Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 10 din 24 ianuarie 2000 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 213 din 16 mai 2000
Lucian Mihai - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Alexe Pruna în Dosarul nr. 707/1999 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penalã.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din data de 18 noiembrie 1999, în prezenta autorului exceptiei şi a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru 25 noiembrie şi apoi pentru 16 decembrie 1999, 20 decembrie 1999, 20 ianuarie 2000 şi 24 ianuarie 2000.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Încheierea din 10 iunie 1999, pronunţatã în Dosarul nr. 707/1999, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Alexe Pruna.
Prin motivele invocate în susţinerea exceptiei, depuse la dosarul cauzei, autorul exceptiei de neconstituţionalitate arata ca el a fost condamnat, prin Sentinta penalã nr. 16 din 5 februarie 1999 a Tribunalului Vrancea, la un an şi doua luni închisoare pentru sãvârşirea tentativei de omor calificat [art. 20 raportat la art. 175 lit. i), cu aplicarea art. 73 lit. b) din Codul penal] şi ca, prin aceeaşi sentinta, instanta a menţinut, potrivit art. 350 din Codul de procedura penalã, mãsura arestãrii preventive şi a dedus, conform art. 88 din Codul penal, detenţia de la 2 octombrie 1998 la 5 februarie 1999. În urma apelurilor declarate de Parchetul de pe lângã Tribunalul Vrancea şi de partea vãtãmatã dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Galaţi la 1 aprilie 1999 şi a avut un prim termen la 6 mai 1999, când instanta nu a luat în discuţie starea de arest a inculpatului. Referitor la durata arestãrii preventive se susţine ca atât prevederile art. 23 alin. (4) din Constituţie, cat şi dispoziţiile art. 149 alin. 1 din Codul de procedura penalã stabilesc ca aceasta nu poate depãşi 30 de zile, iar prelungirea arestãrii se aproba numai de instanta de judecata. Rezulta ca şi în cazul în care arestarea inculpatului s-a dispus în faza judecaţii aceasta nu poate sa dureze pana la soluţionarea definitiva a cauzei, întrucât mãsura luatã de instanta nu poate fi exclusa de la respectarea regulilor instituite prin dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie. Autorul exceptiei invoca, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 60/1994, rãmasã definitiva ca urmare a <>Deciziei nr. 20/1995 , Decizia nr. 1/1996 şi Decizia nr. 546/1997, care au constatat ca sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedura penalã, potrivit cãrora arestarea inculpatului în cursul judecaţii dureazã pana la soluţionarea definitiva a cauzei. Pornind de la prevederile Constituţiei şi de la jurisprudenta Curţii Constituţionale în materie, autorul exceptiei susţine ca arestarea inculpatului nu poate funcţiona în afarã regulilor constituţionale, adicã fãrã sa fie supusã duratei de 30 de zile, iar dacã subzistã motivele arestãrii şi dupã expirarea acestui termen, instanta urmeazã sa prelungeascã durata arestãrii de fiecare data pana la cel mult 30 de zile. Întrucât nici modificãrile Codului de procedura penalã, prin <>Legea nr. 141/1996 , nu au prevãzut prelungirea arestãrii preventive distinct pentru cele doua faze ale procesului penal, deşi acest lucru se impunea în urma declarãrii ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 149 alin. 3 din Codul de procedura penalã, înseamnã ca legiuitorul a înţeles sa instituie o singura procedura în materia prelungirii arestãrii, şi anume cea prevãzutã de dispoziţiile art. 159 din Codul de procedura penalã. În ceea ce priveşte "menţinerea" arestãrii preventive, aceasta nu este prevãzutã ca mãsura preventivã. Legea se referã la menţinerea arestãrii în doua situaţii: prima, prevãzutã la art. 300 alin. 3 din Codul de procedura penalã care dispune ca, în cazul în care inculpatul este arestat, instanta legal sesizatã este datoare sa verifice din oficiu, la prima înfãţişare, regularitatea luãrii acestei mãsuri; şi a doua, prevãzutã la art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã, când instanţei îi revine obligaţia ca prin hotãrâre, deci la pronunţarea sentinţei, sa se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea mãsurii arestãrii inculpatului. Autorul exceptiei arata ca aceste doua mãsuri nu pot fi rupte de dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie. Astfel, dispoziţiile art. 300 alin. 3 din Codul de procedura penalã obliga instanta sa verifice regularitatea luãrii şi menţinerii stãrii de arest a inculpatului în raport cu prevederile constituţionale, aceste dispoziţii legale înscriindu-se ca o garanţie a respectãrii principiului libertãţii individuale prevãzut în art. 23 din Constituţie. Menţinerea arestãrii preventive este corespondentul, în plan tehnic, al prelungirii acestei mãsuri, obligaţia instanţei fiind aceea de a acorda termene circumscrise duratei de 30 de zile, asa cum a fãcut instanta de fond, Tribunalul Vrancea, care a menţinut mãsura arestãrii preventive, termen de termen, comunicând locului de deţinere prelungirea mandatului de arestare.
În ceea ce priveşte menţinerea arestãrii preventive, reglementatã prin dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã, aceasta este subordonata, arata autorul exceptiei, obligativitatii respectãrii dispoziţiilor cuprinse în titlul IV cap. I din partea generalã a Codului de procedura penalã, privitor la mãsurile preventive. Aceasta înseamnã ca şi în acest caz menţinerea arestãrii nu poate depãşi 30 de zile fãrã ca instanta sa nu se pronunţe, din oficiu, cu privire la necesitatea şi oportunitatea prelungirii arestãrii conform prevederilor art. 159 din Codul de procedura penalã.
