Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 104 din 11 aprilie 2001 referitoare la constitutionalitatea Legii privind protectia informatiilor clasificate
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 253 din 16 mai 2001
Curtea Constituţionalã a fost sesizatã, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie, în vederea declansarii controlului de constitutionalitate asupra Legii privind protecţia informaţiilor clasificate de cãtre un grup de 62 de deputaţi, şi anume: Valeriu Stoica, Monica Octavia Musca, Calin Popescu-Tariceanu, Andrei Ioan Chiliman, Titu-Nicolae Gheorghiof, Puiu Hasotti, Radu Stroe, Anton Ionescu, Viorel-Gheorghe Coifan, Grigore Dorin Popescu, Cornel Popa, Catalin Micula, Gheorghe-Eugen Nicolaescu, Cornel Stirbet, Cornel Boiangiu, Napoleon Pop, Ion Luchian, Valeriu Gheorghe, Victor Paul Dobre, Marin Anton, Ion Mogos, Victor Babiuc, Nini Sapunaru, Dan-Radu Rusanu, Liviu Iuliu Dragos, Tiberiu Toro, Sandor Konya-Hamar, Dezideriu Coloman Becsek-Garda, Akos Birtalan, Zoltan Kovacs, Robert Kalman Raduly, Carol Ioan Vekov, Zsolt Szilagyi, Alexandru Sassu, Bogdan Nicolae Niculescu-Duvaz, Radu Mircea Berceanu, Cristian-Sorin Dumitrescu, Teodor Cladovan, Alexandru-Liviu Mera, Ion Cirstoiu, Ştefan-Marian Popescu-Bejat, Alexandru Peres, Nicolae Nan, Alecu Sandu, Gheorghe Barbu, Victor Sorin Lepsa, Adriean Videanu, Gheorghe-Liviu Negoita, Mircea Nicu Toader, Costica Canacheu, Mircea Man, Emil Boc, Romeo-Marius Raicu, Paula Maria Ivanescu, Anca Daniela Boagiu, Vasile Bran, Gheorghe Albu, Vasile Nistor, Ioan Onisei, Mihai Stanisoara, Ioan Oltean şi Mihai Baciu.
Sesizarea a fost trimisa prin Adresa nr. XIV/248 din 15 martie 2001 a Secretariatului general al Camerei Deputaţilor şi a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 931 din 15 martie 2001, formând obiectul Dosarului nr. 113A/2001. De asemenea, prin adresa cu acelaşi numãr, din data de 16 martie 2001, a Secretariatului general al Camerei Deputaţilor, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 942 din 16 martie 2000, au fost trimise şi textele aflate în divergenta, între cele doua Camere ale Parlamentului, la Legea privind protecţia informaţiilor clasificate, precum şi scrisoarea Grupului parlamentar al Partidului Democrat, adresatã Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, conţinând punctul de vedere al acestui grup parlamentar referitor la textul legii.
Autorii sesizãrii de neconstituţionalitate critica, pe de o parte, ansamblul Legii privind protecţia informaţiilor clasificate, ca fiind adoptatã cu încãlcarea unor norme constituţionale referitoare la procedura de legiferare, iar pe de alta parte sunt criticate dispoziţii concrete ale legii, cu motivarea ca acestea contravin unor prevederi din Constituţie, unor reglementãri din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, precum şi practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
I. Critica de neconstituţionalitate bazatã pe nerespectarea procedurii constituţionale de legiferare are urmãtorul conţinut:
a) Adoptarea legii s-a fãcut prin aprobarea, în şedinţa comuna a Camerei Deputaţilor şi a Senatului din data de 7 martie 2001, a raportului comisiei de mediere cu privire la doua proiecte de legi distincte. În acest sens, se arata ca medierea s-a fãcut între o propunere legislativã initiata de cãtre un senator şi adoptatã de Senat în legislatura 1992-1996 şi, respectiv, un proiect de lege initiat de Guvern, care a fost adoptat de Camera Deputaţilor în legislatura 1996-2000. Se precizeazã ca dupã adoptarea propunerii legislative de cãtre Senat acesta a trimis-o spre dezbatere şi adoptare la Camera Deputaţilor, care însã "nu s-a mai pronunţat printr-un vot distinct asupra acestui text", cu consecinta ca procedura de adoptare a rãmas nefinalizatã în aceasta privinta. Pe de alta parte, Camera Deputaţilor a dezbãtut şi a adoptat un proiect de lege având acelaşi domeniu de reglementare, initiat de Guvern, "pe care l-a discutat ca atare şi nu ca amendament la textul adoptat de Senat". Astfel adoptat, acest proiect de lege nu a mai fost trimis şi Senatului spre dezbatere şi adoptare. Autorii sesizãrii considera ca procedeul de a se trimite la mediere propunerea legislativã adoptatã numai de Senat, precum şi proiectul de lege adoptat numai de Camera Deputaţilor este contrar "dispoziţiilor art. 74 alin. (1) şi art. 75 din Constituţia României care prevãd ca legile se adopta cu votul majoritãţii fiecãrei Camere, fiind totdeauna necesarã şi obligatorie trimiterea textelor de la o Camera la cealaltã". Se arata ca, de altfel, acestea sunt motivele pentru care raportul comisiei de mediere a fost respins în bloc prin votul Senatului, fãrã a se mai trece la votul pe articole.
b) Se mai susţine ca Legea privind protecţia informaţiilor clasificate a fost adoptatã cu încãlcarea dispoziţiilor art. 76 alin. (2) din Constituţie, conform cãrora, "În cazul în care comisia nu ajunge la un acord sau dacã una din Camere nu aproba raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergenta se supun dezbaterii Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comuna, care vor adopta textul definitiv cu votul majoritãţii prevãzute la articolul 74 alineatele (1) sau (2)". În motivarea acestei sustineri se arata ca în şedinţa comuna a celor doua Camere ale Parlamentului nu au fost dezbãtute "doar textele aflate în divergenta - asa cum menţioneazã expres textul Constituţiei - ci şi texte propuse de Guvern şi acceptate de liderii grupurilor parlamentare". În acest mod au fost introduse în lege texte noi, şi anume: dupã art. 2 a fost introdus art. 2^1; la art. 8 a fost introdus alin. (4); la art. 9 a fost introdus alin. (5); la art. 10 a fost introdus alin. (3); dupã art. 12 a fost introdus art. 12^1; la art. 14 a fost introdus alin. (2^1); la art. 32 a fost introdus alin. (2).
