Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 102 din 10 aprilie 2001 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor " Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 privind unele masuri pentru intarirea disciplinei salariale si financiare in regiile autonome, societatile si companiile nationale si in unele societati comerciale cu capital majoritar de stat, in anul 2000", modificata si completata prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 117/2000
Lucian Mihai - preşedinte Costica Bulai - judecãtor Constantin Doldur - judecãtor Ioan Muraru - judecãtor Nicolae Popa - judecãtor Lucian Stangu - judecãtor Romul Petru Vonica - judecãtor Gabriela Ghita - procuror Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor "<>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 privind unele mãsuri pentru întãrirea disciplinei salariale şi financiare în regiile autonome, societãţile şi companiile naţionale şi în unele societãţi comerciale cu capital majoritar de stat, în anul 2000", modificatã şi completatã prin <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 117/2000 , excepţie ridicatã de Federaţia Nationala a Sindicatelor din Electricitate "Univers" în Dosarul nr. 12.116/2000 al Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din data de 27 martie 2001 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi data, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 3 aprilie 2001 şi apoi la 5 aprilie 2001 şi la 10 aprilie 2001.
CURTEA, având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele: Prin Încheierea din 27 iulie 2000, pronunţatã în Dosarul nr. 12.116/2000, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor "<>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 privind unele mãsuri pentru întãrirea disciplinei salariale şi financiare în regiile autonome, societãţile şi companiile naţionale şi în unele societãţi comerciale cu capital majoritar de stat, în anul 2000", modificatã şi completatã prin <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 117/2000 , excepţie ridicatã de Federaţia Nationala a Sindicatelor din Electricitate "Univers". Excepţia a fost ridicatã într-o cauza având ca obiect judecarea acţiunii formulate de autorul exceptiei impotriva Companiei Naţionale de Electricitate - S.A. din Bucureşti. În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate se susţine ca prevederile <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 , modificatã prin <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 117/2000 , contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) cu privire la caracterul neretroactiv al legii, ale art. 16 alin. (1) care reglementeazã egalitatea în drepturi, ale art. 20 alin. (2) cu privire la prioritatea reglementãrilor internaţionale, ale art. 38 alin. (5) care garanteazã dreptul la negocieri colective în materie de munca şi ale art. 72 alin. (1) privind categoriile de legi adoptate de Parlament. Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti, exprimandu-şi opinia, constata ca autorul exceptiei de neconstituţionalitate critica prevederile <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 , modificatã prin <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 117/2000 , deoarece incalca dispoziţiile art. 117 alin. (4) din Constituţie, care se referã la forţele armate, neavând astfel legatura cu obiectul cauzei. În ceea ce priveşte celelalte sustineri ale autorului exceptiei, instanta de judecata nu îşi precizeazã opinia. Potrivit <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei ridicate. Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciazã ca excepţia este neîntemeiatã, întrucât prevederile legale criticate nu contravin dispoziţiilor art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 38 alin. (5) şi ale art. 72 alin. (1) din Constituţie. Totodatã se considera ca prevederile art. 10 din ordonanta criticata nu contravin dispoziţiilor constituţionale, întrucât se referã numai la modul de acordare a salariilor de baza şi a celorlalte drepturi salariale, stabilite pentru salariaţii cu funcţii de conducere, fãrã sa vizeze şi modul de acordare a salariilor de baza şi a celorlalte drepturi salariale pentru personalul cu funcţii de execuţie. Conform acestor prevederi legale, salariile de baza lunare ale persoanelor cu funcţii de conducere se vor acorda integral numai dacã programele de reducere a arieratelor sunt îndeplinite. Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , retine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã constata ca a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã. Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile "<>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 privind unele mãsuri pentru întãrirea disciplinei salariale şi financiare în regiile autonome, societãţile şi companiile naţionale şi în unele societãţi comerciale cu capital majoritar de stat, în anul 2000", publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 24 mai 2000, modificatã şi completatã prin <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 117/2000 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 4 iulie 2000. Prin aceste dispoziţii legale au fost instituite mãsuri economico-financiare pentru regiile autonome, societãţile comerciale, companiile naţionale şi societãţile comerciale la care statul este acţionar majoritar, mãsuri menite sa asigure reducerea creanţelor şi arieratelor în economie, sa rentabilizeze activitatea economicã a acestora şi sa întãreascã disciplina salariala. Autorul exceptiei de neconstituţionalitate considera, prin notele scrise depuse la dosar, ca aceste prevederi legale contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în: art. 15 alin. (2), în sensul ca se aplica retroactiv; art. 16 alin. (1), întrucât se aplica doar unor categorii de salariaţi; art. 38 alin. (5), întrucât este încãlcat dreptul la negociere; art. 20 alin. (2), fiind incalcate prevederile din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 154/1981 privind negocierea colectivã; şi art. 72 alin. (1), în sensul ca prin ordonanta s-a reglementat în domeniul legii organice, ceea ce este de competenta Parlamentului. Analizând aceste sustineri, Curtea constata ca <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 , modificatã şi completatã prin <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 117/2000 , este un act normativ cu termen, astfel cum rezulta din art. 1 din ordonanta, potrivit cãruia: "Prezenta ordonanta de urgenta se aplica cu caracter temporar, pana la data de 31 decembrie 2000, regiilor autonome, societãţilor şi companiilor naţionale, precum şi societãţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, prevãzute în anexele nr. 1 şi 2, denumite în continuare agenţi economici, în scopul reducerii creanţelor şi arieratelor în economie, rentabilizarii activitãţii economice şi intaririi disciplinei salariale." În aceste condiţii Curtea constata ca, deşi la data la care a fost ridicatã excepţia de neconstituţionalitate ordonanta era în vigoare, aceasta şi-a încetat aplicarea la data de 31 decembrie 2000. Întrucât Curtea Constituţionalã este competenta sa se pronunţe exclusiv asupra unei prevederi dintr-o lege sau ordonanta în vigoare, în conformitate cu dispoziţiile <>art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã (potrivit cãrora "Curtea Constituţionalã decide asupra excepţiilor ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanta în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei"), excepţia urmeazã sa fie respinsã, deoarece a devenit inadmisibila, textul criticat nemaifiind în vigoare.
Fata de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi,
CURTEA În numele legii DECIDE:
Respinge, ca devenitã inadmisibila, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor "<>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 privind unele mãsuri pentru întãrirea disciplinei salariale şi financiare în regiile autonome, societãţile şi companiile naţionale şi în unele societãţi comerciale cu capital majoritar de stat, în anul 2000", modificatã şi completatã prin <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 117/2000 , excepţie ridicatã de Federaţia Nationala a Sindicatelor din Electricitate "Univers" în Dosarul nr. 12.116/2000 al Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti. Definitiva şi obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publica din data de 10 aprilie 2001.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent, Mihai Paul Cotta