În sinteza, autorul exceptiei arata ca mãsura arestãrii preventive peste durata legalã de 30 de zile este neconstitutionala, fiind în vãditã contradictie cu prevederile art. 23 din Constituţie. Atâta timp cat dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie consacra, în materia arestãrii preventive, instituţiile "mandatului" şi "prelungirii", iar în Codul de procedura penalã nu se prevede alta procedura a prelungirii duratei arestãrii în faza de judecata, înseamnã ca mãsura menţinerii peste durata legalã, indiferent ca dosarul se afla pe rol sau este soluţionat de instanta de fond, este neconforma cu dispoziţiile constituţionale. Menţinerea mãsurii arestãrii preventive, o data cu pronunţarea pe fond a instanţei, nu trebuie inteleasa ca o arestare sine die, atâta timp cat hotãrârea nu este definitiva, iar conflictul de drept penal nu este rezolvat. Menţinerea arestãrii preventive atât în faza de judecata, cat şi ca obligaţie a instanţei de a se pronunţa asupra ei prin hotãrâre, potrivit art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã, trebuie inteleasa ca fiind forma prin care instanta se pronunţa cu privire la arestarea în cadrul general prezentat în titlul IV cap. I din Codul de procedura penalã. În cazul arestãrii preventive a inculpatului singura posibilitate ca, la expirarea celor 30 de zile, starea de arest sa fie menţinutã este "prelungirea" acesteia, fiindca nu se poate menţine ceva ce nu mai exista. În sprijinul tezei ca menţinerea arestãrii nu poate depãşi durata legalã de 30 de zile sunt aduse doua argumente, astfel: a) în considerentele <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1 din 9 ianuarie 1996 se arata ca "menţinerea stãrii de arest este echivalenta, sub aspectul garanţiilor constituţionale ale libertãţii individuale, cu luarea acestei mãsuri în cursul judecaţii"; b) reglementarea data prin art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã, care conditioneaza mãsura arestãrii preventive de respectarea dispoziţiilor cuprinse în titlul IV cap. I al partii generale a Codului de procedura penalã, ceea ce dovedeşte ca legiuitorul nu a cãutat sa se abata de la dispoziţiile privind luarea şi durata mãsurii arestãrii preventive.
Referindu-se la cazul în speta, autorul exceptiei arata ca mãsura arestãrii sale preventive prin hotãrârea de condamnare, fãrã ca aceasta sa fie prelungitã legal, timp de câteva luni, pana la soluţionarea apelului, este neconstitutionala.
Exprimandu-şi opinia, instanta de judecata apreciazã ca excepţia este neîntemeiatã, deoarece menţinerea mãsurii arestãrii preventive luate de instanta de fond prin hotãrârea de condamnare este valabilã pana la pronunţarea unei hotãrâri definitive, nemaifiind necesarã, prin urmare, prelungirea arestãrii la expirarea perioadei pentru care a fost luatã. În speta, mãsura luatã de instanta de fond, prin hotãrârea de condamnare, dureazã pana la soluţionarea definitiva a cauzei, dacã instanta nu dispune revocarea ei. Cu alte cuvinte, aceasta arestare preventivã se ia pe durata nedeterminatã, iar nu pe durata maxima de 30 de zile, prevãzutã la art. 149 alin. 1 din Codul de procedura penalã, motiv pentru care, pentru a-şi menţine valabilitatea, nu este necesarã prelungirea acesteia din 30 în 30 de zile, în condiţiile art. 155-160 din Codul de procedura penalã, procedura care este aplicabilã exclusiv arestãrii preventive dispuse de procuror şi prelungitã, potrivit art. 155 alin. 2 din acelaşi cod, de instanta cãreia i-ar reveni competenta sa judece cauza în fond.
Potrivit <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
În punctul de vedere al Guvernului se arata ca art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã trebuie interpretat în contextul general al reglementãrilor din Codul de procedura penalã şi, în primul rând, în raport cu toate prevederile privind mãsurile procesuale referitoare la "starea de libertate" a inculpatului sau a condamnatului şi nu numai în raport cu cele care se referã în mod expres la mãsura arestãrii preventive. De asemenea, se arata ca în Codul de procedura penalã termenul "arestare" se foloseşte în diferite înţelesuri procesuale, în raport cu diferitele stadii şi momente ale desfãşurãrii procesului penal, în raport cu scopul urmãrit prin luarea mãsurii privind libertatea inculpatului sau condamnatului, precum şi în raport cu natura activitãţii procesuale principale cãreia i se ataşeazã mãsura procesuala privind starea de libertate a acestuia. În opinia Guvernului art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã trebuie interpretat în contextul întregului conţinut al art. 350, precum şi al denumirii sale marginale, care este cea de Mãsuri cu privire la starea de libertate, iar alin. 2 şi 3 se referã la obligaţia instanţei de a dispune punerea în libertate a inculpatului arestat preventiv; în aceeaşi situaţie se afla şi alin. 5 şi 6. Alin. 4 al art. 350 foloseşte termenul "arestarea inculpatului", fãrã alt calificativ, precizând ca hotãrârea pronunţatã în cazul alineatelor precedente cu privire la arestarea inculpatului este executorie. Se arata ca se impune a fi evocat şi art. 382 alin. 3, care, referindu-se la admiterea apelului, prevede ca, atunci când prima instanta a dispus arestarea inculpatului, instanta de apel poate menţine mãsura arestãrii în caz de desfiinţare a hotãrârii. În opinia Guvernului, din aceste texte care se referã la faza judecaţii reiese ca legiuitorul nu foloseşte sintagma "mãsura arestãrii preventive" ca mãsura dispusã de instanta de judecata la pronunţarea hotãrârii, ci la mãsuri procesuale proprii fazei de judecata, pe care instanta le poate lua o data cu pronunţarea hotãrârii, privind starea de libertate a inculpatului. Se apreciazã ca legiuitorul a voit sa marcheze prin aceasta specificul mãsurii arestãrii în stadiul pronunţãrii hotãrârii fata de arestarea dispusã în faza urmãririi penale şi în faza judecaţii. În esenta, se susţine ca arestarea dispusã prin hotãrârea de condamnare nu este o prelungire a mãsurii preventive luate sau menţinute de instanta în timpul desfãşurãrii judecaţii, ea având o alta funcţie şi un alt temei decât arestarea