II. Criticile referitoare la neconstituţionalitatea conţinutului unor reglementãri din lege constau în urmãtoarele:
a) Dispoziţiile art. 4, art. 6 alin. (2), art. 13 şi ale art. 21 alin. (1) din legea criticata instituie obligaţia, pentru toţi cetãţenii romani, sa protejeze informaţiile secrete de stat, indiferent de modul în care aceştia au ajuns în posesia lor, iar încãlcarea acestei obligaţii poate atrage rãspunderea penalã potrivit prevederilor art. 15 alin. (4), art. 25, 26 şi 27 din aceeaşi lege. O asemenea obligaţie generalã, care incumba în sarcina oricãrui cetãţean, depãşeşte "cu mult cadrul constituţional al fidelitatii fata de ţara, înscris în art. 50 din Constituţie". Se arata totodatã ca prin instituirea acestei obligaţii generale "rãspunderea juridicã în materia protecţiei secretului de stat dobândeşte caracter obiectiv, indiferent de atitudinea subiectiva a destinatarilor obligaţiei. Instituirea unei raspunderi obiective, inclusiv cu caracter penal, semnifica instituirea unei prezumţii de vinovãţie şi înlãturarea dreptului la apãrare, deci încãlcarea dispoziţiilor art. 23 alin. (8) şi art. 24 din Constituţie, precum şi ale art. 20 din Constituţie, corelat cu art. 6 din Convenţia europeanã a drepturilor omului". Aceeaşi obligaţie generalã contravine şi principiului proportionalitatii, consfintit de dispoziţiile art. 49 din Constituţie, întrucât o asemenea obligaţie este proporţionalã cu scopul urmãrit numai cu privire la "anumite categorii speciale de persoane (spre exemplu, lucrãtorii serviciilor secrete sau persoanele care ocupa funcţii publice presupunand accesul la secrete de stat), dar devine total nejustificatã, deci disproportionata, dacã se referã la toţi cetãţenii". De asemenea, sancţionarea persoanelor care nu îşi respecta obligaţiile referitoare la protejarea secretului de stat, fãrã sa fie îndeplinitã condiţia existenţei vinovatiei, "contravine principiului legalitãţii incriminãrii şi pedepsei, înscris în art. 23 alin. (9) din Constituţie, precum şi în art. 7 din Convenţia europeanã a drepturilor omului, aplicat potrivit art. 20 din Constituţie". Se mai arata ca în jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat ca, pentru ca o fapta sa fie consideratã ca fiind prevãzutã de lege, dispoziţia legalã "trebuie sa satisfacã, între altele, criteriul previzibilitatii, ceea ce înseamnã ca legea trebuie sa fie suficient de clara, de precisa, pentru ca destinatarii ei sa-şi poatã adapta comportamentul celui prescris de lege".
b) Art. 24 alin. (1) din legea criticata (referitor la obligaţia celui ce ia cunostinta de încãlcãri ale prevederilor legale privind protecţia informaţiilor clasificate în cadrul unitãţii în care îşi desfãşoarã activitatea sa îl informeze pe conducãtorul acesteia şi care prevede sancţionarea, inclusiv de natura penalã, a omisiunii informãrii, în condiţiile art. 25), are o redactare extrem de generalã şi de vaga, fãrã sa distinga între situaţiile deosebite în care se afla diferiţi salariaţi. Astfel, "se instituie o (cvasi) obligaţie de delatiune", care contravine indatoririi cetatenesti de fidelitate fata de ţara, prevãzutã în art. 50 din Constituţie. Aceste dispoziţii legale sunt contrare şi "dreptului la intimitate şi dreptului la libertatea de gandire, constiinta şi religie, consacrate şi garantate de art. 26 şi art. 29 din Constituţie, precum şi, potrivit art. 20 din Constituţie, de art. 8 şi art. 9 din Convenţia europeanã a drepturilor omului". De asemenea, pentru aceleaşi motive sunt considerate ca fiind incalcate şi dispoziţiile art. 20, art. 23 alin. (8) şi (9), art. 24 şi 49 din Constituţie, "precum şi cele ale art. 6 şi 7 din Convenţia europeanã a drepturilor omului".
c) Prin normele de trimitere ale art. 8 alin. (3) şi ale art. 11 alin. (2) şi (4), care abiliteaza Guvernul ca prin hotãrâre, act normativ cu forta juridicã inferioarã legii, sa încadreze informaţiile secrete de stat în clasele de securitate, se conferã acestei autoritãţi publice monopolul asupra informaţiilor şi puteri discretionare pentru a decide asupra încadrãrii acestora în categoria secretelor de stat, precum şi pentru aprobarea şi actualizarea listelor cu categoriile de informaţii secrete de stat, întocmite de autoritãţile publice, fãrã ca prin lege sa fie instituite criterii de apreciere. Aceasta reglementare incalca grav "principiul pluralismului, valoare fundamentalã într-un stat de drept şi democratic, potrivit art. 8 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie". O asemenea deturnare de putere incalca grav "drepturi fundamentale ale omului, adicã dreptul la libertatea de gandire, constiinta şi religie, dreptul la respectarea vieţii private, libertatea de opinie şi dreptul la informaţie, consacrate şi garantate prin art. 26, 29, 30 şi 31 din Constituţie, ca şi dispoziţiile art. 49 din Constituţia României, precum şi ale art. 8, 9, 10, 17 şi 18 din Convenţia europeanã a drepturilor omului, interpretate în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aplicate în temeiul art. 20 din Constituţie". Faptul ca hotãrârile Guvernului ce se vor emite în temeiul art. 8 alin. (3) şi al art. 11 alin. (2) şi (4) din legea criticata ar putea avea caracter secret, prin exceptare de la publicare, potrivit prevederilor art. 107 alin. (4) teza finala din Constituţie, contravine jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la cerinta de accesibilitate a normei juridice spre a putea fi consideratã lege.
d) Întrucât prin art. 8 alin. (4) din legea criticata se permite Guvernului sa declasifice anumite informaţii individuale, se poate intampla ca anumite informaţii generale, dupã ce îşi pierd caracterul secret şi devin de interes public sau informaţii interesand în mod special o anumitã persoana, sa nu poatã fi declasificate şi, prin urmare, acestea sa nu poatã fi comunicate publicului sau persoanei interesate. În acest fel se incalca "dreptul la informaţie, consacrat de art. 31 din Constituţie, precum şi, potrivit art. 20, de art. 10 din Convenţia europeanã a drepturilor omului, restrangand exerciţiul acestui drept contrar prevederilor art. 49 din Constituţie". Caracterul absolut al interdicţiei referitoare la declasificarea informaţiilor face ca ingerinta în exerciţiul dreptului la informaţie "sa fie total disproportionata, în contradictie cu dispoziţiile art. 49 din Constituţie".
