se apreciazã ca numai instanta judecãtoreascã superioarã ar putea controla soluţia Tribunalului Satu Mare prin cãile de atac reglementate de Codul de procedura civilã.
Pentru ipoteza în care Curtea se considera legal investitã se formuleazã şi alte motive de recurs impotriva deciziei, care au în vedere, în esenta, urmãtoarele aspecte:
a) textul atacat contravine prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie care consacra prezumţia de nevinovatie, deoarece Codul muncii nu sancţioneazã cu desfacerea contractului de munca alte absente, chiar mai indelungate, care nu sînt imputabile angajatului, cum ar fi satisfacerea stagiului militar, lauzie, îngrijirea copilului mic, astfel încît art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii are caracter sanctionator, avînd la baza prezumţia de vinovãţie, ceea ce este contrar textului constituţional;
b) instituirea, prin art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, a unui tratament juridic discriminatoriu pentru cei arestaţi, fie şi achitati ulterior, în raport cu ceilalţi angajaţi absenteisti tot fãrã vreo culpa, constituie o încãlcare flagrantã a art. 16 alin. (1) din Constituţie, care consacra egalitatea în drepturi a cetãţenilor;
c) dispoziţia atacatã constituie o ingradire a dreptului la munca prevãzut în art. 38 alin. (1) din Constituţie, ceea ce contravine art. 49 din legea fundamentalã, deoarece pentru cel în cauza, stigmatizat în carnetul de munca, nu exista, în condiţiile somajului, perspective reale de a gãsi un loc de munca similar cu cel din care a fost îndepãrtat ca vinovat, deşi nu are vina. Argumentul care justifica acest text - necesitatea apãrãrii dreptului angajatului de a-şi asigura desfãşurarea normalã a activitãţii sale - îşi are sorgintea în optica legiuitorului din anul 1972, dar este incompatibil cu suprematia drepturilor omului, promovata în statul de drept şi consacratã în tratate internaţionale la care România a aderat;
d) art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii contravine şi principiului constituţional al separarii puterilor în stat, deoarece reflecta cultul regimului dictatorial pentru organele de constringere, pe care le-a plasat deasupra justiţiei, atribuind caracter ireversibil consecinţelor arestãrii pe planul raporturilor de munca, independent de hotãrîrea definitiva ulterioara a instanţelor penale.
CURTEA,
examinînd decizia atacatã în raport cu motivele de recurs invocate, cu prevederile Constituţiei, ale Codului muncii şi ale Legii nr. 47/1992 şi vazind concluziile recurentului şi ale reprezentantului Ministerului Public, retine urmãtoarele:
Motivul privind necompetentã Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra exceptiei de neconstituţionalitate, întrucît Tribunalul Satu Mare a apreciat ca art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii ar fi abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, este neîntemeiat. Tribunalul şi-a exprimat punctul de vedere în considerentele încheierii şi nu prin dispozitivul acesteia, în care s-a reţinut doar sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionãrii exceptiei. Jurisprudenta Curţii Constituţionale este constanta, în sensul ca, în asemenea cazuri, competenta îi revine. Cum şi investirea ei s-a fãcut potrivit dispoziţiilor legale, Curtea urmeazã sa se pronunţe asupra celorlalte motive de recurs.
Susţinerea în sensul ca art. 130 alin. (1) lit. j) ar contraveni art. 23 alin. (8) din Constituţie, incalcind prezumţia de nevinovatie, nu poate fi primitã. Codul muncii stabileşte cazurile şi condiţiile în care se poate desface contractul de munca, fie din initiativa angajatorului, fie din initiativa angajatului. De asemenea, raportul de munca poate inceta şi prin acordul pãrţilor. Aceste dispoziţii se aplica şi în prezent, chiar şi în cazul contractelor de munca încheiate cu angajatorii persoane juridice private sau cu persoane fizice.