preventivã. Este, susţine Guvernul, o mãsura procesuala dispusã pentru asigurarea executãrii unei pedepse determinate, pronunţatã ca urmare a judecãrii în fond a cauzei, şi înseamnã, în fapt, "un început de executare" a pedepsei aplicate. Se mai arata ca prevederile cuprinse în cap. I titlul IV al partii generale a Codului de procedura penalã nu pot fi aplicabile arestãrii dispuse prin hotãrârea instanţei asupra fondului, deoarece aceasta arestare este menita sa asigure executarea pedepsei. Dacã instanta de apel ar trebui sa prelungeascã aceasta arestare din 30 în 30 de zile, textele care prevãd ce conţine hotãrârea instanţei de fond ar fi trebuit sa prevadã ca arestarea se dispune pe o perioada de cel mult 30 de zile. În concluzie, în opinia Guvernului se arata ca art. 23 alin. (4) din Constituţie priveşte numai faza de urmãrire penalã şi cea de judecata pana la pronunţarea unei hotãrâri asupra fondului, textul constituţional neputând fi aplicabil la situaţiile ivite dupã pronunţarea unei asemenea hotãrâri judecãtoreşti. În consecinta, se apreciazã ca excepţia de neconstituţionalitate privind art. 350 alin 1 din Codul de procedura penalã nu este intemeiata.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile autorului exceptiei şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi <>art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competenta sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã, care au urmãtorul cuprins: "Instanta are îndatorirea ca prin hotãrârea sa sa se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea mãsurii arestãrii inculpatului, ţinând seama de dispoziţiile din partea generalã, titlul IV, capitolui I."
Autorul exceptiei susţine ca prevederile art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã contravin art. 23 alin. (4) din Constituţie, dispoziţii conform cãrora: "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durata de cel mult 30 de zile. Asupra legalitãţii mandatului, arestatul se poate plange judecãtorului, care este obligat sa se pronunţe prin hotãrâre motivatã. Prelungirea arestãrii se aproba numai de instanta de judecata."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţionalã constata ca aceasta este intemeiata şi urmeazã sa fie admisã.
Arestarea preventivã face parte din categoria mãsurilor procesuale destinate sa asigure buna desfãşurare a procesului, iar nu din categoria pedepselor. Ea îşi pãstreazã acest caracter pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii de condamnare şi se poate menţine sau revoca atât prin hotãrârea de condamnare în prima instanta, cat şi prin hotãrârea instanţei de a menţine sau de a lua, pentru prima data, aceasta mãsura. De aceea, dreptul inculpatului de a cere liberarea provizorie se menţine şi dupã condamnarea în prima instanta, pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii de condamnare, dupã care inculpatul are statutul de condamnat, aflat, de aceasta data, în executarea pedepsei, iar nu în executarea arestãrii preventive.
Menţinerea stãrii de arest preventiv o data cu pronunţarea hotãrârii instanţei de fond nu trebuie inteleasa ca o arestare sine die atâta timp cat hotãrârea nu este definitiva, iar conflictul de drept penal nu este rezolvat. Menţinerea sau luarea mãsurii arestãrii preventive în faza de judecata, inclusiv cu ocazia pronunţãrii hotãrârii, potrivit art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã, trebuie inteleasa ca fiind forma prin care instanta se pronunţa cu privire la arestare în cadrul general prevãzut de titlul IV cap. I din partea generalã a Codului de procedura penalã.
Curtea Constituţionalã s-a pronunţat cu privire la libertatea persoanei în cursul procesului penal, în principal prin Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, rãmasã definitiva ca urmare a <>Deciziei nr. 20 din 15 februarie 1995 , ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995; Decizia nr. 1 din 9 ianuarie 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 8 iulie 1996, şi prin Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998. Atât prin Decizia nr. 60/1994, cat şi prin Decizia nr. 546/1997 Curtea Constituţionalã a constatat ca "prevederea potrivit cãreia «Arestarea inculpatului în cursul judecaţii dureazã pana la soluţionarea definitiva a cauzei» din art. 149 alin. 3 din Codul de procedura penalã este neconstitutionala, urmând, în legatura cu durata arestãrii, sa se facã aplicarea directa a art. 23 alin. (4) din Constituţie". Curtea Constituţionalã a stabilit ca textul art. 23 alin. (4) din Constituţie se referã la arestare, în general, astfel ca prevederile sale trebuie respectate ori de câte ori se dispune arestarea unei persoane, mãsura ce afecteazã grav libertatea acesteia, indiferent dacã se produce în faza de urmãrire penalã sau în cursul judecãrii cauzei. Asa fiind, la expirarea termenului de 30 de zile instanta are obligaţia constituţionalã sa verifice, din oficiu, dacã se mai impune menţinerea arestãrii preventive şi, în caz afirmativ, sa dispunã prelungirea acesteia cu încã cel mult 30 de zile. Dacã motivele arestãrii subzistã dupã expirarea acestui termen, instanta are posibilitatea, în aceleaşi condiţii prevãzute la art. 23 din Constituţie, sa prelungeascã durata arestãrii, dar de fiecare data pana la cel mult 30 de zile.
În raport cu cele arãtate, dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã sunt neconstituţionale în mãsura în care se interpreteazã în sensul ca menţinerea sau luarea mãsurii arestãrii inculpatului se dispune pe durata nedeterminatã şi nu pe cel mult 30 de zile, astfel cum prevede art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi,
CURTEA,
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicatã de Alexe Pruna în Dosarul nr. 707/1999 al Curţii de Apel Galaţi Secţia penalã şi constata ca dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã sunt neconstituţionale în mãsura în care se interpreteazã în sensul ca menţinerea sau luarea mãsurii arestãrii inculpatului se dispune pe durata nedeterminatã, iar nu pentru durata de cel mult 30 de zile prevãzutã la art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Definitiva şi obligatorie.
