Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 107 din 14 iulie 1998 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a art. 146 si 149 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 287 din 5 august 1998
Ioan Muraru - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Ioan Griga - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent
Pe rol, pronunţarea asupra exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 146 şi 149 din Codul de procedura penalã, invocatã de Chiata Marian în Dosarul nr. 122/1998 al Curţii Militare de Apel.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din data de 9 iulie 1998, în prezenta pãrţilor şi a reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 14 iulie 1998.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Încheierea din 19 mai 1998, pronunţatã în Dosarul nr. 122/1998, Curtea Militarã de Apel a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 146 şi 149 din Codul de procedura penalã, invocatã de Chiata Marian, în Dosarul nr. 122/1998 aflat pe rolul acestei instanţe.
În motivarea exceptiei se susţine ca textele legale atacate sunt neconstituţionale, fiind contrare prevederilor art. 23 din Constituţie, întrucât procurorul poate lua mãsura arestãrii preventive a unei persoane cu încãlcarea dispoziţiei constituţionale menţionate, deoarece, potrivit art. 146 din Codul de procedura penalã, nu are obligaţia de a-l asculta pe cel impotriva cãruia în mãsura arestãrii preventive şi, pe cale de consecinta, de a-i aduce la cunostinta învinuirea în prezenta unui apãrãtor. De asemenea, se susţine ca din analiza art. 23 din Constituţie rezulta ca dreptul conferit magistratului de a lua mãsura arestãrii preventive în cursul urmarii penale se poate exercita o singura data, durata preventiei fiind unica şi neputând depãşi 30 de zile. Rezulta ca magistratul-procuror poate emite o singura ordonanta de arestare, a carei durata poate fi de la o zi la 30 de zile, iar nu mai multe ordonanţe cuprinzând durate de arestare fractionate, totalizand 30 de zile, deoarece în aceasta situaţie procurorul şi-ar prelungi propriile mãsuri procesuale, ceea ce Constituţia nu permite. În speta, se susţine în continuare, a fost emisã o ordonanta de arestare preventivã în calitate de invinuit, potrivit art. 146 din Codul de procedura penalã, şi apoi o alta ordonanta de 25 de zile, în condiţiile art. 149 din Codul de procedura penalã, procurorul prelungindu-şi astfel propria mãsura.
Exprimandu-şi opinia asupra exceptiei, în conformitate cu art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicatã, instanta arata ca aceasta este neîntemeiatã, deoarece obligativitatea audierii fãptuitorului înainte de luarea mãsurii arestãrii preventive exista, potrivit art. 150 din Codul de procedura penalã, numai în cazul arestãrii preventive a inculpatului, deci numai dupã punerea în mişcare a acţiunii penale. Potrivit art. 146 alin. 1 din Codul de procedura penalã, durata arestãrii învinuitului nu poate depãşi 5 zile, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 149 alin. 1 din acelaşi cod, durata arestãrii inculpatului nu poate depãşi 30 de zile, afarã de cazul în care aceasta este prelungitã în condiţiile legii. De asemenea, se susţine ca în cauza procurorul nu şi-a prelungit nelegal propria mãsura privativã de libertate, dispusã în cauza, ci a emis doua ordonanţe, diferite, în raport cu calitatea persoanei, pentru arestarea mai întâi a învinuitului şi apoi a inculpatului, fãrã ca durata cumulatã a acestora sa depãşeascã 30 de zile, mãsura fiind în concordanta cu art. 23 din Constituţie.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel cum a fost modificatã prin Legea nr. 138/1997, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciazã ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. Se arata ca art. 146 din Codul de procedura penalã nu incalca dispoziţiile art. 23 din Constituţie, deoarece acest text constituţional nu prevede obligaţia pentru organul judiciar care ia mãsura arestãrii preventive a învinuitului sau a inculpatului de a dispune arestarea numai dupã ce a ascultat persoana fata de care se ia aceasta mãsura. Critica de neconstituţionalitate a art. 146 din Codul de procedura penalã, intemeiata pe inexistenta unei asemenea obligaţii, nu poate fi admisã, deoarece aceasta priveşte o omisiune legislativã şi, potrivit practicii jurisdicţionale a Curţii, controlul de constitutionalitate nu poate privi omisiuni. Art. 146 din Codul de procedura penalã nu incalca nici prevederile art. 5 din Convenţia europeanã pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, întrucât nici acest act normativ nu prevede obligaţia pentru organele judiciare de a asculta pe invinuit sau pe inculpat înainte de a lua mãsura arestãrii preventive. Se mai arata ca arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului sunt mãsuri procesuale distincte, care primesc, în mod firesc, reglementãri diferite în raport cu calitatea procesuala pe care o are persoana arestata în cursul urmãririi penale. A interpreta ordonanta de arestare a inculpatului ca fiind o ordonanta de prelungire a arestãrii învinuitului înseamnã a adauga la lege, atâta timp cat în art. 155 şi urmãtoarele din Codul de procedura penalã se foloseşte termenul de "prelungire" numai cu privire la prelungirea de cãtre instanta a arestãrii inculpatului, dispusã în faza de urmãrire penalã.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile pãrţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, republicatã, retine urmãtoarele:
În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea este competenta sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate invocatã.