OPINIE SEPARATĂ Sunt de acord cu soluţia de neadmitere a exceptiei de neconstituţionalitate a <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 , modificatã şi completatã prin <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 117/2000 . Cu toate acestea, consider ca temeiul respingerii nu trebuia sa fie inadmisibilitatea, ci ar fi trebuit sa fie netemeinicia motivelor de neconstituţionalitate invocate prin excepţie. În speta, Curtea Constituţionalã, deşi - în mod corect - nu a admis excepţia de neconstituţionalitate, nu a procedat la controlul constituţionalitãţii normelor juridice criticate de cãtre autorul exceptiei, retinand - în mod incorect - ca efectuarea acestui control de constitutionalitate ar fi devenit inadmisibila (cu motivarea ca, la data pronunţãrii deciziei Curţii Constituţionale, actul normativ criticat nu se mai afla în vigoare). Ceea ce desparte decizia pronunţatã cu majoritate de voturi de conţinutul prezentei opinii separate nu constituie o marunta problema de natura procedurala ori de tehnica a redactarii dispozitivului unei decizii şi nici mãcar o problema de interpretare într-un fel sau altul a unor dispoziţii legale (şi anume, a dispoziţiilor <>art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã), ci reflecta concepţii diferite cu privire la fundamentul şi finalitatea controlului constituţionalitãţii exercitat, conform art. 144 lit. c) din Constituţie, pe calea soluţionãrii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în fata instanţei judecãtoreşti. I.1. În speta, astfel cum rezulta din actele dosarului, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicatã de cãtre autorul acesteia la termenul din 23 iunie 2000, în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti. Amanand deliberarea asupra acestei cereri, instanta judecãtoreascã a pronunţat Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale la data de 27 iulie 2000. Dupã redactarea acestei Încheieri şi desfãşurarea operaţiunilor administrative de transmitere a dosarului cauzei, acesta a fost înregistrat la aceasta Curte la 18 septembrie 2000. Ca urmare a desfãşurãrii procedurilor legale şi regulamentare în cadrul Curţii Constituţionale, şedinţa publica de soluţionare a exceptiei de neconstituţionalitate s-a desfãşurat la 27 martie 2001, iar - dupã amânarea succesiva a pronunţãrii (pentru 3 aprilie şi 5 aprilie 2001) - decizia a fost emisã la 10 aprilie 2001. Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie un act normativ cu caracter temporar ("cu termen"), şi anume "<>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 privind unele mãsuri pentru întãrirea disciplinei salariale şi financiare în regiile autonome, societãţile şi companiile naţionale şi în unele societãţi comerciale cu capital majoritar de stat, în anul 2000" (modificatã şi completatã prin <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 117/2000 ). Acest act normativ a intrat în vigoare la data publicãrii sale în Monitorul Oficial al României (24 mai 2000) şi a ieşit din vigoare la sfârşitul zilei de 31 decembrie 2000 (conform tezei întâi din art. 1, potrivit cãreia: "Prezenta ordonanta de urgenta se aplica cu caracter temporar, pana la data de 31 decembrie 2000 [...]." Din cele de mai sus rezulta ca în decursul perioadei de timp în care acest act normativ s-a aflat în vigoare au fost realizate urmãtoarele acte procedurale: introducerea acţiunii în justiţie de cãtre reclamant; formularea de cãtre acesta a exceptiei de neconstituţionalitate; pronunţarea de cãtre instanta judecãtoreascã a Încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale; înregistrarea dosarului cauzei la Curtea Constituţionalã. Pe de alta parte, urmãtoarele proceduri juridice s-au desfãşurat dupã ieşirea din vigoare a actului normativ criticat: şedinţa publica de soluţionare de cãtre Curtea Constituţionalã a exceptiei de neconstituţionalitate; pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale. Prin decizia la care se referã prezenta opinie separatã, s-a considerat, implicit, ca, dacã aceste ultime doua proceduri s-ar fi realizat cu mai multã celeritate, şi anume anterior datei de 1 ianuarie 2001, Curtea Constituţionalã nu ar mai fi pronunţat o soluţie de respingere a exceptiei de neconstituţionalitate ca devenitã inadmisibila, ci ar fi procedat la efectuarea propriu-zisa a controlului de constitutionalitate (prin analizarea fondului, a substanţei exceptiei), pronunţând, dupã caz, o decizie de admitere sau o decizie de respingere ("pe fond"). I.2. O asemenea consecinta aleatorie este prin ea însãşi inacceptabila, fiind de natura sa deplaseze controlul constituţionalitãţii legilor în domeniul anecdotic. I.3. Observatia imediat anterioarã - oricât de simpla şi evidenta se prezintã - nu pare însã a fi fost suficienta pentru impunerea abordarii conţinute în prezenta opinie separatã, ceea ce face necesarã dezvoltarea şi a altor argumente. Având în vedere specificul demonstratiei juridice