Decizia se comunica celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 24 ianuarie 2000.
PREŞEDINTELE
CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
OPINIE SEPARATĂ
Consideram ca prevederile art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã sunt constituţionale, iar soluţia care se impune în speta este aceea de respingere a exceptiei de neconstituţionalitate.
I. Art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã dispune: "Instanta are îndatorirea ca prin hotãrârea sa sa se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea mãsurii arestãrii inculpatului, ţinând seama de dispoziţiile din partea generalã, titlul IV, capitolul I."
Aceste dispoziţii legale nu contravin prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie, conform cãrora: "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durata de cel mult 30 zile. Asupra legalitãţii mandatului, arestatul se poate plange judecãtorului, care este obligat sa se pronunţe prin hotãrâre motivatã. Prelungirea arestãrii se aproba numai de instanta de judecata."
Textul art. 23 alin. (4) din Constituţie nu conţine o redactare clara, ceea ce impune realizarea unei operaţiuni de interpretare, în vederea aplicãrii sale. Astfel, din conţinutul art. 23 alin. (4), rezulta ca sunt avute în vedere trei etape distincte, reglementate - fiecare dintre ele - printr-o teza distinctã, în urmãtoarea succesiune:
- "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durata de cel mult 30 de zile. [...]";
- "[...] Asupra legalitãţii mandatului, arestatul se poate plange judecãtorului, care este obligat sa se pronute prin hotãrâre motivatã. [...]" ;
- "[...] Prelungirea arestãrii se aproba numai de instanta de judecata."
În cadrul fiecãreia dintre cele trei etape distincte subiectul activitãţii procesuale este indicat printr-un termen distinct, şi anume: "magistrat"; "judecãtor"; "instanta judecãtoreascã". Acest mod de redactare ridica întrebarea dacã enuntul normativ conţinut în cadrul celei dintâi teze este aplicabil şi pentru ipotezele - distincte - reglementate prin urmãtoarele doua teze. Aceasta intrebare se ridica, îndeosebi, referitor la raportul celei dintâi teze cu enuntul normativ cuprins în teza a treia. Astfel, se pune întrebarea dacã subiectul activitãţii indicat în teza a treia "instanta judecãtoreascã" - este supus, deopotrivã, şi reglementãrilor din cadrul celei dintâi teze, ce indica un alt subiect al activitãţii, şi anume "magistratul" (care, potrivit legislaţiei în vigoare, poate fi judecãtor, dar şi procuror); în mod concret, aceasta înseamnã ca se ridica întrebarea dacã şi "instanta judecãtoreascã" (indicatã de teza a treia) are obligaţia ca, la fel ca şi "magistratul" (indicat de cea dintâi teza), sa nu prelungeascã arestarea pentru o durata de peste 30 zile.
În sensul unui rãspuns afirmativ, funcţioneazã argumentul ca, întrucât ambele teze sunt cuprinse înãuntrul aceluiaşi alineat, este raţional ca prevederile tezei întâi sa acopere şi ipoteza avutã în vedere prin teza a treia. Acest argument este imbratisat - implicit - prin decizia la care se referã prezenta opinie separatã, precum şi prin deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale, menţionate în cuprinsul motivarii acesteia (în principal: Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, rãmasã definitiva ca urmare a <>Deciziei nr. 20 din 15 februarie 1995 , ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995; Decizia nr. 1 din 9 ianuarie 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 8 iulie 1996; Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998). Numai în acest fel se explica afirmatia, din cuprinsul deciziei pronunţate în prezenta speta, conform cãreia "[...] textul art. 23 alin. (4) din Constituţie se referã la arestare, în general, astfel ca prevederile sale trebuie sa fie respectate ori de câte ori se dispune arestarea unei persoane [....] ".
Este însã posibil şi un rãspuns negativ, pentru care funcţioneazã argumentul ca, dacã leguitorul constituant ar fi voit sa instituie aceeaşi condiţie de durata ("cel mult 30 zile") şi pentru prelungirea arestãrii de cãtre "instanta judecãtoreascã", ar fi putut sa o facã în mod expres, astfel cum, de altfel, a fãcut-o în cadrul celei dintâi teze, referitoare la "magistrat".
II. Simpla posibilitate a formularii unor asemenea raspunsuri diferite, pe baza de argumente, atrage necesitatea interpretãrii textului art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Aceasta consecinta impune sa fie avute în vedere prevederile art. 20 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora "Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte", precum şi prevederile art. 11 alin. (1) din Constituţie, conform cãrora "Statul roman se obliga sa îndeplineascã întocmai şi cu bunacredinta obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte".
Din aceasta perspectiva, pentru interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie sunt relevante dispoziţiile art. 9 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, conform cãrora: "1. Orice om are dreptul la libertate şi la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive legale şi în conformitate cu procedura prevãzutã de lege.
2. Orice individ arestat va fi informat, în momentul arestãrii sale, despre motivele acestei arestari şi va fi înştiinţat, în cel mai scurt timp, de orice invinuire care i se aduce.
3. Orice individ arestat sau deţinut pentru comiterea unei infracţiuni penale va fi adus, în termenul cel mai scurt, în fata unui judecãtor sau a unei alte autoritãţi împuternicite prin lege sa exercite funcţiuni judiciare şi va trebui sa fie judecat într-un interval rezonabil sau sa fie eliberat. Detenţiunea persoanelor care urmeazã a fi trimise în judecata nu trebuie sa constituie regula, dar punerea în libertate poate fi subordonata unor garanţii asigurând înfãţişarea lor la şedinţele de judecata pentru toate celelalte acte de procedura şi, dacã este cazul, pentru executarea hotãrârii.
4. Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detenţiune are dreptul de a introduce recurs în fata unui tribunal, pentru ca acesta sa hotãrascã neîntârziat asupra legalitãţii detenţiunii sale şi sa ordone liberarea sa, dacã detenţiunea este ilegala.
5. Orice individ care a fost victima unei arestari sau detentiuni ilegale are drept la o reparatie."
De asemenea, interpretarea şi aplicarea art. 23 alin. (4) din Constituţie trebuie sa se facã şi în lumina dispoziţiilor art. 5, referitoare la "Dreptul la libertate şi la siguranta", din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, astfel cum acestea au fost aplicate prin hotãrârile Curţii Europene a Drepturilor Omului. Dintre dispoziţiile art. 5, cele care au relevanta pentru problemele examinate în cadrul prezentei spete sunt urmãtoarele: "1. Orice persoana are dreptul la libertate şi la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia urmãtoarelor cazuri şi potrivit cãilor legale:
a) dacã este reţinut legal pe baza condamnãrii pronunţate de un tribunal competent; [.....]
c) dacã a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în fata autoritãţii judiciare competente, sau când exista motive verosimile de a banui ca a sãvârşit o infracţiune sau când exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l impiedica sa sãvârşeascã o infracţiune sau sa fuga dupã sãvârşirea acesteia; [.......]
3. Orice persoana arestata sau detinuta, în condiţiile prevãzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusã de îndatã înaintea unui judecãtor sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecata într-un termen rezonabil sau eliberata în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonata unei garanţii care sa asigure prezentarea persoanei în cauza la audiere."
În aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a emis, sub aspectele ce sunt analizate prin prezenta opinie separatã, importante statuari. Astfel, prin hotãrârea pronunţatã în cazul "Wemhoff contra Republicii Federale a Germaniei", 1968, Curtea de la Strasbourg a arãtat: "Rãmâne de precizat dacã trebuie adoptat ca termen final al perioadei de detenţie menţionate de art. 5 pct. 3 (art. 5-3) data la care a rãmas definitiva o hotãrâre de condamnare sau doar data când se decide asupra temeiniciei acuzatiei, chiar şi dacã aceasta este pronunţatã doar în prima instanta.
Curtea se pronunţa în favoarea acestei ultime interpretãri.
Un considerent i s-a parut determinant, şi anume ca persoana condamnata în prima instanta, indiferent dacã aceasta a fost sau nu în detenţie pana în acest moment, se afla în situaţia prevãzutã la art. 5 pct. 1 lit. a) (art. 5-1-a) care reglementeazã privarea de libertate a persoanelor "dupã condamnare". Aceste din urma prevederi nu pot fi interpretate ca limitându-se la ipoteza unei condamnãri definitive, deoarece aceasta ar exclude arestarea în timpul şedinţei a persoanelor condamnate care apar în fata justiţiei în stare de libertate, oricare ar fi cãile de atac ce încã le-ar mai fi deschise. Or, o astfel de practica este curenta în numeroase state contractante şi nu se poate crede ca ele au înţeles sa renunţe la aceasta. În plus, nu trebuie sa se piardã din vedere faptul ca vinovãţia unei persoane în regim de detenţie pe perioada procedurii de apel sau de casaţie a fost stabilitã în cursul unui proces care s-a desfãşurat conform dispoziţiilor art. (art. 6). Sub acest aspect, nu prezintã importanta dacã detenţia dupã condamnare are loc pe baza acestei hotãrâri sau - precum în Republica Federala a Germaniei - în virtutea unei decizii speciale care sa confirme mandatul de detenţie preventivã. O persoana care ar trebui sa conteste prelungirea detentiei sale peste ceea ce s-a stabilit prin hotãrârea de condamnare ca urmare a întârzierii intampinate în rezolvarea recursului sau, nu se poate prevala de dispoziţiile art. 5 pct. 3 (art. 3-5), dar ar putea eventual invoca nerespectarea termenului rezonabil prevãzut de art. 6 pct. 1 (art. 6-1)."
Din aceasta jurisprudenta a Curţii Europene a Drepturilor Omului, confirmatã ulterior, în mod constant (de exemplu, în cazurile "Van Droogenbroeck contra Belgiei", 1982, şi "B. contra Austriei", 1990), rezulta importante principii referitoare la corelatia dintre dispoziţiile art. 5 al convenţiei cuprinse la pct. 1 lit. a), pe de o parte, şi cele cuprinse la pct. 1 lit. c) şi la pct. 3, pe de alta parte. Astfel, în esenta, Curtea de la Strasbourg a decis ca:
- Prin termenul "condamnare" utilizat în cuprinsul pct. 1 lit. a) din art. 5, se înţelege atât condamnarea dispusã printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitiva, cat şi condamnarea pronunţatã printr-o hotãrâre judecãtoreascã supusã cãilor de atac (nedefinitiva); şi aceasta chiar şi în sistemele de drept în care cel "condamnat" printr-o hotãrâre judecãtoreascã nedefinitiva este considerat, în continuare, a fi doar o persoana supusã acuzarii penale;
- De aceea, starea de "arest" la care se referã pct. 1 lit. c) din art. 5 desemneazã numai situaţia în care, în privinta celui arestat, nu a fost - încã - pronunţatã o hotãrâre judecãtoreascã de "condamnare", indiferent dacã este vorba despre o hotãrâre definitiva sau supusã cãilor de atac (nedefinitiva);
- În consecinta, întrucât prevederile pct. 3 din art. 5 au în vedere, în mod expres, numai ipoteza reglementatã prin lit. c) a pct. 1, rezulta ca prevederile pct. 3 nu sunt aplicabile în ipoteza reglementatã prin lit. a) a pct. 1 din art. 5;
- În concluzie, atunci când în privinta unei persoane arestate a fost pronunţatã o hotãrâre judecãtoreascã nedefinitiva de condamnare, nu mai exista dreptul acelei persoane de a fi "[....] adusã de îndatã înaintea unui judecãtor sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare [.....]" şi nici "[.....] dreptul de a fi udecata într-un termen rezonabil sau eliberata în cursul procedurii. [.....]", conform art. 5 pct. 3 fraza întâi; se pãstreazã însã, chiar şi într-o asemenea situaţie, obligaţia judecãrii "[....] într-un termen rezonabil a cauzei sale [....]", potrivit art. 6 din convenţie, privind "Dreptul la un proces echitabil".