e) Dispoziţiile art. 12 alin. (4), (5) şi (6), ale art. 15 alin. (3), precum şi ale art. 19 lit. c) şi d) din lege reprezintã o ingerinta, vadit disproportionata, în exercitarea unor drepturi fundamentale, contrarã prevederilor art. 49 din Constituţie. Potrivit acestor dispoziţii legale accesul unei persoane la informaţii secrete se permite doar pe baza de autorizaţie acordatã în urma unei verificãri de securitate, ale cãror concluzii nu trebuie motivate. În consecinta, refuzul emiterii sau retragerea autorizaţiei impiedica persoana sa ocupe o funcţie ce implica acces la informaţii secrete, pe baza unor verificãri nemotivate. Persoana în cauza, necunoscand motivele refuzului eliberãrii sau al retragerii autorizaţiei, "nu dispune de nici o posibilitate de a se apara şi de nici o cale eficienta de atac, [...] incalcandu-se astfel dispoziţiile art. 20, art. 21, art. 24 şi cele ale art. 49 din Constituţie, precum şi cele ale art. 6 şi art. 13 din Convenţia europeanã a drepturilor omului".
Competenta acordatã Serviciului Roman de Informaţii de a efectua verificãrile de securitate permit acestei instituţii ca printr-o decizie nemotivatã şi impotriva cãreia nu s-a instituit o cale de atac sa hotãrascã dacã o persoana poate sau nu sa ocupe o anumitã funcţie în care ar urma sa aibã acces la informaţii secrete. Prin urmare, Serviciul Roman de Informaţii "are puterea absolutã de a decide dacã o persoana poate sau nu sa ocupe cele mai importante funcţii în stat, ceea ce semnifica violarea suveranitãţii naţionale, a pluralismului şi a principiilor statului de drept şi democratic, adicã a dispoziţiilor constituţionale înscrise în art. 1 alin. (3), art. 2 şi art. 8 alin. (1)".
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sesizarea de neconstituţionalitate a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.
Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul sau de vedere, apreciazã ca sesizarea este neîntemeiatã, în esenta, pentru urmãtoarele motive:
I. Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la nerespectarea procedurii de legiferare:
a) Susţinerea ca au fost incalcate dispoziţiile art. 74 alin. (1), ale art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţie este neîntemeiatã, deoarece, asa cum rezulta din analiza etapelor procesului legislativ, se poate constata ca au fost respectate atât cerinţele constituţionale privitoare la majoritatea de voturi necesarã, cat şi la trimiterea proiectului adoptat de Senat la Camera Deputaţilor.
În ceea ce priveşte desfãşurarea cronologicã a procedurii de legiferare, se arata ca la data de 7 februarie 1996 Senatul a adoptat, cu majoritate de voturi, proiectul Legii privind apãrarea secretului de stat şi a secretului de serviciu, pe care apoi, în temeiul art. 75 din Constituţie, l-a trimis la Camera Deputaţilor. La aceasta Camera, la data de 15 iulie 1998, a mai fost înregistrat un alt proiect de lege având acelaşi obiect de reglementare. Ambele proiecte au fost examinate în fond de cãtre Comisia juridicã, de disciplina şi imunitãţi şi Comisia pentru apãrare, ordine publica şi siguranta nationala, intocmindu-se la data de 27 septembrie 1999 un raport comun asupra proiectului de lege adoptat de Senat. La acest proiect de lege au fost acceptate ca amendamente reglementãri cuprinse în proiectul de lege trimis de Guvern la Camera Deputaţilor, cu respectarea prevederilor art. 63 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, în vigoare la acea data. La data de 15 februarie 2000 Camera Deputaţilor, cu majoritate absolutã de voturi, a adoptat proiectul de lege, care fusese deja adoptat de Senat, cu amendamentele comisiilor sesizate în fond.
b) Se apreciazã ca fiind nefondata şi susţinerea potrivit cãreia legea a fost adoptatã prin încãlcarea dispoziţiilor art. 76 alin. (2) din Constituţie, constând în aceea ca în şedinţa comuna a celor doua Camere ale Parlamentului, consacratã inlaturarii divergentelor dintre textele legii, au fost avute în vedere şi "texte propuse de Guvern şi acceptate de liderii grupurilor parlamentare", introducându-se în lege, pe aceasta cale, texte noi. Se arata ca în acea şedinţa au fost examinate "toate textele legii, respectiv formele diferite adoptate de Senat şi de Camera Deputaţilor. În materialul documentar pus la dispoziţie parlamentarilor au fost cuprinse textele adoptate de Senat, textele adoptate de Camera Deputaţilor, textele propuse de comisia de mediere şi textele de compromis, urmând ca parlamentarii sa decidã prin vot pentru care din aceste texte opteazã, eliminandu-se astfel divergenţele dintre cele doua Camere". Asadar, au fost îndeplinite cerinţele dispoziţiilor art. 76 alin. (2) din Constituţie, ca textele aflate în divergenta sa fie supuse dezbaterii în şedinţa comuna a Camerelor Parlamentului. Se precizeazã ca la aceste dezbateri a participat şi reprezentantul Guvernului, care, la fel ca şi parlamentarii, a putut sa opteze pentru soluţia uneia dintre Camerele Parlamentului sau pentru "un text de compromis". În acest context s-a adoptat în 59 de cazuri textul Camerei Deputaţilor, iar în 41 de cazuri, "textul de compromis", nefiind adoptate texte noi. Se arata ca textele numite de autorii sesizãrii ca fiind texte noi sunt în realitate fie "texte de compromis", fie texte impuse de exigente ale tehnicii juridice.
II. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a conţinutului unor dispoziţii ale legii, în punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se arata urmãtoarele:
a) Sesizarea de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 4, art. 6 alin. (2), art. 13 şi ale art. 21 alin. (1) din Legea privind protecţia informaţiilor clasificate este nefondata, deoarece aceste dispoziţii nu instituie o rãspundere colectivã, "ci stabilesc sfera destinatarilor legii, adresandu-se, într-adevãr, tuturor". Legea urmeazã sa se aplice, "sub aspectul sancţiunilor, doar în cazuri limitate şi numai în mãsura în care s-au încãlcat cu vinovãţie prevederi exprese ale legii". Obligaţia de a proteja informaţiile nu contravine unor prevederi din Legea fundamentalã, ea fiind stabilitã în concordanta cu prevederile art. 50 din Constituţie. Pe de alta parte, între dispoziţiile legale menţionate anterior şi cele ale art. 15 alin. (4), ale art. 25, 26 şi 27 nu exista o identitate de subiecte de drept.
b) Critica de neconstituţionalitate ce vizeazã dispoziţiile art. 24 alin. (1) din lege este nefondata, deoarece obligaţia instituitã nu trebuie confundata cu o infracţiune atâta vreme cat infracţiunea nu se presupune, "ci se dovedeşte cu un text incriminator".
c) Cu referire la dispoziţiile art. 8 alin. (3) şi la cele ale art. 11 alin. (2) şi (4) din lege, se precizeazã ca acestea nu au nici o legatura cu drepturile constituţionale invocate prin sesizare. Astfel, prevederea referitoare la hotãrârile Guvernului ce urmeazã sa fie emise în executarea legii este în deplina concordanta cu dispoziţiile art. 107 din Constituţie şi nu contravine principiului pluralismului ori altor drepturi constituţionale şi nici prevederilor Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
d) Nici critica referitoare la dispoziţiile art. 8 alin. (4) nu este intemeiata, deoarece instituirea informaţiilor secrete de stat este de competenta autoritãţilor publice interesate în protecţia acestora, Guvernul fiind autoritatea cu atribuţii de clasificare şi declasificare, care aduce la cunostinta celor interesaţi dacã informaţia este protejata sau dacã a încetat sa mai fie protejata. Întrucât informaţiile clasificate constituie limita superioarã a existenţei dreptului la informaţie, este neîntemeiatã susţinerea potrivit cãreia aceste dispoziţii contravin prevederilor art. 49 din Constituţie.
e) Este nefondata şi critica referitoare la dispoziţiile art. 12 alin. (4), (5) şi (6), ale art. 15 alin. (3) şi ale art. 19 lit. c) din lege, deoarece consecinta neacordarii sau a retragerii autorizaţiei nu este aceea de încetare a raporturilor de munca sau a raporturilor de funcţie publica, ci doar interdicţia de acces la informaţii secrete de stat. Chiar dacã, ipotetic, anumite persoane ar suporta aceasta sancţiune ca efect al interpretãrii legii în sensul avut în vedere de autorii sesizãrii, ele se pot adresa instanţei de judecata, cerând restabilirea raporturilor juridice incalcate prin abuz. Nu se poate susţine, asadar, ca dispoziţiile legale contravin dispoziţiilor art. 20, 21, 24 şi 49 din Constituţie. Prevederile legale criticate sunt în concordanta cu dispoziţiile art. 1 alin. (3), ale art. 2 şi ale art. 8 alin. (1), întrucât Serviciul Roman de Informaţii nu este competent sa stabileascã persoanele care au acces la informaţii secrete de stat. Aceasta competenta aparţine autoritãţilor interesate în protecţia informaţiilor clasificate. Serviciul Roman de Informaţii are doar atribuţii de avizare a propunerilor referitoare la desemnarea celor care urmeazã sa desfãşoare activitãţi în domeniul protecţiei informaţiilor secrete de stat, iar decizia de numire aparţine autoritãţilor publice interesate.
Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca sesizarea de neconstituţionalitate este nefondata sub toate aspectele.
I. Cu privire la criticile referitoare la nerespectarea procedurii constituţionale de legiferare se arata urmãtoarele:
a) Susţinerea potrivit cãreia a fost incalcata procedura de legiferare este nefondata, aceasta bazându-se pe "date faptice eronate privind procedura desfasurata în fata celor doua Camere şi în şedinţa comuna a Camerei Deputaţilor şi a Senatului, precum şi la forma proiectelor supuse dezbaterilor". Se arata ca propunerea legislativã pentru apãrarea secretului de stat şi a secretului de serviciu, initiata de un grup de senatori, a fost adoptatã de Senat la data de 7 februarie 1996, iar în temeiul art. 75 din Constituţie a fost trimisa Camerei Deputaţilor la data de 12 februarie 1996; ulterior, la 14 iulie 1998 Guvernul a transmis Camerei Deputaţilor proiectul de Lege privind securitatea informaţiilor secrete de stat şi a informaţiilor secrete de serviciu; ambele proiecte de lege au fost dezbãtute în fond de Comisia pentru apãrare, ordine publica şi siguranta nationala, precum şi de Comisia juridicã, de disciplina şi imunitãţi, intocmindu-se un raport comun ce poarta nr. 303/XVII/12 şi nr. 509/XVIII/11 din 27 septembrie 1999. În acest raport au fost reţinute texte din proiectul de lege înaintat de Guvern ca amendament la proiectul de lege adoptat de Senat. Astfel, în baza acestui raport "Camera Deputaţilor a dezbãtut şi adoptat proiectul trimis de Senat, cu amendamentele propuse de cãtre cele doua comisii, care au la baza textele cuprinse în proiectul Guvernului". În acest mod ambele Camere ale Parlamentului au adoptat acelaşi proiect de lege (şi anume, cel adoptat de Senat în anul 1996), însã "în forme diferite, întrucât Camera Deputaţilor a adoptat proiectul înaintat de Senat cu amendamentele celor doua comisii de specialitate, bazate pe texte incluse în proiectul înaintat de Guvern", fiind respectate prevederile art. 74 alin. (1), precum şi ale art. 75 din Constituţie.
b) Este neîntemeiatã şi susţinerea potrivit cãreia legea a fost adoptatã cu încãlcarea dispoziţiilor art. 76 alin. (2) din Constituţie, deoarece proiectul de lege adoptat de Senat a fost adoptat şi de Camera Deputaţilor, însã într-o forma diferita, motiv pentru care, în temeiul art. 76 alin. (1) din Constituţie, preşedinţii Camerelor au initiat procedura de mediere. Se precizeazã ca, întrucât toate articolele proiectului de lege au fost adoptate în forme diferite de cãtre cele doua Camere, s-au aflat în divergenta toate aceste articole şi de aceea "comisia de mediere şi raportul de mediere au avut în vedere întregul conţinut al proiectului". Acest raport de mediere a fost adoptat de Camera Deputaţilor la 23 mai 2000, fiind respins în totalitate de Senat la 15 mai 2000, motiv pentru care, în temeiul art. 76 alin. (2) din Constituţie, a fost supus dezbaterii Camerelor reunite întregul proiect al legii, care a fost adoptat cu votul majoritãţii prevãzute la art. 74 alin. (1) şi (2) din Constituţie.