în cadrul unei opinii separate, diferita de demonstratia juridicã proprie cercetãrii ştiinţifice juridice, în cele ce urmeazã vor fi înfãţişate, dintre multiplele argumente posibile, numai câteva. Rãmâne ca, eventual, doctrina sa le înfãţişeze şi pe celelalte. I.4. Astfel, trebuie observat ca nu este conform realitãţii ca ar exista vreun argument de text care sa întemeieze soluţia pronunţatã cu majoritate de voturi. Textul legal invocat în considerentele deciziei este art. 23 alin. (1) şi, mai precis, porţiunea subliniata din cadrul acestuia: "Curtea Constituţionalã se pronunţa asupra excepţiilor ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanta în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei." (Aceasta redactare a <>art. 23 alin. (1) a fost conferita ca urmare a modificãrii Legii nr. 47/1992 prin Legea nr. 138/1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997; anterior acestei modificãri, dispoziţiile art. 23 alin. (1) aveau urmãtoarea redactare: "Curtea Constituţionalã hotãrãşte asupra excepţiilor ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor.") Din lectura textului se poate lesne observa ca legiuitorul nu a dispus ca stabilirea faptului dacã legea controlatã este ori nu este în vigoare sa se facã prin luarea în consideraţie a momentului pronunţãrii deciziei Curţii Constituţionale. Este adevãrat ca propozitia utilizeazã verbul "se pronunţa", dar aceasta utilizare este fireasca şi inevitabila şi, de altfel, recurgerea la orice alt verb sinonim (de exemplu, verbul "a hotãrî" sau verbul "a decide") nu ar fi determinat, sub acest aspect, concluzii diferite; de aceea este criticabila legarea de efecte juridice de utilizarea - fireasca - a acestui verb, iar nu a altuia. Asadar, trebuie sa se constate ca dispoziţiile art. 23 alin. (1) se marginesc sa prevadã ca nu se poate efectua controlul de constitutionalitate decât asupra unei legi "în vigoare", lãsând nereglementata problema - distinctã - a momentului la care legea controlatã trebuie sa (mai) fie în vigoare pentru ca sa fie admisibilã realizarea pe fond a controlului de constitutionalitate. Aceasta din urma problema urmeazã, de aceea, sa fie soluţionatã prin recurgerea la alte texte legale şi/sau principii juridice. I.5. În aceasta ordine de idei analiza juridicã releva ca excepţia de neconstituţionalitate nu este altceva decât un incident apãrut pe parcursul desfãşurãrii procesului în fata unei instanţe judecãtoreşti. Trebuie recunoscut ca, oricât de importanta este activitatea Curţii Constituţionale, soluţionarea de cãtre aceasta a exceptiei de neconstituţionalitate reprezintã, totuşi, un aspect secundar fata de activitatea desfasurata de instanta de judecata pentru soluţionarea litigiului (fie ca aceasta instanta este însãşi Curtea Suprema de Justiţie, fie - chiar şi atunci - când este vorba despre una dintre judecãtoriile din teritoriu). Desigur ca, datoritã efectelor erga omnes ale deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în baza art. 144 lit. c) din Constituţie, soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate prezintã interes general, iar nu numai pentru speta în cadrul cãreia excepţia a fost ridicatã şi, cu toate acestea, nu trebuie nici un moment uitata originea exceptiei de neconstituţionalitate, origine care îi imprima acesteia un caracter de activitate secundarã, subordonata finalitatii principale pentru care se desfãşoarã, în fata instanţei judecãtoreşti, procedurile judiciare: soluţionarea litigiului. De aceea este de principiu ca sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate se face, în primul rând, în vederea soluţionãrii litigiului însuşi. Acest principiu este însã negat prin decizia la care se referã prezenta opinie separatã. În speta, decizia de respingere a exceptiei de neconstituţionalitate ca devenitã inadmisibila nu contribuie în nici un fel la soluţionarea de cãtre instanta judecãtoreascã a litigiului în cadrul cãruia a fost ridicatã aceasta excepţie. Sub acest aspect este incontestabil ca dispoziţiile <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 sunt relevante pentru soluţionarea litigiului în cadrul cãruia autorul exceptiei are calitatea de reclamant şi, de aceea, este necesar ca instanta judecãtoreascã sa cunoascã dacã acestea au caracter constituţional (caz în care urmeazã sa le aplice) ori, dimpotriva, sunt neconstituţionale (caz în care nu le va aplica) - soluţia litigiului fiind diferita în consecinta. În prezenta deciziei de constatare a inadmisibilitatii