Statuarile de mai sus ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt, desigur, obligatorii, fãcând corp comun cu dispoziţiile art. 5 pct. 1 lit. a) şi lit. c) şi pct. 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Asa fiind, şi interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie trebuie realizate în concordanta cu aceste statuari.
III. În consecinta, în opinia noastrã, contrarã celei a majoritãţii, teza a treia din art. 23 alin. (4) ("[.....] Prelungirea arestãrii se aproba numai de instanta de judecata.") se afla în urmãtoarea corelatie cu teza întâi a aceluiaşi text constituţional ("Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durata de cel mult 30 de zile. [......]"):
a) "Prelungirea arestãrii", care, conform tezei a treia, "se aproba numai de instanta judecãtoreascã" se poate dispune, potrivit celei dintâi teze, numai "pentru o durata de cel mult 30 de zile" atunci când în privinta persoanei arestate nu a fost pronunţatã, încã, de cãtre o instanta judecãtoreascã, o hotãrâre de condamnare;
b) Atunci când însã, în privinta persoanei arestate, a fost pronunţatã, de cãtre o instanta judecãtoreascã, o hotãrâre de condamnare - chiar şi dacã acea hotãrâre nu este definitiva, fiind supusã cãilor de atac -, pentru instanta care pronunţa hotãrârea de condamnare sau pentru instanţele care, în faze ulterioare ale procesului, se pronunţa asupra menţinerii ori prelungirii arestãrii, nu mai exista obligaţia de a se conformã condiţiei prevãzute de cea dintâi teza cu privire la durata de cel mult 30 de zile a arestãrii.
Acesta fiind conţinutul normativ al alin. (4) din art. 23 al Constituţiei, rezulta ca dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã sunt constituţionale.
Într-adevãr, trebuie observat ca aceste dispoziţii legale sunt aplicabile exclusiv primei instanţe judecãtoreşti, iar nu şi instanţei de apel sau instanţei de recurs, cãrora, sub aspectul mãsurii arestãrii preventive, li se aplica, în mod corelativ, dispoziţiile art. 381 şi, respectiv, cele ale art. 385 16 din Codul de procedura penalã. De asemenea, mai trebuie sa se retina ca prevederile art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã constituie un cadru normativ general, care, în sine, au un caracter neutru în raport cu dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (4), fiindca nu pot intra în contradictie cu acestea indiferent de soluţia la care se opreşte instanta de judecata care le aplica. Astfel, dacã - aplicând dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã - instanta judecãtoreascã hotãrãşte achitarea sau încetarea procesului penal, este evident ca nu se pune problema prelungirii arestãrii preventive; la fel, aceasta problema nu se pune nici atunci când instanta judecãtoreascã hotãrãşte condamnarea inculpatului la o pedeapsa care nu este privativã de libertate (de exemplu, amenda penalã). Singura ipoteza în care, aplicând dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã, instanta judecãtoreascã urmeazã sa se pronunţe şi asupra menţinerii ori luãrii mãsurii arestãrii preventive este aceea în care instanta hotãrãşte condamnarea inculpatului la o pedeapsa privativã de libertate. Or, într-o asemenea ipoteza, când - asadar - exista o "condamnare" de cãtre o instanta judecãtoreascã, este evident ca au fost satisfacute, eo ipso, exigenţele recursului de "habeas corpus", adicã de controlare a stãrii de arest preventiv de cãtre un judecãtor (independent şi impartial), conform tezei a doua a art. 23 alin. (4) din Constituţie (sau, în termenii art. 5 pct. 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, de cãtre "un judecãtor sau alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare").
În lumina considerentelor anterioare, rezulta ca în toate cazurile când, dând curs dispoziţiilor art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã, instanta judecãtoreascã hotãrãşte condamnarea persoanei arestate la o pedeapsa privativã de libertate şi, în consecinta, dispune - dupã caz menţinerea ("prelungirea") sau luarea mãsurii arestãrii inculpatului, nu mai este aplicabilã teza întâi a art. 23 alin. (4) din Constituţie ("Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durata de cel mult 30 de zile. [.....]"). De aceea, nici instanta care pronunţa acea hotãrâre de condamnare şi nici alte instanţe care - ulterior, în alte faze ale procesului penal având ca obiect fapta pentru care s-a hotãrât condamnarea - menţin ("prelungesc") mãsura arestãrii inculpatului condamnat, nu mai au obligaţia de a dispune aceasta mãsura numai "pentru o durata de cel mult 30 de zile".
În plan procesual, una dintre consecinţe este aceea ca mãsura arestãrii, astfel "consolidata" prin hotãrârea judecãtoreascã de condamnare, nu va mai trebui sa fie supusã, automat, din 30 în 30 de zile, controlului instanţei judecãtoreşti, în vederea prelungirii arestãrii sau a punerii în libertate.