Potrivit art. 146 din Codul de procedura penalã, procurorul, dacã considera ca în interesul urmãririi penale este necesarã privarea de libertate a învinuitului şi ca sunt întrunite condiţiile prevãzute la art. 143 într-unul dintre cazurile enumerate la art. 148 din acelaşi cod, dispune prin ordonanta motivatã arestarea învinuitului, cu obligaţia precizarii temeiurilor care justifica luarea mãsurii şi fixând durata arestãrii, care nu poate depãşi 5 zile.
Autorul exceptiei de neconstituţionalitate considera ca acest text legal incalca dispoziţiile art. 23 din Constituţie, deoarece procurorul poate lua mãsura arestãrii preventive a unei persoane fãrã a o asculta şi fãrã a-i aduce la cunostinta învinuirea în prezenta unui apãrãtor.
Instituţia privarii de libertate a unei persoane reprezintã un act de o extrema gravitate pentru orice cetãţean. Ea nu se poate realiza decât în condiţii strict reglementate de lege, pentru a se preveni orice abuzuri ce ar conduce la arbitrar şi discretionar, afectand direct valorile umane ce constituie esenta personalitãţii fiecãrui individ.
Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este un stat de drept în care demnitatea omului, drepturile şi libertãţile cetãţenilor şi libera dezvoltare a personalitãţii umane reprezintã valori supreme ce sunt garantate, gasindu-şi consacrarea în dispoziţiile legii fundamentale a tarii.
De aceea art. 23 din Constituţie stabileşte, ca principiu de baza al ocrotirii acestor valori, ca libertatea individualã şi siguranta persoanei sunt inviolabile, textul constituţional reglementand pana la detaliu condiţiile în care se poate efectua arestarea şi garanţiile constituţionale necesare asigurãrii unui cadru adecvat protejãrii cetãţeanului impotriva unei astfel de mãsuri. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 24 din Constituţie, potrivit cãrora, în virtutea garantarii dreptului la apãrare, pe tot parcursul procesului, pãrţile au dreptul sa fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.
La rândul lor, dispoziţiile cuprinse în legea specialã, aplicabile în materie - Codul de procedura penalã - sunt chemate sa dea expresie acestor garanţii de ordin constituţional, prin instituirea unor mãsuri care sa ofere mijloacele necesare concretizarii acestor garanţii.
Astfel Codul de procedura penalã, sub titlul "Mãsurile preventive şi alte mãsuri procesuale" (titlul IV - Partea generalã), reglementeazã, în cap. I, un ansamblu de garanţii procesuale distincte pentru a proteja libertatea individualã, între care: aducerea la cunostinta persoanei arestate a motivelor arestãrii şi a celor privind învinuirea, în prezenta unui avocat, precum şi ascultarea inculpatului. În secţiunea I "Dispoziţii generale" din acest capitol, prin art. 137^1 alin. 1, se instituie anumite obligaţii pentru organul de urmãrire penalã sau instanta de judecata, care sunt în concordanta cu prevederile art. 23 alin. (5) din Constituţie, stabilind ca persoanei reţinute sau arestate i se aduc de îndatã la cunostinta motivele reţinerii sau ale arestãrii. Învinuirea se aduce la cunostinta celui arestat, în cel mai scurt termen, în prezenta unui avocat.