c) În legatura cu afirmatia ca în şedinţa comuna a Parlamentului au fost avute în vedere "nu numai textele aflate în divergenta, ci şi textele propuse de Guvern şi acceptate de liderii grupurilor parlamentare", se arata ca aceste texte au "rezultat din restructurarea unor texte adoptate anterior, separat, de cãtre Senat, sau de cãtre Camera Deputaţilor". Pentru acest motiv textul final al proiectului nu a mai corespuns din punct de vedere structural şi al numerotarii articolelor cu textele votate de Senat şi de Camera Deputaţilor. Astfel, textele menţionate în sesizare ca fiind texte noi au corespondent în proiectele votate separat, însã sub o alta forma. Se precizeazã ca dispoziţiile art. 76 alin. (2) din Constituţie, pretins incalcate, "nu se referã la adoptarea în şedinţa comuna a Parlamentului a unui «text definitiv», care, într-o interpretare logica şi în lipsa unei prevederi exprese privind înţelesul acestui termen, este sau poate fi diferit de textul proiectului supus dezbaterii".
II. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a conţinutului unor dispoziţii ale legii, în punctul de vedere al Guvernului se apreciazã ca:
a) Este nefondata susţinerea privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 4 alin. (2), ale art. 13 şi ale art. 21 alin. (1) din lege, întrucât aceasta sustinere porneşte de la o premisa falsa. Afirmatia ca "fidelitatea fata de ţara presupune obligaţia apãrãrii secretului de stat de cãtre persoanele care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu iau la cunostinta în mod legal de secretele de stat, iar nu o obligaţie generalã şi nediferentiata", contravine flagrant dispoziţiilor art. 50 din Constituţie, având titlul marginal "Fidelitatea fata de ţara". Obligaţia prevãzutã de articolele de lege criticate este o îndatorire fundamentalã a tuturor cetãţenilor, cu alte cuvinte aceasta reprezintã o obligaţie constituţionalã.
Este de asemenea nefondata susţinerea potrivit cãreia aceasta obligaţie ar fi de maxima generalitate, iar ca urmare rãspunderea juridicã în materia protecţiei secretului de stat dobândeşte un caracter obiectiv, ce semnifica instituirea prezumţiei de vinovãţie, incalcandu-se astfel dispoziţiile art. 23 alin. (8), ale art. 24 şi 20 din Constituţie, acesta din urma corelat cu art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Acceptarea unui asemenea rationament ar insemna ca toate obligaţiile cu caracter general impuse tuturor cetãţenilor instituie o rãspundere cu caracter obiectiv şi prezumţia de vinovãţie. Autorii sesizãrii, sustinand încãlcarea principiului proportionalitatii cuprins în art. 49 din Constituţie, nu arata în concret exercitarea cãrui drept a fost restrânsã.
Se apreciazã ca este neîntemeiatã şi afirmatia potrivit cãreia incriminarea încãlcãrii obligaţiilor în materie de apãrare a secretului de stat contravine principiului constituţional al legalitãţii incriminãrii şi a pedepsei, prevãzut la art. 23 alin. (9) din Constituţie, deoarece acest text "nu se referã la principiul legalitãţii pedepsei". Or, pedepsele prevãzute în art. 26 şi 27 din lege "sunt legale, înscriindu-se în prevederile referitoare la pedepse, cuprinse în partea generalã a Codului penal". În plus, aceste dispoziţii îndeplinesc toate condiţiile pentru ca o norma legalã sa fie consideratã previzibila.
b) Privitor la dispoziţiile art. 24 alin. (1) din lege, se arata ca este eronatã echivalarea care se realizeazã între obligaţia celui care ia cunostinta de încãlcãri ale legii de a-l informa despre aceasta pe conducãtorul unitãţii în care lucreazã şi obligaţia cvasigenerala de delatiune, întrucât obligaţia prevãzutã de textul criticat este similarã celei prevãzute la art. 170 şi 262 din Codul penal, privind denunţarea sãvârşirii unor infracţiuni. Referirea la încãlcarea dreptului la intimitate şi a dreptului la gandire, constiinta şi religie, prevãzute la art. 26 şi 29 din Constituţie, nu este argumentata şi nu are nici o legatura cu prevederile criticate ale legii.
c) Cu privire la dispoziţiile art. 8 alin. (3) şi ale art. 11 alin. (2) şi (4) din lege se apreciazã ca invocarea principiului constituţional al pluralismului în demonstrarea neconstitutionalitatii textelor menţionate din lege nu are nici un suport.
d) În sfârşit, nu este fondatã nici critica referitoare la dispoziţiile art. 8 alin. (4) din lege, deoarece acest act normativ prevede posibilitatea declasificarii "informaţiilor generale" cu ocazia reexaminarii şi actualizãrii listelor prevãzute în art. 11. De aceea nu se poate susţine ca ar fi incalcate dispoziţiile art. 31 din Constituţie.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.
Potrivit dispoziţiilor <>art. 5 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, Curtea Constituţionalã, prin Adresa nr. 1.053 din 22 martie 2001, a solicitat Secretariatului General al Camerei Deputaţilor ca, în scopul soluţionãrii sesizãrii de constitutionalitate, sa îi fie înainte urmãtoarele documente: raportul comun nr. B.P.22/1996 şi nr. B.P.198/1996, întocmit de Comisia pentru apãrare, ordine publica şi siguranta nationala şi de Comisia juridicã, de disciplina şi imunitãţi; raportul comisiei de mediere; stenograma şedinţei plenului Camerei Deputaţilor din 23 mai 2000 privind dezbaterea raportului de mediere; stenograma şedinţei comune a celor doua Camere ale Parlamentului din data de 7 martie 2001 privind dezbaterea textelor aflate în divergenta. De asemenea, prin Adresa nr. 1.057 din 22 martie 2001 s-a solicitat Secretariatului General al Senatului trimiterea stenogramei şedinţei plenului Senatului din 15 mai 2000 privind dezbaterea raportului comisiei de mediere. Actele solicitate de Curtea Constituţionalã au fost trimise acesteia prin Adresa nr. XIV/1/106 din 23 martie 2001 a Secretariatului General al Camerei Deputaţilor şi, respectiv, prin Adresa nr. 660 din 26 martie 2001 a Secretariatului General al Senatului.
CURTEA,
examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, dispoziţiile Legii privind protecţia informaţiilor clasificate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, retine urmãtoarele:
Curtea a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit art. 144 lit. a) din Constituţie, sa se pronunţe asupra sesizãrii de neconstituţionalitate formulate de un numãr de 62 de deputaţi.