În acest context, mai trebuie observat, în final, ca redactarea utilizata în cuprinsul dispozitivului deciziei la care se referã prezenta opinie separatã se bazeazã pe ideea ca, în temeiul art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã, instanta ar pronunţa menţinerea sau luarea mãsurii arestãrii preventive "pe durata nedeterminatã". În realitate însã, din coroborarea art. 350 alin. 1 cu textul art. 343 alin. 2 din Codul de procedura penalã (care stabileşte ca deliberarea poarta, între altele, şi "asupra computarii reţinerii şi arestãrii preventive"), reiese ca mãsura arestãrii preventive este determinata (limitatã în timp) de durata condamnãrii la pedeapsa privativã de libertate pronunţatã de instanta.
IV. Se ridica problema dacã nu cumva, prin soluţia înfãţişatã în prezenta opinie separatã, sunt incalcate dispoziţiile alin. (8) al art. 23 din Constituţie, potrivit cãrora: "Pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare, persoana este consideratã nevinovatã."
a) Sub acest aspect, este de observat, mai întâi, ca aceeaşi problema a trebuit sa fie avutã în vedere şi de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, atunci când a pronunţat hotãrârile în cazurile menţionate la pct. II din cadrul considerentelor prezentei opinii separate. Într-adevãr, examinând dispoziţiile pct. 1 lit. a) şi lit. c) şi ale pct. 3 din art. 5 al Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, Curtea de la Strasbourg nu putea face abstractie de existenta - în aceeaşi convenţie - a dispoziţiilor art. 6 pct. 2, conform cãrora: "Orice persoana acuzata de o infracţiune este prezumatã nevinovatã pana ce vinovãţia sa va fi legal stabilitã." Este motivul pentru care, în considerentele - anterior reproduse - ale hotãrârii pronunţate în cazul "Wemhoff contra Republicii Federale a Germaniei", 1968, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a subliniat ca "[.....] nu prezintã importanta dacã detenţia dupã condamnare are loc pe baza acestei hotãrâri sau precum în Republica Federala a Germaniei - în virtutea unei decizii speciale care sa confirme mandatul de detenţie preventivã." Aceasta poziţie a fost şi mai clar exprimatã, ulterior, în cazul "B. contra Austriei", 1990, când Curtea de la Strasbourg nu a impartasit opinia separatã a unora dintre membrii fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului, prin Raportul din 14 decembrie 1988, opinie conform cãreia atâta vreme cat, potrivit legii interne aplicabile (în speta, art. 397 din Codul de procedura penalã din Austria), nu exista autoritate de lucru judecat asupra condamnãrii dispuse prin hotãrârea primei instanţe judecãtoreşti, nu se poate accepta soluţia ca deţinerea persoanei arestate se face în temeiul unei "condamnãri", concept utilizat de pct. 1 lit. a) al art. 5 din convenţie. Dimpotriva, Curtea de la Strasbourg, examinând situaţia persoanei condamnate în aceste condiţii şi care desfãşoarã procedura judiciarã ulterioara de atac impotriva hotãrârii de condamnare, a arãtat: "[.....] exista, între statele pãrţi ale convenţiei, mari deosebiri asupra problemei de a şti dacã o astfel de persoana îşi începe executarea pedepsei în timpul unei asemenea proceduri. În aceasta privinta, Curtea, la fel ca şi Comisia, considera ca importantele garanţii cuprinse în art. 5 pct. 3 nu depind de situaţiile naţionale speciale."
b) În al doilea rând, este de observat - dacã se are în vedere ansamblul reglementãrilor procesual penale - ca nu se poate considera ca prezumţia de nevinovatie ar fi înlãturatã prin aceea ca prelungirea mãsurii arestãrii preventive nu este supusã aprobãrii instanţei judecãtoreşti automat, la fiecare 30 zile. Într-adevãr, potrivit art. 5 alin. 3 din Codul de procedura penalã, "Dacã cel impotriva cãruia s-a luat mãsura arestãrii preventive sau o mãsura de restrangere a libertãţii considera ca aceasta este ilegala, are dreptul, în tot cursul procesului, sa se adreseze instanţei competente, potrivit legii." Rezulta ca nici nu este necesar ca inculpatul arestat sa aştepte 30 zile spre a fi prezentat din oficiu - instanţei judecãtoreşti, cãreia sa îi solicite punerea sa în libertate, fiindca acesta poate sa declanseze o asemenea procedura "în tot cursul procesului", asadar atât înainte de "condamnarea" în prima instanta, cat şi dupã aceea. De fiecare data, instanta sesizatã va hotãrî, motivat, dacã mai subzistã ori nu ratiunile pentru care a fost dispusã arestarea inculpatului.
c) În sfârşit, nu se vede de ce, pe de o parte, se considera - implicit - ca prezumţia de nevinovatie nu este înlãturatã prin arestarea inculpatului "[.....] în temeiul mandatului emis de magistrat [judecãtor sau procuror], pentru o durata de cel mult 30 de zile" (conform tezei întâi din alin. (4) al art. 23 din Constituţie), dar, pe de alta parte, se considera ca prezumţia de nevinovatie ar fi înlãturatã prin aceea ca, ulterior unei "condamnãri" în prima instanta (supusã, de altfel, exigenţelor "procesului echitabil", impuse de art. 6 din convenţie), inculpatul arestat nu ar mai fi prezentat, automat, la fiecare 30 zile, instanţei judecãtoreşti, pastrandu-şi însã dreptul de a solicita - oricând (chiar şi mai devreme de 30 zile) - examinarea de cãtre instanta a stãrii sale de arest.
V. În raport cu poziţia pe care am exprimat-o în considerentele anterioare, s-ar putea ridica problema dacã, nu cumva, se ignora în acest fel conţinutul art. 53 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, potrivit cãruia "Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretatã ca limitand sau aducând atingere drepturilor omului şi libertãţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricãrei pãrţi contractante sau oricãrei alte convenţii la care aceasta este parte." Cu alte cuvinte, este posibil a se susţine ca - întrucât reglementãrile internaţionale în materie reprezintã doar un standard minimal, de la care statele nu pot deroga în defavoarea persoanelor protejate, dar la care pot adauga o protecţie sporitã pe plan intern - soluţia adoptatã prin decizia la care se referã prezenta opinie separatã ar reprezenta o asemenea protecţie sporitã.