Aceasta înseamnã ca astfel de obligaţii privesc, deopotrivã, atât arestarea învinuitului, cat şi a inculpatului, de vreme ce, ca dispoziţie generalã, art. 137^1 din Codul de procedura penalã nu face nici o diferentiere între cele doua forme de arestare. Se constata însã ca în art. 150 din secţiunea a IV-a din acelaşi cod apare o necorelare între garanţiile procesuale instituite pentru inculpat în raport cu cele reglementate pentru invinuit. Într-adevãr, dacã pentru inculpat art. 150 obliga ca mãsura arestãrii sa fie luatã numai dupã ascultarea acestuia de cãtre procuror, o asemenea obligaţie lipseşte în cazul luãrii mãsurii arestãrii pentru invinuit.
Or, deosebirile de natura juridicã dintre cele doua mãsuri procesuale nu justifica nici o diferentiere de tratament între invinuit şi inculpat, sub aspectul garanţiilor privind libertatea persoanei, dreptul la apãrare, cat şi al garanţiilor procesuale prevãzute de lege şi consacrate în Constituţie cu privire la obligaţia ascultãrii învinuitului de cãtre procuror, potrivit celor de mai sus. De aceea dispoziţiile art. 146 din Codul de procedura penalã şi mãsura arestãrii preventive a învinuitului, pe care o reglementeazã, sunt constituţionale numai în mãsura în care prin acestea se asigura respectarea necondiţionatã a garanţiilor constituţionale privind libertatea şi drepturile fundamentale ale persoanei, în acelaşi mod atât pentru inculpat, cat şi pentru invinuit.
Totodatã autorul exceptiei de neconstituţionalitate susţine ca dispoziţiile legale care reglementeazã luarea mãsurii arestãrii preventive sunt neconstituţionale în raport cu art. 23 alin. (4) din Constituţie, deoarece acestea permit procurorului ca, dupã ce a dispus arestarea învinuitului, sa dispunã apoi arestarea aceleiaşi persoane în calitate de inculpat, prelungindu-şi astfel propria mãsura de arestare, deşi, potrivit textului constituţional menţionat, prelungirea arestãrii se aproba numai de instanta de judecata.
Critica de neconstituţionalitate nu este intemeiata. Arestarea inculpatului, atunci când intervine dupã arestarea învinuitului, luatã tot de procuror, nu poate fi privitã ca o prelungire a acesteia, deoarece cele doua mãsuri sunt diferite ca natura juridicã. Mãsura arestãrii preventive a învinuitului, luatã de procuror în condiţiile prevãzute la art. 146 din Codul de procedura penalã, are un caracter excepţional şi este necesarã numai atunci când termenul de 24 de ore, cat poate dura, potrivit Constituţiei - art. 23 alin. (3) - şi legii - art. 144 alin. 1 din Codul de procedura penalã -, mãsura reţinerii, se dovedeşte insuficient pentru verificarea temeiurilor legale necesare punerii în mişcare a acţiunii penale impotriva învinuitului şi, eventual, pentru a se lua impotriva lui mãsura arestãrii preventive sau, dimpotriva, pentru a se dispune scoaterea de sub urmãrire penalã sau, eventual, încetarea urmãririi. Mãsura arestãrii învinuitului nu poate depãşi 5 zile şi se justifica numai dacã este necesarã în interesul urmãririi penale, în condiţiile art. 143 şi în vreunul dintre cazurile prevãzute la art. 148 din Codul de procedura penalã. Luarea ei se dispune de procuror prin ordonanta motivatã, este urmatã de emiterea mandatului de arestare a învinuitului şi nu poate fi prelungitã.