Prin sesizare, pe de o parte, este criticat ansamblul Legii privind protecţia informaţiilor clasificate, sustinandu-se ca aceasta a fost adoptatã cu încãlcarea reglementãrilor constituţionale referitoare la procedura de legiferare, iar pe de alta parte, este criticat conţinutul unora dintre dispoziţiile legii ca fiind contrare anumitor prevederi ale Constituţiei, anumitor reglementãri din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, precum şi practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În consecinta, controlul de constitutionalitate realizat prin prezenta decizie priveşte constituţionalitatea extrinseca, precum şi - deopotrivã - constituţionalitatea intrinseca, având însã prioritate aspectele legate de procedura de legiferare (aparţinând constituţionalitãţii extrinseci), întrucât acestea vizeazã ansamblul legii, precum şi pentru ca eventuala constatare a nerespectãrii unor norme de procedura constituţionalã prevaleazã în mod neîndoielnic asupra examinãrii fondului reglementãrii, astfel încât, pe cale de consecinta, aceasta din urma examinare ar deveni inutila.
Autorii sesizãrii susţin ca legea criticata a fost adoptatã cu încãlcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1), ale art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţie, texte care au urmãtorul cuprins:
- art. 74 alin. (1): "Legile organice şi hotãrârile privind regulamentele Camerelor se adopta cu votul majoritãţii membrilor fiecãrei Camere.";
- art. 75: "Proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din Camere se trimit celeilalte Camere a Parlamentului. Dacã aceasta din urma respinge proiectul de lege sau propunerea legislativã, ele se trimit, pentru o noua dezbatere, Camerei care le-a adoptat. O noua respingere este definitiva.";
- art. 76 alin. (2): "În cazul în care comisia nu ajunge la un acord sau dacã una din Camere nu aproba raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergenta se supun dezbaterii Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comuna, care vor adopta textul definitiv cu votul majoritãţii prevãzute la articolul 74 alineatele (1) sau (2)."
În vederea examinãrii respectãrii procedurii constituţionale parcurse în procesul de legiferare Curtea constata ca principiul constituţional al autonomiei regulamentare a Parlamentului, instituit prin art. 61 alin. (1) din Legea fundamentalã, permite şi totodatã impune fiecãrei Camere, precum şi Parlamentului în ansamblul sau, reunit în şedinţa comuna a celor doua Camere, sa stabileascã norme proprii de organizare şi de funcţionare în vederea îndeplinirii atribuţiilor lor. Cu toate acestea, regulamentele parlamentare nu pot sa fie contrare reglementãrilor cuprinse în Constituţie, iar autoritatea legislativã nu poate adopta proceduri contrare Legii fundamentale, şi aceasta nici mãcar pentru un caz singular şi special.
În aceste condiţii Curtea constata ca sunt întemeiate susţinerile autorilor sesizãrii, potrivit cãrora Legea privind protecţia informaţiilor clasificate a fost adoptatã cu încãlcarea unor dispoziţii constituţionale, dupã cum urmeazã:
a) Este intemeiata susţinerea potrivit cãreia legea criticata a fost adoptatã prin aprobarea în şedinţa comuna a Camerei Deputaţilor şi a Senatului din data de 7 martie 2001 a raportului comisiei de mediere cu privire la doua proiecte de lege distincte.
Astfel, Curtea retine ca Senatul a adoptat la data de 7 februarie 1996 propunerea legislativã intitulata "Lege privind apãrarea secretului de stat şi a secretului de serviciu", initiata de un grup de senatori. Dupã adoptarea propunerii legislative proiectul de lege astfel rezultat a fost trimis Camerei Deputaţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 75 teza întâi din Constituţie. Ulterior, la 14 iulie 1998, Guvernul a initiat proiectul de "Lege privind securitatea informaţiilor secrete de stat şi a informaţiilor secrete de serviciu", cu care a sesizat Camera Deputaţilor. Ambele iniţiative legislative au fost repartizate Comisiei permanente pentru apãrare, ordine publica şi siguranta nationala, precum şi Comisiei juridice, de disciplina şi imunitãţi, spre a se întocmi de cãtre acestea un raport comun pe fond, în vederea dezbaterii în plenul Camerei Deputaţilor a celor doua proiecte de lege.
Curtea Constituţionalã observa ca nici comisiile permanente sesizate în fond şi nici plenul Camerei Deputaţilor nu au avut în vedere ca fiecare dintre cele doua iniţiative legislative are o individualitate proprie, trebuind în consecinta sa fie tratata ca atare în cadrul procedurii de legiferare.
Astfel, comisiile permanente ale Camerei Deputaţilor, sesizate în fond, nu au examinat separat cele doua proiecte de lege şi nu au propus plenului Camerei sa se pronunţe asupra fiecãrui proiect de lege, ci le-au contopit, supunand dezbaterii şi votului plenului Camerei Deputaţilor un singur proiect de lege, şi anume pe cel initiat de Guvern, cãruia i-au fost aduse unele amendamente. Aceasta situaţie rezulta din însuşi raportul comisiilor permanente sesizate în fond, raport purtând nr. B.P. 22/1996 şi nr. B.P. 198/1998 din 27 septembrie 1999 şi care este intitulat: "Raport comun asupra proiectului de Lege privind apãrarea secretului de stat şi a secretului de serviciu adoptat de Senat în şedinţa din 7 februarie 1996; asupra proiectului de Lege privind securitatea informaţiilor secrete de stat şi a informaţiilor secrete de serviciu, initiat de Guvernul României la 14 iulie 1998".
Analizând conţinutul acestui raport, Curtea constata ca numai textul art. 3 a avut o redactare identicã în ambele proiecte; în privinta unui numãr de 22 de texte comisiile au propus menţinerea lor în redactarea din proiectul Guvernului; redactarile din cele doua proiecte au prezentat unele asemanari pentru un numãr de 12 articole, în privinta cãrora comisiile au propus adoptarea redactarii existente în proiectul Guvernului, cu unele modificãri; alte 12 articole au existat, dupã caz, numai în proiectul Guvernului sau în propunerile comisiilor raportoare; în sfârşit, 15 texte din propunerea legislativã adoptatã de Senat au fost eliminate, cu motivarea ca problemele vizate de acestea sunt reglementate în alte articole acceptate de comisii.