Între cazurile de desfacere a contractului de munca, din initiativa angajatorului, figureazã la art. 130 alin. (1) lit. j) cel în care angajatul este "arestat mai mul de 60 de zile". Doctrina de dreptul muncii şi jurisprudenta sînt de acord ca ratiunea desfacerii contractului de munca consta în necesitatea de a preveni efectele prejudiciului pe care le poate avea pentru angajator absenta prelungitã a angajatului, prin posibilitatea de a angaja o alta persoana. Dupã cum s-a subliniat şi în practica judiciarã, dreptul angajatorului de a desface contractul de munca se întemeiazã în acest caz exclusiv pe faptul deţinerii - condiţie necesarã şi suficienta - şi este independent de vinovãţia sau nevinovatia angajatului, pe care unitatea nu are calitatea de a le stabili. Tocmai de aceea, dacã sînt îndeplinite condiţiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, adicã arestarea a depãşit 60 de zile, faptul ca în urma arestãrii sau a judecaţii s-a stabilit netemeinicia arestãrii nu conduce la anularea desfacerii contractului de munca şi la obligaţia reintegrarii sau a plãţii de despãgubiri din partea unitãţii, deoarece unitatea a procedat legal, iar ceea ce a determinat încetarea raportului de munca a fost o situaţie obiectivã şi nu aprecierea, în raport cu elementul de vinovãţie, a conduitei angajatului. S-a decis chiar ca graţierea pedepsei nu afecteazã validitatea desfacerii contractului de munca conform art. 130 alin. (1) lit. j), dispusã anterior graţierii, mãsura fiind legitimata de faptul ca persoana în cauza a fost arestata mai mult de 60 de zile.
Asa fiind, este evident ca nu prezumţia de vinovãţie sta la baza acestui motiv de desfacere a contractului de munca şi nu se poate susţine ca s-ar incalca dispoziţiile art. 23 alin. (8) din Constituţie. Aceasta concluzie rezulta şi din faptul ca în art. 130 alin. (1) lit. k) din Codul muncii este consacrat un alt caz de desfacere a contractului de munca, şi anume acela în care angajatul este condamnat definitiv pentru o infracţiune în legatura cu munca sa, dacã condamnarea îl face necorespunzãtor postului pe care îl deţine. În aceasta ipoteza, tocmai pentru a nu se incalca prezumţia de nevinovatie, desfacerea contractului de munca poate interveni numai dupã rãmînerea definitiva a hotãrîrii de condamnare, pînã la acel moment fiind dispusã suspendarea din funcţie (art. 16 din Legea nr. 1/1970). Soluţiile sînt diferite, deoarece chiar fundamentul desfacerii contractului de munca este diferit.
Nici susţinerea potrivit cãreia art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii ar contraveni principiului egalitãţii înscris în art. 16 alin. (1) din Constituţie nu poate fi primitã. În jurisprudenta Curţii Constituţionale, ca şi în doctrina şi în practica altor jurisdicţii constituţionale, s-a decis constant ca principiul egalitãţii nu înseamnã uniformitate şi el nu se opune ca legiuitorul sa stabileascã reguli diferite în funcţie de persoane ce se gãsesc în situaţii deosebite.
Faptul ca în Codul muncii nu se prevede desfacerea contractului de munca şi pentru alte cazuri în care se absenteazã de la locul de munca, cum ar fi satisfacerea stagiului militar, lauzia sau îngrijirea copilului, se justifica prin aceea ca acele persoane se gãsesc în alte situaţii pentru care legislaţia muncii prevede alte soluţii şi deci nu se incalca prin aceasta egalitatea între cetãţeni. De altfel, Constituţia înscrie în art. 43 alin. (2) dreptul la concediu de maternitate plãtit, în art. 52 obligaţia de satisfacere a serviciului militar, iar art. 45 conferã un regim special de protecţie şi de asistenta copiilor şi tinerilor, astfel încît legislaţia muncii nu face decît sa rãspundã unor cerinţe constituţionale.
În sfîrşit, faptul ca uneori se dispune suspendarea din funcţie pînã la rãmînerea definitiva a hotãrîrii de condamnare şi nu desfacerea contractului de munca nu contravine nici el principiului egalitãţii, deoarece, astfel cum s-a reţinut deja, fundamentul celor doua situaţii este diferit şi deci angajaţii nu se afla în situaţii similare.
