Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 114 din 6 martie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 308 din 25 aprilie 2014
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Toni Greblă - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Drăguţa Voicilă şi Tudor Voicilă în Dosarul nr. 1.259/327/2012 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 529 D/2013.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Magistratul-asistent referă asupra faptului că la dosarul cauzei partea Daniel Lupu a depus concluzii scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate şi soluţionarea acesteia în lipsă.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate prin prevederile Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, însă ele continuă să producă efecte în cauză, în sensul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, motiv pentru care vor fi reţinute ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate invocate în prezenta cauză. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a prevederilor art. 129 din Constituţie, se arată că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât exercitarea căilor de atac nu este o problemă de constituţionalitate, aceasta realizându-se în condiţiile legii, iar stabilirea lor este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 508 din 18 noiembrie 2004. Se susţine că prevederile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 nu contravin nici dispoziţiilor art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi nici prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Se face trimitere în acest sens la hotărârile din 4 iunie 2008 şi, respectiv, 28 februarie 2007 ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţate în cauzele Stoica împotriva României şi, respectiv, Grecu împotriva României, precum şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 212/P din 21 martie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1.259/327/2012, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Drăguţa Voicilă şi Tudor Voicilă într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii formulate împotriva unei rezoluţii de respingere a plângerii promovate contra rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală şi, respectiv, de neîncepere a urmăririi penale.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că prin rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în primă instanţă cu privire la soluţionarea plângerii formulate împotriva unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, ca urmare a modificării art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, sunt încălcate prevederile constituţionale şi cele convenţionale referitoare la accesul liber la justiţie, la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie. Se arată că inadmisibilitatea recursului încalcă principiul exercitării căilor de atac şi dispoziţiile referitoare la înfăptuirea justiţiei, reglementate la art. 129 din Legea fundamentală, contravenind, totodată, dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, potrivit cărora restrângerea exerciţiului unor drepturi poate avea loc doar în una dintre situaţiile şi în condiţiile limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol. Se arată, de asemenea, că prevederile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 contravin şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, prin neasigurarea dreptului la un proces echitabil. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 500 din 15 mai 2012, prin care a fost constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 118 alin. (3^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice şi se susţine că atât soluţia, cât şi considerentele acesteia sunt aplicabile şi în cauza de faţă.
Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 nu contravin prevederilor constituţionale şi celor convenţionale invocate de autorul excepţiei, nu limitează şi nu înlătură drepturi fundamentale prevăzute în Constituţie. Se mai arată că procedura reglementată prin textul criticat are ca obiect verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei dispuse de procuror, potrivit dispoziţiilor art. 277-278 din Codul de procedură penală din 1968, şi nu judecarea fondului cauzei penale, aspect ce justifică rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în primă instanţă. Se susţine că textul criticat nu contravine principiului accesului liber la justiţie, reglementat la art. 21 din Legea fundamentală, care nu garantează dreptul la un dublu grad de jurisdicţie, şi nici dispoziţiilor constituţionale ale art. 129, potrivit cărora căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii, reglementarea acestora fiind atributul exclusiv al legiuitorului. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 482 din 10 mai 2012, nr. 571 din 29 mai 2012, nr. 711 din 5 iulie 2012 şi nr. 1.072 din 13 decembrie 2012.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 nu încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat la art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţie, întrucât nu înlătură dreptul părţilor de a beneficia de garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces echitabil, judecat de o instanţă independentă şi imparţială, a cărei competenţă este stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Se susţine că eliminarea recursului împotriva sentinţei de respingere a plângerii formulate împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată este justificată de caracterul special al procedurii instituite prin art. 278^1 din Codul de procedură penală şi are ca scop asigurarea celerităţii procesului penal. Se arată, de asemenea, că atât competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, cât şi exercitarea căilor de atac sunt prevăzute prin lege, reglementarea acestora fiind atributul exclusiv al legiuitorului. Se susţine, totodată, că dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie referitoare la asigurarea dublului grad de jurisdicţie în materie penală nu sunt aplicabile, întrucât textele criticate reglementează procedura de judecată a plângerilor formulate împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată, nefiind vizat fondul cauzelor penale. Se mai arată că nu sunt aplicabile în cauză nici prevederile art. 13 din Convenţie, dreptul la un recurs efectiv neconfundându-se cu dreptul de exercitare a unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins: "Hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. 8 este definitivă."
Se susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 11 cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1) şi (3) cu privire la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 129 cu privire la folosirea căilor de atac, precum şi prevederile art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la un recurs efectiv, precum şi prevederile art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie referitoare la principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală şi la interzicerea generală a discriminării.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, prin raportare la aceleaşi critici de neconstituţionalitate, respingând ca neîntemeiate excepţiile invocate, prin numeroase decizii, dintre care, cu titlu de exemplu sunt reţinute: Decizia nr. 711 din 5 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 16 august 2012, Decizia nr. 977 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr. 1.019 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 10 ianuarie 2013, şi Decizia nr. 181 din 28 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 22 mai 2013, statuând că între dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora hotărârea pronunţată de judecător în temeiul art. 278^1 alin. 8 din Codul de procedură penală din 1968 este definitivă, şi prevederile din Legea fundamentală şi din actele normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu poate fi reţinută nicio contradicţie.
În acest sens, Curtea a reţinut că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac ("Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii"), ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea "sunt prevăzute numai prin lege" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004).
De asemenea, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 nu aduc atingere accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Curtea a subliniat că nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, Curtea a statuat că art. 129 din Constituţie prevede că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii. Totodată, Curtea a arătat că, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 278^1 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării ori urmăririi penale, ci rezoluţia sau ordonanţa de netrimitere în judecată emisă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile. De asemenea, Curtea a reţinut că prevederile art. 13 din Convenţie nu au aplicabilitate în cauza de faţă, întrucât dreptul la un recurs efectiv nu se confundă cu dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti.
Cu acelaşi prilej, Curtea a statuat că eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 278^1 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului.
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textele de lege ce fac obiectul excepţiei, a art. 53 din Constituţie, Curtea a arătat că aceasta nu poate fi reţinută, prevederile constituţionale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care nu a fost constatată.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât considerentele, cât şi soluţia deciziilor invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Drăguţa Voicilă şi Tudor Voicilă în Dosarul nr. 1.259/327/2012 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 6 martie 2014.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