Curtea Constituţionalã observa ca nu au fost realizate dezbaterea şi finalizarea fiecãruia dintre cele doua proiecte de lege, ceea ce rezulta şi din preambulul raportului comun al comisiilor permanente, preambul redactat astfel: "În urma examinãrii proiectului de Lege privind apãrarea secretului de stat şi a secretului de serviciu, adoptat de Senat la 7 februarie 1996 şi a proiectului de Lege privind securitatea informaţiilor secrete de stat şi a informaţiilor secrete de serviciu, initiat de Guvernul României la 14 iulie 1998, în şedinţele din 9 decembrie 1998, 10, 17, 24 martie, 21, 27, 28 aprilie şi 22 septembrie 1999, comisiile au constatat ca obiectul de reglementare a proiectelor de lege menţionate face parte din categoria legilor organice, potrivit art. 74 alin. (1) din Constituţia României şi au hotãrât cu majoritate de voturi pentru, sa le supunã spre dezbatere şi adoptare Plenului Camerei Deputaţilor în structura şi cu amendamentele urmãtoare [...]."
Sub aspectul analizat este semnificativã structurarea raportului pe urmãtoarele coloane, într-un mod asemãnãtor structurii unui raport de mediere:
1. "Articolul (textul Senatului)";
2. "Articolul (textul Guvernului)";
3. "Amendamentele propuse (autorul), text adoptat de comisii";
4. "Motivare".
Se constata, de asemenea, ca în cuprinsul acestui raport comisiile permanente au optat pentru textele din proiectul de lege initiat de Guvern, cu sau, dupã caz, fãrã modificãri.
Prin urmare, Curtea constata ca în şedinţa plenului Camerei Deputaţilor au fost dezbãtute şi votate în mod exclusiv aceste texte, prezentarea în cadrul raportului şi a textelor existente în propunerea legislativã adoptatã de Senat fiind formala.
Curtea retine, de asemenea, ca în situaţia în care s-ar fi respectat dispoziţiile constituţionale referitoare la legiferare Camera Deputaţilor ar fi trebuit sa se pronunţe prin vot asupra fiecãrui proiect de lege, ocazie cu care avea posibilitatea ca fie sa respingã ambele proiecte, fie sa adopte numai unul dintre acestea şi sa îl respingã pe celãlalt. Dacã ar fi fost respins proiectul de lege adoptat de Senat, Camera ar fi avut obligaţia ca, potrivit art. 75 teza a doua din Constituţie, sa îl trimitã pentru o noua dezbatere Senatului, iar în cazul în care ar fi fost adoptat proiectul initiat de Guvern, ar fi avut obligaţia ca, potrivit dispoziţiilor art. 75 teza întâi din Constituţie, acest proiect sa fie trimis, de asemenea, Senatului. Numai în situaţia în care ar fi fost respins proiectul de lege initiat de Guvern s-ar fi putut utiliza unele dintre texte în vederea formularii unor amendamente la textele adoptate de Senat. Nerespectarea acestor norme ale procedurii constituţionale de legiferare a creat posibilitatea ca proiectul de lege adoptat de Senat sa nu mai fie adoptat şi de Camera Deputaţilor, iar proiectul de lege adoptat de Camera Deputaţilor sa nu mai fie adoptat şi de Senat. În aceasta situaţie nici unul dintre cele doua proiecte de lege nu a întrunit în ambele Camere ale Parlamentului majoritatea de voturi cerutã la art. 74 alin. (1) din Constituţie, spre a se putea considera ca adoptarea a fost valabilã.
b) Votul impus de art. 74 alin. (1) din Constituţie nu a fost exprimat nici în şedinţa comuna a Camerei Deputaţilor şi a Senatului din 7 martie 2001, consacratã dezbaterii textelor aflate în divergenta, în care s-a declarat adoptatã legea supusã controlului de constitutionalitate prin prezenta decizie.
Astfel, deoarece Senatul a respins raportul comisiei de mediere, pe ordinea de zi a celor doua Camere reunite în şedinţa comuna a fost înscris proiectul de lege în integralitatea sa. În raportul din 5 aprilie 2000 comisia de mediere a propus spre adoptare, în totalitate, textele din proiectul de lege adoptat de Camera Deputaţilor (unele dintre acestea având nuantari nesemnificative, ca texte comune ale comisiei), precum şi numeroase alte texte care nu fuseserã supuse dezbaterii şi votului Senatului. Asa fiind, rezulta ca Senatul nu a examinat aceste din urma texte nici cu ocazia dezbaterii raportului comisiei de mediere, raport pe care l-a respins în întregime în urma unor dezbateri generale preliminare, considerând ca legea trebuie sa fie "reconceputa" şi sa parcurga în întregime o procedura constituţionalã de legiferare. Aceasta concluzie rezulta din cuprinsul stenogramelor şedinţelor Senatului din 8 şi 15 mai 2000. În aceste condiţii se observa ca, pe lângã aceea ca Senatul nu s-a pronunţat prin vot cu privire la proiectul de lege adoptat de Camera Deputaţilor, acesta nu a acordat un vot favorabil nici pentru raportul comisiei de mediere.
În şedinţa comuna a Camerelor Parlamentului, organizatã pentru dezbaterea textelor aflate în divergenta, nu s-a procedat la înlãturarea aspectelor de neconstituţionalitate apãrute ca rezultat al viciilor de procedura de legiferare. Astfel, obiectul dezbaterilor şedinţei comune l-a constituit proiectul de lege în integralitatea acestuia. Dupã votarea fiecãrui articol nu s-a mai supus votului legea în ansamblu spre a se putea constata dacã este întrunitã majoritatea de voturi cerutã la art. 74 alin. (1) din Constituţie (indiferent dacã se verifica sau nu existenta acestei majoritãţi în cazul fiecãrei Camere). În finalul dezbaterilor preşedintele de şedinţa a fãcut urmãtoarele precizãri: "Cu aceasta, textele aflate în divergenta au fost votate cu majoritatea cerutã de art. 74 alin. (1) din Constituţie. Va reamintesc ca nu se face vot final [...]." (Stenograma şedinţei comune a Camerei Deputaţilor şi a Senatului din 7 martie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 36 din 19 martie 2001).