Dacã la expirarea duratei arestãrii învinuitului se confirma temeiurile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale impotriva acestuia şi se menţine necesitatea privarii sale de libertate, în condiţiile legii, procurorul dispune prin ordonanta punerea în mişcare a acţiunii penale şi luarea, de data aceasta, a mãsurii arestãrii preventive a inculpatului, urmatã de emiterea mandatului de arestare a acestuia. Mãsura este, în conceptia legiuitorului, consecinta înlocuirii poziţiei procesuale de invinuit a fãptuitorului, adicã de persoana fata de care se efectueazã urmãrirea penalã, atâta timp cat nu a fost pusã în mişcare acţiunea penalã impotriva sa - art. 229 din Codul de procedura penalã -, cu aceea de inculpat, adicã de persoana impotriva cãreia s-a pus în mişcare acţiunea penalã. În ceea ce priveşte durata arestãrii inculpatului, consecutiva mãsurii arestãrii învinuitului, ea trebuie sa includã, în mod firesc, durata acesteia din urma, ca mãsura exceptionala, specifica urmãririi penale, în reglementarea legalã în vigoare, neputând depãşi însã, împreunã cu aceasta, durata de 30 de zile prevãzutã la art. 23 alin. (4) din Constituţie, având în vedere şi faptul ca, deşi diferite, cele doua mãsuri preventive au drept consecinta privarea de libertate a aceleiaşi persoane, indiferent de calitatea procesuala a acesteia, deci fãrã sa distinga, asa cum face Codul de procedura penalã, între arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului.
Potrivit prevederilor art. 149 din Codul de procedura penalã: "Durata arestãrii inculpatului nu poate depãşi 30 de zile, afarã de cazul când ea este prelungitã în condiţiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusã dupã ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusã în lipsa inculpatului, termenul curge de la prezentarea acestuia la organul judiciar care a emis mandatul.
Când o cauza este trecutã pentru continuarea urmãririi penale de la un organ de urmãrire la altul, mandatul de arestare emis anterior rãmâne valabil. Durata arestãrii se calculeazã potrivit dispoziţiilor alineatului precedent.
Arestarea inculpatului în cursul judecaţii dureazã pana la soluţionarea definitiva a cauzei, afarã de cazul când instanta dispune revocarea ei."
Critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 149 alin. 1 din Codul de procedura penalã este neîntemeiatã, deoarece textul prevede în mod expres ca durata arestãrii inculpatului nu poate depãşi 30 de zile, fiind deci conform cu art. 23 alin. (4) din Constituţie. Cat priveşte dispoziţiile art. 149 alin. 2 din acelaşi cod, se constata ca acestea nu au legatura cu cauza şi, în consecinta, şi aceasta critica este neîntemeiatã.
Referitor la prevederile alin. 3 al aceluiaşi articol, se constata ca, prin Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, definitiva prin Decizia nr. 20 din 15 februarie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995, Curtea a statuat ca aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în mãsura în care se interpreteazã în sensul ca durata arestãrii, dispusã de instanta în cursul judecaţii, poate depãşi 30 de zile, fãrã a fi necesarã prelungirea în condiţiile art. 23 din Constituţie. Totodatã, prin Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998, Curtea a constatat ca, în legatura cu arestarea inculpatului în cursul judecaţii, prevãzutã la art. 149 alin. 3 din Codul de procedura penalã, se va face aplicarea directa a dispoziţiilor art. 23 alin. (4) din Constituţie. Astfel fiind, potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedura penalã este inadmisibila, urmând a fi respinsã.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
1. Admite în parte excepţia de neconstituţionalitate invocatã de Chiata Marian în Dosarul nr. 122/1998 al Curţii Militare de Apel şi constata ca dispoziţiile art. 146 din Codul de procedura penalã sunt constituţionale numai în mãsura în care asigura învinuitului aceleaşi drepturi procesuale ca şi inculpatului, în temeiul garanţiilor constituţionale privind libertatea individualã şi siguranta persoanei, prevãzute la art. 23 şi 24 din Constituţie.
2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 149 alin. 1 şi 2 din Codul de procedura penalã.
3. Respinge ca inadmisibila excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedura penalã.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 14 iulie 1998.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN MURARU
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
----------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
