Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 109 din 5 martie 2013 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 100 alin. 4 din Codul de procedura civila din 1865
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 283 din 20 mai 2013
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Andreea Costin - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Aurel Bojan şi Maria Bojan în Dosarul nr. 14.930/211/2009 al Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.484D/2012.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Magistratul-asistent referă asupra faptului că la dosar autorii excepţiei de neconstituţionalitate au depus înscrisuri în susţinerea acesteia prin care sunt invocate chestiuni ce ţin de fondul cauzei.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Arată că şi Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în art. 154 alin. (1), prevede că toate actele de procedură se comunică din oficiu prin agenţi procedurali.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 17 octombrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 14.930/211/2009, Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Aurel Bojan şi Maria Bojan într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe civile pronunţate în materie de succesiune.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţia legală criticată este neconstituţională, atât timp cât prin aceasta se conferă putere probantă faptelor constatate şi consemnate personal în procesul-verbal de comunicare a actelor de procedură întocmit de agentul procedural sau de orice salariat al instanţei; or, puterea probantă a procesului-verbal poate fi combătută doar printr-o altă procedură, respectiv a înscrierii în fals a procesului-verbal.
Autorii excepţiei mai susţin că un act încheiat de "orice alt salariat" al instanţei nu poate să se bucure de o prezumţie de legalitate a unui act ce ar emana de la o autoritate publică, cât timp salariatul nu este învestit cu puterea unei autorităţi publice. În susţinerea acesteia invocă prevederile art. 86 din Codul de procedură civilă din 1865 potrivit cărora "Comunicarea cererilor şi a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al acesteia [...]", iar potrivit art. 92 din Codul de procedură civilă din 1865, agentul va încheia un proces-verbal despre situaţiile prevăzute în acest articol în legătură cu înmânarea citaţiei şi a oricăror acte de procedură. Coroborând aceste prevederi legale, ar rezulta că numai procesul-verbal încheiat de agenţii procedurali ar avea forţă probantă.
Se mai arată că prevederea legală criticată încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie, deoarece statul de drept, democratic şi social se bazează pe legi şi valori care nu dau putere excesivă unei autorităţi sau unor angajaţi ai statului şi nu dau dreptul la îndeplinirea unor atribuţii prin exces de putere, respectiv prin încheierea unor acte care au putere probantă superioară oricăror altor dovezi contrare.
Prin prevederea legală criticată se mai încalcă şi principiul egalităţii consacrat de art. 16 din Constituţie prin aceea că nu se respectă egalitatea în faţa legii civile dintre cetăţean şi autoritatea publică. De asemenea, forţa probantă conferită procesului-verbal încheiat potrivit art. 94 din Codul de procedură civilă din 1865 încalcă şi principiul accesului liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie prin aceea că se limitează la o singură dovadă contrarie, a înscrierii în fals.
Autorii mai arată că art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 încalcă şi dreptul la un proces echitabil, deoarece instanţa de apel sau recurs învestită cu verificarea legalităţii şi temeiniciei unei hotărâri judecătoreşti nu poate să verifice legalitatea şi temeinicia unui act procedural decât dacă acesta este fals. Astfel, dreptul la un proces echitabil, dar şi dreptul la apărare sunt înfrânte prin imposibilitatea de a face proba cu orice mijloc de probă prevăzut de legea procedurală.
Se mai apreciază că prevederea legală criticată contravine şi art. 53 din Constituţie. Prin urmare, nu este necesar a se da putere doveditoare mai mare unui act încheiat de un agent sau salariat al unei instanţe decât hotărârii judecătorului sau dovezilor prevăzute de lege şi de care beneficiază şi uzează justiţiabilul.
Se mai susţine că dispoziţiile art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 limitează folosirea căilor de atac prevăzute de art. 129 din Constituţie prin aceea că un proces-verbal fals, din cadrul procedurii comunicării unei hotărâri judecătoreşti, încheiat de un agent sau alt salariat al instanţei împiedică exercitarea eficientă a acestui drept, până la dovada înscrierii în fals.
Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 nu contravin niciunei dispoziţii constituţionale invocate.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dispoziţiile criticate reprezintă norme de procedură care ţin de opţiunea legiuitorului, exercitată în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituţie.
Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, înscrisurile depuse la dosar, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, care au următorul cuprins: "Procesul-verbal face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat."
În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:
Dispoziţiile art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 conferă procesului-verbal încheiat de cel însărcinat cu încheierea actului de procedură caracter de act autentic.
Curtea reţine că art. 1171 din Codul civil din 1864, dispoziţie legală în vigoare până la intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, reglementează noţiunea de act autentic. Astfel, potrivit acestor dispoziţii, actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde s-a făcut actul. Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă face referire despre înscrisul autentic sub aspectul noţiunii, la art. 269, iar sub aspectul puterii doveditoare la art. 270.
La art. 269 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă se prevede că înscrisul autentic întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului. Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică şi căruia legea îi conferă acest caracter. În ceea ce priveşte puterea doveditoare, Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă prevede că înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii.
Potrivit art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, procesul-verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură dobândeşte forţă probantă şi face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat. Actul este încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură în exercitarea competenţelor sale prevăzute de lege, în numele autorităţii publice.
Instituirea forţei probante nu este de natură a aduce atingere principiilor constituţionale ale accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil ori dreptului la apărare, iar Curtea observă că dispoziţiile cuprinse în art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 reprezintă norme procedurale care ţin de opţiunea legiuitorului, exercitată în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".
În ceea ce priveşte critica autorilor excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la faptul că prin conferirea unui caracter probator superior unui act încheiat de un agent al statului se încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie, Curtea reţine că agenţii procedurali care îndeplinesc procedura de comunicare a citaţiei sau a altor acte de procedură nu înfăptuiesc justiţia, ci urmăresc respectarea şi îndeplinirea formelor de procedură prevăzute de lege, activitate conexă acesteia. Astfel, exigenţa unui proces echitabil implică, între altele, şi efectuarea actelor de procedură într-un mod care să facă posibilă desfăşurarea normală a procesului, fără întreruperi şi amânări de natură să întârzie în mod păgubitor stabilirea pe cale judiciară a situaţiei drepturilor subiective disputate de părţi.
Mai mult, Curtea constată că art. 86 din Codul de procedură civilă din 1865 califică pentru comunicarea actelor de procedură, ca regulă generală, doar agenţii procedurali sau alţi salariaţi ai instanţei emitente ori celei în circumscripţia căreia se află cel căruia i se comunică actul. În concluzie, numai persoane aflate în raport de muncă cu instanţa pot îndeplini procedura de comunicare, aceştia acţionând în numele autorităţii publice respective. Excepţia de la această regulă este prevăzută de alin. 3 al art. 86 din Codul de procedură civilă din 1865, care prevede modalitatea comunicării prin poştă cu scrisoare recomandată atunci când nu este posibilă comunicarea actelor prin înmânarea lor către destinatar sau prin alte mijloace; şi în acest caz se acţionează în numele şi pe seama autorităţii publice.
În ceea ce priveşte susţinerea autorilor excepţiei referitoare la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii civile dintre cetăţean şi autoritatea publică, Curtea constată că dispoziţiile procedurale criticate nu instituie un tratament juridic diferit pentru persoane care se află în situaţii similare. De altfel, art. 16 din Constituţie nu se aplică în relaţiile dintre autorităţile publice şi cetăţeni.
Totodată, critica referitoare la încălcarea art. 53 din Constituţie nu poate fi reţinută, de vreme ce prevederile ce formează obiect al excepţiei nu aduc atingere drepturilor fundamentale invocate de autorii excepţiei.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Aurel Bojan şi Maria Bojan în Dosarul nr. 14.930/211/2009 al Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa din data de 5 martie 2013.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Andreea Costin
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