c) Sub un alt aspect Curtea constata, de asemenea, ca nu s-au respectat nici prevederile constituţionale în ceea ce priveşte desfãşurarea medierii şi a dezbaterii textelor aflate în divergenta. Potrivit dispoziţiilor art. 76 alin. (1) din Constituţie procedura de mediere se iniţiazã "Dacã una din Camere adopta un proiect de lege sau o propunere legislativã într-o redactare diferita de cea aprobatã de cealaltã Camera [...]". Din acest text constituţional rezulta ca este vorba de acelaşi proiect de lege sau de aceeaşi propunere legislativã, deosebirea constând doar în modurile de redactare. Or, asa cum s-a arãtat anterior în cadrul considerentelor de sub lit. a), în cazul examinat Senatul a adoptat o propunere legislativã asupra cãreia Camera Deputaţilor nu s-a pronunţat, iar Camera Deputaţilor a adoptat un proiect de lege asupra cãruia, de aceasta data, nu s-a pronunţat Senatul. În acest fel Camera Deputaţilor a efectuat, cu neobservarea procedurii constituţionale de legiferare, contopirea celor doua proiecte de lege într-unul singur. Procedura de mediere desfasurata nefiind bazatã pe o reglementare constituţionalã, rezulta ca nu se putea trece nici la procedura dezbaterii textelor rãmase în divergenta şi, în consecinta, nici la adoptarea legii, câtã vreme aceasta nu avea un obiect de reglementare care sa între în competenta şedinţelor comune, potrivit prevederilor art. 62 alin. (2) din Constituţie.
În cadrul procedurii de mediere au fost incalcate şi dispoziţiile alin. (2) al art. 76 din Constituţie, referitoare la textele aflate în divergenta. Aceasta procedura presupune existenta a doua texte referitoare la aceeaşi materie, care au fost adoptate în redactari diferite de cele doua Camere şi care nu au fost puse de acord în cadrul etapelor anterioare ale procedurii de mediere.
În cazul de fata însã au fost supuse votului şi au fost adoptate texte noi, asadar texte ce nu fuseserã dezbãtute şi adoptate în vreuna dintre Camere ori texte care sa fi rezultat din combinarea celor adoptate în redactari diferite de cãtre Camere în mod separat, ci, dimpotriva, texte care au fost propuse - în mod special - pentru şedinţa comuna a Camerei Deputaţilor şi a Senatului. Aceste texte au fost înscrise la coloana 4 din materialul supus dezbaterii şedinţei comune, şi anume sub denumirea "Texte propuse de Guvern şi acceptate de liderii grupurilor parlamentare". Din stenograma şedinţei comune din 7 martie 2001 rezulta ca acestea sunt textele care au fost supuse votului, fiind adoptate ca atare. Aceste texte sunt: art. 2^1 (devenit art. 3 dupã renumerotarea articolelor legii); art. 3 (devenit art. 4); art. 4 (devenit art. 5); art. 5 (eliminat); art. 6 alin. (2); art. 7 lit. m); art. 8 alin. (1), (2) şi (4); art. 9 alin. (2), (4) şi (5); art. 10 alin. (3); art. 11 alin. (4); art. 12 alin. (2), (3), (4), (5) şi (6); art. 12^1 (devenit art. 13); art. 14 alin. (2), (2^1) şi (4) [devenite art. 15 alin. (2), (3) şi (5)]; art. 17 (eliminat); titlul capitolului IV; art. 19 lit. d) şi h); art. 21 alin. (1) şi (3); art. 22 alin. (1); art. 24 alin. (1); art. 26 alin. (1); art. 27 alin. (1); art. 29 alin. (1) şi (2); art. 30 alin. (1) lit. b), e), f) şi g); art. 31 şi art. 32 alin. (2). Dintre textele enumerate numai doua articole, şi anume art. 2^1 (având 4 alineate) şi art. 12^1 (având un singur alineat), sunt texte noi, pe când celelalte texte au avut redactari diferite fata de cele adoptate de vreuna dintre cele doua Camere.
În acest context Curtea Constituţionalã retine ca în jurisprudenta sa exista decizii referitoare la cauze în cadrul cãrora au fost soluţionate probleme similare celor care fac obiectul prezentei decizii. Astfel, prin Decizia nr. 122 din 22 octombrie 1996 asupra constituţionalitãţii Legii privind statutul deputaţilor şi senatorilor (decizie publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 28 octombrie 1996), Curtea a reţinut ca prin dispoziţiile art. 144 lit. a) din Constituţie "[...] nu s-a fãcut nici o distincţie între controlul constituţionalitãţii substanţei reglementãrii şi controlul constituţionalitãţii procedurii de adoptare a legii [...]", astfel încât, prin urmare, o lege poate fi declarata ca neconstitutionala şi pentru motivul nerespectãrii prevederilor constituţionale referitoare la procedura de legiferare. (De altfel, aceasta posibilitate constituţionalã mai fusese reţinutã şi în considerentele <>Deciziei nr. 62 din 13 iunie 1995 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 19 iunie 1995, precum şi în cele ale <>Deciziei nr. 73 din 19 iulie 1995 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995.) În privinta unei situaţii similare celei din prezenta cauza Curtea Constituţionalã, prin aceeaşi <>Decizie nr. 122 din 22 octombrie 1996 , a statuat: "Camerele, în şedinţa lor comuna, ar urma sa se pronunţe asupra întregului raport, numai dacã una dintre ele, respingând raportul, nu a admis nici una dintre propunerile comisie de mediere [...]."
În concluzie, Curtea constata ca în prezenta cauza sesizarea este intemeiata, astfel încât urmeazã sa fie admisã, reţinându-se încãlcarea normelor constituţionale referitoare la procedura de legiferare. În aceasta situaţie nu se mai poate trece la exercitarea controlului de constitutionalitate asupra conţinutului unora dintre reglementãrile Legii privind protecţia informaţiilor clasificate, reglementãri indicate în sesizarea de neconstituţionalitate formulatã de un numãr de 62 de deputaţi.
Fata de considerentele expuse în cele de mai sus, având în vedere dispoziţiile art. 74 alin. (1), ale art. 75, ale art. 76 alin. (1) şi (2), ale art. 144 lit. a) şi ale art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi ale art. 2 alin. (3), ale art. 13 alin. (1) lit. A.a), ale <>art. 17 şi urmãtoarele din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Constata ca Legea privind protecţia informaţiilor clasificate este neconstitutionala.
Decizia se comunica Preşedintelui României, precum şi preşedintelui Camerei Deputaţilor şi preşedintelui Senatului, în scopul deschiderii procedurii prevãzute în dispoziţiile art. 145 alin. (1) din Constituţie.
Definitiva şi obligatorie.
Dezbaterea a avut loc la 11 aprilie 2001 şi la aceasta au participat: Lucian Mihai, preşedinte, Costica Bulai, Constantin Doldur, Kozsokar Gabor, Ioan Muraru, Nicolae Popa, Lucian Stangu şi Romul Petru Vonica, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent şef,
Claudia Miu
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