În ceea ce ne priveşte, consideram ca o asemenea critica ar fi inexactã, întrucât:
a) Soluţia supunerii aprobãrii de cãtre instanta judecãtoreascã, la fiecare 30 zile, în mod automat, a prelungirii mãsurii arestãrii preventive nu constituie - în sine o protecţie neapãrat sporitã (cu atât mai mult cu cat este de notorietate ca acest automatism atrage dupã sine, în fapt, o superficialitate - desigur criticabila - a desfãşurãrii acestei proceduri judiciare de cãtre unele instanţe judecãtoreşti).
b) Astfel cum am demonstrat prin considerentele anterioare, de sub pct. I al prezentei opinii separate, dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie nu beneficiazã de o redactare clara, care sa permitã concluzia certa ca legiuitorul constituant a voit ca - inclusiv dupã ce o instanta judecãtoreascã a pronunţat (printr-o hotãrâre chiar nedefinitiva) condamnarea inculpatului la o pedeapsa privativã de libertate - menţinerea sau luarea mãsurii arestãrii preventive sa se dispunã pentru durata de cel mult 30 zile. Cu alte cuvinte, redactarea acestor dispoziţii constituţionale nu permite concluzia certa ca legiuitorul constituant a dorit sa instituie o protecţie sporitã, în raport cu protecţia stabilitã prin art. 5 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. De aceea, nu ne aflam în ipoteza avutã în vedere de art. 53 teza finala din aceasta convenţie.
c) În sfârşit, nu trebuie prezumat în mod absolut ca aducerea - din oficiu - a inculpatului arestat, la fiecare 30 zile, pentru ca instanta sa decidã asupra stãrii sale de arest coincide cu interesele fiecãrui inculpat în parte, asigurându-i acestuia o protecţie sporitã. Atâta vreme cat se garanteazã, prin lege, existenta dreptului acestuia de a cere, oricând, examinarea stãrii sale de arest de cãtre instanta judecãtoreascã, este cert ca fiecare inculpat arestat va putea sa decidã singur, cunoscandu-şi cel mai bine propriile interese, dacã îşi exercita sau nu dreptul sau subiectiv.
Sub acest din urma aspect, se poate intampla ca interesul concret al inculpatului aflat în stare de arest preventiv sa nu fie acela de a fi transportat de la sediul locului de deţinere spre a fi adus în fata instanţei judecãtoreşti care hotãrãşte cu privire la prelungirea mãsurii arestãrii preventive, fiindca în acest fel - de exemplu - este lipsit, la fiecare 30 zile, de beneficiul unor drepturi stabilite prin Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor. Astfel, potrivit art. 40 alin. 3 din acest act normativ (republicat în Buletinul Oficial nr. 62 din 2 mai 1973), "Arestatii preventiv pot fi folosiţi la munca numai în cazul în care consimt la aceasta şi cu avizul medicului locului de deţinere, cu excepţia muncilor cu caracter gospodãresc efectuate prin rotaţie, pentru care consimţãmântul nu este necesar. Cei care se gãsesc în curs de urmãrire penalã pot fi folosiţi la munca, în aceleaşi condiţii, numai cu avizul organului de urmãrire." Dacã aceste condiţii sunt îndeplinite, arestatii preventiv care presteazã munca beneficiazã, conform art. 41 din Legea nr. 23/1969, de dreptul de a fi remuneraţi potrivit art. 11 şi 12 din aceeaşi lege, precum şi de dreptul ca, în vederea acordãrii liberãrii condiţionate (potrivit art. 59 şi urmãtoarele din Codul penal), sa se ţinã, [...] seama şi de munca prestatã în timpul arestãrii preventive" (art. 25 alineatul ultim din Legea nr. 23/1969), conform regulilor de calcul stabilite prin art. 26 al legii. Asadar, se poate intampla ca un inculpat aflat în stare de arest preventiv sa prefere sa presteze munca, spre a beneficia neintrerupt de mentionatele avantaje, de care este însã parţial lipsit prin absenta de la munca în zilele în care ar fi adus (din oficiu, deci indiferent de vointa sa) în fata instanţei.
VI. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este stat de drept. De aceea, considerentele şi dispozitivul deciziei la care se referã prezenta opinie separatã (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de cãtre majoritatea judecãtorilor Curţii Constituţionale) sunt singurele care produc efecte obligatorii, erga omnes, conform art. 145 alin. (2) din Constituţie. Atât considerentele, cat şi enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertãţii de exprimare şi afirmarea independentei judecãtorilor Curţii Constituţionale, fãrã a produce însã vreun efect juridic în privinta soluţionãrii litigiului aflat pe rolul instanţei judecãtoreşti sau în privinta neconstitutionalitatii prevederilor art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penalã, în înţelesul delimitat prin decizia la care se referã aceasta opinie separatã. Orice decizie a Curţii Constituţionale este obligatorie erga omnes, în mãsura în care a fost pronunţatã cu votul a cel puţin 5 judecãtori, conform <>art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Nu exista grade ale obligativitatii deciziilor Curţii Constituţionale în raport cu numãrul de voturi exprimat pentru soluţia pronunţatã. De aceea, autoritãţile şi instituţiile statului sunt obligate sa dea curs soluţiei decise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei pronunţate cu unanimitatea voturilor judecãtorilor care formeazã completul de judecata. Responsabilitatea juridicã este identicã şi într-un caz şi în celãlalt, în condiţiile prezentate prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000.
Lucian Mihai,
preşedintele
Curţii Constituţionale
Constantin Doldur,
judecãtor
al Curţii Constituţionale
----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