exceptiei de neconstituţionalitate, cum va trebui oare sa procedeze judecãtorul litigiului, care - sub sancţiunea denegarii de dreptate - are obligaţia de a pronunţa o hotãrâre judecãtoreascã, prin care sa finalizeze litigiul? Acesta va avea de ales între doua alternative, la fel de periculoase. Astfel, într-o prima alternativa, judecãtorul cauzei va da curs principiului prezumţiei de constitutionalitate a actelor normative adoptate de organele statului în limita competentelor acestora şi, în consecinta, va face aplicarea în proces a acelui act normativ (lege sau ordonanta a Guvernului), chiar dacã - în realitate - este vorba despre un act normativ neconstitutional. Într-o a doua alternativa, judecãtorul cauzei va proceda el însuşi - în locul Curţii Constituţionale - la realizarea controlului de constitutionalitate şi va aplica sau nu legea ori ordonanta Guvernului, dupã cum o va considera ca fiind sau ca nefiind constituţionalã. Dacã judecãtorul va selecta cea dintâi alternativa, atunci exista pericolul pronunţãrii unei hotãrâri judecãtoreşti care nesocoteste principiul supremaţiei Constituţiei, statuat de art. 51 din legea suprema; iar dacã va fi selectata cea de-a doua alternativa, atunci se ajunge la încãlcarea <>art. 1 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale: "Curtea Constituţionalã este unica autoritate de jurisdicţie constituţionalã în România." Inutil sa reamintesc, în acest context, ca punerea judecãtorului cauzei în fata unor asemenea periculoase alternative este aleatorie, dupã cum excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicatã şi soluţionatã mai rapid (pana la momentul iesirii din vigoare a acelei legi) sau mai puţin rapid (precum în speta), în raport cu diversi factori obiectivi ori subiectivi. I.6. În vederea evitãrii neintelegerii unora dintre aspectele avute în vedere supra, imediat anterior, la pct. 5 al prezentei opinii separate, doresc sa subliniez ca nu întotdeauna faptul ca o anumitã lege nu mai este în vigoare la momentul pronunţãrii hotãrârii judecãtoreşti determina consecinta neaplicarii acelei legi de cãtre acea instanta judecãtoreascã. Mai mult decât atât, exista cazuri când instanta trebuie sa aplice o lege care nu mai era în vigoare nici mãcar la momentul introducerii acţiunii de cãtre reclamant. De exemplu, atunci când soluţioneazã cu litigiu succesoral, instanta va trebui sa analizeze valabilitatea testamentului în raport cu legea în vigoare la momentul întocmirii acestuia - şi aceasta chiar dacã acea lege nu mai este în vigoare la momentul introducerii acţiunii. La fel, dacã, de exemplu, instanta se pronunţa în anul 2001 asupra unui litigiu referitor la cuantumul salariului cuvenit unei persoane pentru, spre pilda, una sau mai multe dintre lunile anului 2000, instanta va trebui sa aplice reglementãrile relevante aflate în vigoare în anul 2000, chiar dacã acele reglementãri nu mai sunt în vigoare la momentul soluţionãrii litigiului (orice asemãnare a acestui din urma exemplu cu situaţia din speta nu este deloc intamplatoare). I.7. În condiţiile în care, asa cum s-a demonstrat (a se vedea supra, pct. 4), nu exista nici un text legal care sa impunã Curţii Constituţionale sa raporteze existenta în vigoare a unei legi la momentul pronunţãrii deciziei de cãtre Curte, urmeazã ca identificarea acestui moment sa fie efectuatã prin rationamente juridice. În cadrul unui asemenea demers raţional, doua texte normative sunt fundamentale, dupã cum urmeazã: - art. 51 din Constituţie: "Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie."; - <>art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale: "Scopul Curţii Constituţionale este garantarea supremaţiei Constituţiei." Corelarea acestor doua texte atrage concluzia ca este rolul fundamental al Curţii Constituţionale de a determina, prin soluţiile sale, realizarea controlului de constitutionalitate în cat mai multe cazuri, iar nu înlãturarea din posibila sa competenta a unor categorii de sesizãri de neconstituţionalitate. Câtã vreme nu exista texte constituţionale ori legale clare care sa instituie inadmisibilitatea unor cereri, Curtea Constituţionalã are obligaţia de a se considera corect sesizatã şi sa procedeze la realizarea efectivã a controlului de constitutionalitate. În acest scop, Curtea trebuie sa ţinã seama şi de dispoziţiile <>art. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, potrivit cãrora: "(1) Competenta Curţii Constituţionale este cea stabilitã prin Constituţie. (2) Curtea Constituţionalã este singura în drept sa hotãrascã asupra competentei sale. Ea hotãrãşte în cazurile expres şi limitativ prevãzute în art. 144 din Constituţie. (3) Competenta Curţii Constituţionale, stabilitã potrivit alin. (2), nu poate fi contestatã de nici o autoritate publica." De altfel, asa cum aratam şi cu alt prilej (a se vedea opinia separatã - semnatã împreunã cu alţi trei judecãtori la Decizia Curţii Constituţionale nr. 34 din 4 martie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 2 iulie 1999), <<Spre deosebire de alte sisteme constituţionale, art. 144 lit. c) din Constituţie nu recunoaşte persoanelor - fizice ori juridice - dreptul de a aduce direct în fata Curţii Constituţionale problema caracterului neconstitutional al unei dispoziţii legale, impunând ca acestea sa porneascã un proces în fata instanţelor judecãtoreşti, pentru ca, ulterior, în cadrul acelui proces, sa ridice excepţia de neconstituţionalitate, care va fi soluţionatã de cãtre Curtea Constituţionalã. În consecinta, controlul constituţionalitãţii legilor, dupã promulgarea acestora, se realizeazã într-un numãr relativ mic de cazuri. De aceea, introducerea unor restrictii suplimentare pe traseul supunerii dispoziţiilor legale controlului de onstitutionalitate nu este în concordanta cu spiritul prevederilor art. 51 din Constituţie ("Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie"), atunci când aceste restrictii nu se întemeiazã pe utilizarea tuturor metodelor de interpretare, ci doar pe interpretarea literala a textelor referitoare la procedura controlului constituţionalitãţii. Este, fãrã indoiala, în interesul general ca în fata Curţii Constituţionale sa fie trimise cat mai multe excepţii de neconstituţionalitate, în vederea clarificarii caracterului constituţional ori neconstitutional al legilor în vigoare. Aceasta este una dintre cãile prin care se justifica existenta Curţii Constituţionale. Iar aceasta unica autoritate de jurisdicţie constituţionalã are ea însãşi obligaţia ca, în vederea atingerii scopului sau ("garantarea supremaţiei Constituţiei", potrivit <>art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 ), sa contribuie, prin deciziile pronunţate, la facilitarea sesizãrii sale de cãtre cei interesaţi - inclusiv, atunci când este necesar sa se recurgã la interpretare, prin interpretarea în acest sens a dispoziţiilor legale referitoare la jurisdicţia constituţionalã.>> I.8. Fata de cele de mai sus rezulta ca, din pacate, o decizie de genul celei la care se referã prezenta opinie separatã echivaleaza cu denegarea de dreptate. I.9. Se susţine uneori ca efectuarea controlului de neconstituţionalitate asupra unei legi sau ordonanţe care nu mai este în vigoare la momentul pronunţãrii deciziei Curţii Constituţionale ar conferi acelei decizii a Curţii un caracter retroactiv, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 145 alin. (2) fraza întâi teza a doua din Constituţie: "Deciziile Curţii Constituţionale [...] au putere numai pentru viitor." Acest argument nu poate fi acceptat. Astfel, este de observat ca acest argument utilizeazã un fals concept de "retroactivitate", considerându-se ca decizia Curţii Constituţionale nu îşi produce efectele "pentru viitor" (astfel cum impune textul menţionat din Legea fundamentalã), ci "pentru trecut", fiindca - se susţine - o asemenea decizie statueazã dacã legea sau ordonanta controlatã era ori nu era constituţionalã la un moment anterior celui la care aceasta decizie este pronunţatã (de exemplu, în raport, dupã caz, cu momentul introducerii acţiunii la instanta judecãtoreascã ori cu acela al sesizãrii Curţii prin încheierea pronunţatã de instanta judecãtoreascã). În realitate, caracterul neretroactiv al unei asemenea decizii a Curţii Constituţionale este incontestabil, pur şi simplu deoarece aceasta - la fel ca şi orice alta decizie a Curţii - îşi produce efectele "pentru viitor", asadar de la momentul pronunţãrii sale, din acel moment considerându-se ca legea ori ordonanta controlatã este neconstitutionala, cu consecinta ca din acel moment în continuare (iar nu de la momentul - anterior - avut în vedere pentru realizarea controlului de constitutionalitate) acea lege sau ordonanta nu îşi va mai produce efectele. Cu alte cuvinte, în toate litigiile soluţionate ulterior pronunţãrii deciziei Curţii Constituţionale legea sau ordonanta declarata neconstitutionala nu se va mai putea aplica. I.10. Se poate afirma ca, pana la urma, intreaga problematica ce face obiectul primei pãrţi