Art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii nu constituie o ingradire a dreptului la munca şi deci o încãlcare a prevederilor art. 38 alin. (1) din Constituţie.
Contractul de munca presupune drepturi şi obligaţii atît pentru angajat, cît şi pentru angajator. Contractul de munca, în mod firesc, ar putea fi desfãcut îndatã ce angajatul nu se prezintã la munca şi deci nu-şi îndeplineşte principala obligaţie, aceea de a presta munca pentru care a fost angajat, dacã legiuitorul nu ar fi prevãzut acel termen de 60 de zile. Pe acest interval contractul de munca nu poate fi desfãcut în temeiul art. 130 alin. (1) lit. j) şi deci textul nu apare nicidecum ca o restringere a dreptului la munca, ci ca o garanţie pentru angajat. Aceasta perioada a fost apreciatã de legiuitor ca rezonabila, deoarece angajatorul nu poate fi lãsat în pericolul de a-şi vedea tulburata activitatea un timp nelimitat. Altfel spus, textul realizeazã o conciliere necesarã între interesele tuturor pãrţilor în cauza. Pe de alta parte, textul, deşi nu obliga pe angajator sa procedeze la reangajare, nici nu îi interzice acest lucru.
Faptul ca în condiţiile economice actuale, ale existenţei somajului, este mai greu de gãsit un loc de munca nu semnifica restrîngerea dreptului la munca al persoanei, care are în continuare libertate în alegerea profesiei şi a locului de munca, în funcţie, desigur, de oferta care exista pe piata muncii. Pe de alta parte, tocmai datoritã surmontarii unor dificultãţi temporare, art. 43 alin. (2) din Constituţie stabileşte ca cetãţenii au dreptul, între altele, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asistenta socialã prevãzute de lege.
Nefiind vorba de o restringere a dreptului la munca, nu au incidenta în cauza dispoziţiile art. 49 din Constituţie.
În sfîrşit, urmeazã a fi respins ca neîntemeiat şi motivul de recurs care invoca încãlcarea, de cãtre art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, a principiului separaţiei puterilor în stat. Dupã cum s-a reţinut, fundamentul desfacerii contractului de munca în aceasta ipoteza nu îl constituie vinovãţia penalã a angajatului, ci lipsa sa prelungitã de la locul de munca, iar desfacerea contractului de munca o dispune angajatorul. Dacã persoana în cauza apreciazã ca desfacerea contractului de munca s-a fãcut în mod nelegal, se poate adresa justiţiei, deci nu se constata nici o imixtiune a organelor puterii executive în activitatea instanţelor judecãtoreşti. Faptul ca nici dacã, dupã desfacerea contractului de munca, se stabileşte nevinovatia celui în cauza, angajatorul nu poate fi obligat la reintegrare şi despãgubiri, deoarece mãsura a fost legal dispusã, nu poate avea semnificatia încãlcãrii acestui principiu. Persoana în cauza va putea însã solicita statului despãgubiri pentru prejudiciile aduse prin arestare, în temeiul art. 48 alin. (3) din Constituţie şi în conformitate cu dispoziţiile art. 504-507 din Codul de procedura penalã.
Cu ocazia sustinerii recursului declarat în cauza, recurentul a invocat neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale, pe care însã nu le-a indicat, şi care ar interzice reangajarea la cãile ferate a celor care au fost arestaţi sau condamnaţi. Potrivit prevederilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţionalã poate fi investitã cu excepţia de neconstituţionalitate a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanta de care depinde judecarea cauzei numai prin încheierea instanţei judecãtoreşti, astfel ca o atare excepţie nu poate fi invocatã direct în recurs. Pentru verificarea constituţionalitãţii lor, dacã se încadreazã în dispoziţiile art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea ar trebui sesizatã din nou în condiţiile stabilite de aceste texte.
Pentru motivele arãtate şi vazind şi dispoziţiile art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 25 şi ale art. 26 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Gero Zsigmond impotriva <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 63 din 21 mai 1996 .
Definitiva.
Pronunţatã în şedinţa publica din 8 octombrie 1996.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof.univ.dr. IOAN MURARU
Magistrat-asistent,
Valer-Vasilie Bica
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