a acestei opinii separate se reduce la urmãtoarele doua întrebãri: - Cui dauneaza ca, pe baza unei interpretãri teleologice şi sistematice, în opoziţie cu simpla interpretare literala, Curtea Constituţionalã sa efectueze controlul de constitutionalitate şi asupra legilor ori ordonanţelor care, pe parcursul desfãşurãrii procedurilor în fata acesteia, au ieşit din vigoare, dar rãmân aplicabile pentru soluţionarea litigiului de cãtre instanta judecãtoreascã? - Care este interesul legitim pentru care Curtea Constituţionalã sa nu poatã soluţiona pe fond o astfel de excepţie de neconstituţionalitate, spre a se clarifica dacã acea lege este ori nu constituţionalã, în loc de a nu se intra în fondul problemei şi de a se respinge excepţia ca inadmisibila, prin formalism excesiv? În ceea ce ma priveşte, nu am putut identifica raspunsuri satisfãcãtoare la aceste întrebãri. II.1. A rezultat din cele de mai sus ca, în speta, Curtea Constituţionalã trebuia sa procedeze la realizarea efectivã a controlului constituţionalitãţii <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 (modificatã şi completatã prin <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 117/2000 ), spre a constata dacã aceasta incalca ori nu incalca dispoziţiile Constituţiei. Asa fiind, devine necesar ca, în cele ce urmeazã, sa se realizeze acest control "de fond" ("substanţial") al menţionatului act normativ. II.2. În motivarea exceptiei de neconstitutionaliate autorii acesteia arata, în esenta, ca prevederile <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 (modificatã şi completatã prin <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 117/2000 ) contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), referitoare la caracterul neretroactiv al legii, celor ale art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea în drepturi a cetãţenilor, celor ale art. 20 alin. (2), referitoare la prioritatea reglementãrilor internaţionale, celor ale art. 38 alin. (5), care garanteazã dreptul la negocieri colective în materie de munca, precum şi celor ale art. 72 alin. (2) lit. l), privind categoriile de legi adoptate de Parlament. II.3. Din examinarea exceptiei de neconstituţionalitate invocate, precum şi a actelor şi lucrãrilor dosarului istantei judecãtoreşti rezulta ca autorii exceptiei critica numai dispoziţiile referitoare la disciplina salariala. Aceste dispoziţii legale reglementeazã - prin art. 6 - dimensiunea fondului de salarii în bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul 2000 al agenţilor economici în cauza, prin aplicarea dispoziţiilor art. 28 alin. (1), (2) şi (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2000, precum şi - prin art. 10 - modul de acordare a salariilor de baza şi a celorlalte drepturi salariale pentru salariaţii cu funcţii de conducere (director, director executiv şi conducãtorii compartimentelor organizatorice), ce au atribuţii privind îndeplinirea programelor de reducere a costurilor, arieratelor şi creanţelor. II.4. Nici una dintre aceste dispoziţii legale nu are caracter retroactiv, urmând a se aplica pentru viitor, astfel încât critica referitoare la încãlcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) este neîntemeiatã. II.5. Tot astfel este neîntemeiatã şi critica privind încãlcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la egalitatea cetãţenilor în fata legii şi a autoritãţilor publice, sub cuvânt ca dispoziţiile <>art. 10 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 (dispoziţii conform cãrora salariile de baza lunare ale persoanelor cu funcţii de conducere se vor acorda integral numai dacã programele de reducere a arieratelor sunt îndeplinite, în caz contrar urmând a se diminua proporţional) ar institui o inegalitate între salariaţii cu funcţii de conducere şi ceilalţi salariaţi ai agenţilor economici. Într-adevãr, astfel cum rezulta din jurisprudenta constanta a Curţii Constituţionale, principiul egalitãţii nu are semnificatia uniformitatii, ci presupune un tratament juridic diferenţiat pentru persoane aflate în situaţii juridice diferite. II.6. Invocand dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie (potrivit cãrora: "Dacã exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale"), autorii exceptiei de neconstituţionalitate au în vedere, în mod concret, faptul ca suspendarea, prin actul normativ criticat ca fiind neconstitutional, a unor clauze din contractele colective de munca "[...] incalca prevederile din Convenţia O.I.M. nr. 98/1949, privind dreptul de organizare şi negociere colectivã şi convenţia O.I.M. nr. 154/1981 privind negocierea colectivã, ratificate de România, care este obligatã sa le respecte". În realitate, analiza conţinutului "Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare şi negociere colectivã" (ratificatã prin Decretul nr. 352/1958, publicat în Buletinul Oficial , Partea I, nr. 34 din 29 august 1958), precum şi a conţinutului "<>Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective" (ratificatã prin Legea nr. 112/1992, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 25 noiembrie 1992) releva ca prin dispoziţiile legale supuse controlului de neconstituţionalitate nu se contravine acestor acte internaţionale la care România este parte. II.7. O alta critica de neconstituţionalitate vizeazã încãlcarea dispoziţiilor art. 38 alin. (5) din Constituţie (potrivit cãrora: "Dreptul la negocieri colective în materie de munca şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate"), întrucât prin prevederile legale criticate sunt suspendate unele clauze cuprinse în contractele colective de munca. Şi aceasta critica este neîntemeiatã, fiind evident ca prin art. 38 alin. (5) al Legii fundamentale s-a garantat caracterul obligatoriu al convenţiilor colective de munca între pãrţile care le-au încheiat (precum şi fata de subiectele de drept asimilate pãrţilor semnatare ale acestor convenţii), iar nu şi în raport cu statul. Într-adevãr, este evident ca statul are dreptul constituţional de a emite reglementãri juridice în domeniile ce fac obiectul convenţiilor colective de munca, reglementãri juridice care sunt opozabile subiectelor de drept cãrora le sunt aplicabile convenţiile colective de munca - şi anume, atât la momentul negocierii şi al încheierii acestora, cat şi pe parcursul executãrii lor; altfel, ar insemna ca materiile ce fac obiectul convenţiilor colective de munca exced domeniului de legiferare statala şi rãmân supuse voinţei semnatarilor convenţiilor colective de munca. De altfel, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de munca, republicatã, caracterul obligatoriu al contractelor colective de munca este recunoscut numai dacã acestea sunt încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare. II.8. Cat priveşte susţinerea referitoare la încãlcarea prevederilor constituţionale ale art. 72 alin. (2) lit. l), potrivit cãrora "regimul general privind raporturile de munca, sindicatele şi protecţia socialã" se reglementeazã prin lege organicã, şi aceasta critica este neîntemeiatã, câtã vreme dispoziţiile actului normativ supus controlului de constitutionalitate nu instituie un regim juridic general în materie, ceea ce - printre altele - rezulta din <>art. 20 alin. (2) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 , potrivit cãrora: "Dispoziţiile Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de munca, republicatã, sunt şi rãmân în vigoare." III. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este stat de drept. De aceea, considerentele şi dispozitivul deciziei la care se referã prezenta opinie separatã (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de cãtre majoritatea judecãtorilor Curţii Constituţionale) sunt singurele care produc efecte obligatorii, "erga omnes", conform art. 145 alin. (2) din Constituţie. Atât considerentele, cat şi enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertãţii de exprimare şi afirmarea independentei judecãtorilor Curţii Constituţionale, fãrã a produce însã vreun efect juridic în privinta soluţionãrii litigiului aflat pe rolul instanţei judecãtoreşti sau în privinta neconstitutionalitatii prevederilor <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 , modificatã şi completatã prin <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 117/2000 . Orice decizie a Curţii Constituţionale este obligatorie "erga omnes", în mãsura în care a fost pronunţatã cu votul a cel puţin 5 judecãtori, conform <>art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã. Nu exista grade ale obligativitatii deciziilor Curţii Constituţionale în raport cu numãrul de voturi exprimat pentru soluţia pronunţatã. De aceea, autoritãţile şi instituţiile statului sunt obligate sa dea curs soluţiei decise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei pronunţate cu unanimitatea voturilor judecãtorilor ce formeazã completul de judecata.
Lucian Mihai, preşedintele Curţii Constituţionale
────────────────
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
