Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 1 din 7 septembrie 1993 privind dispozitiile Codului penal referitoare la avutul obstesc in contextul prevederilor constitutionale despre proprietate
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 232 din 27 septembrie 1993
Curtea Constituţionalã a fost sesizatã de cãtre instanţele judecãtoreşti cu excepţii de neconstituţionalitate invocate în procesele ce au ca obiect pagube produse proprietãţii şi în care sunt incidente prevederile art. 145 din Codul penal, precum şi întreg titlul din Codul penal privind infracţiunile impotriva avutului obştesc.
Sesizarea Curţii Constituţionale s-a realizat în baza art. 144 lit. c) din Constituţie şi a <>art. 23 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Problema juridicã centrala invocatã în aceste excepţii a fost şi este de a se stabili dacã şi în ce mãsura categoria avut obştesc utilizata de Codul penal este în concordanta cu dispoziţiile Constituţiei din 1991 şi, în funcţie de acest rãspuns, dacã şi în ce mãsura se justifica tratamentul juridic penal diferenţiat aplicat, pe de o parte, infracţiunilor prin care se aduc prejudicii proprietãţii private şi, pe de alta, celor care prejudiciazã proprietatea publica.
În soluţionarea acestor excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţionalã, procedând potrivit <>art. 23-26 din Legea nr. 47/1992 , a trecut la soluţionarea în complete de fond (formate din trei judecãtori) şi de recurs (formate din cinci judecãtori), pronunţând decizii diferite.
Completele de trei judecãtori, solutionand excepţiile de neconstituţionalitate ce au format obiectul dosarelor nr. 42 C/1992, nr. 49 C/1992, nr. 57 C/1992, nr. 58 C/1992, nr. 63 C/1992, nr. 70 C/1992, nr. 75 C/1992 şi nr. 1 C/1993 ale Curţii Constituţionale, au hotãrât, prin deciziile nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 16, nr. 17 şi nr. 18/1993, admiterea excepţiilor ridicate, constatând ca dispoziţiile din Codul penal privind sancţionarea infracţiunilor impotriva avutului obştesc au fost abrogate parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinta, acestea urmeazã a se aplica numai cu privire la bunurile prevãzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice.
Impotriva acestor decizii a declarat recurs Procuratura Generalã. Unul din cele doua motive invocate în recurs pleca de la aprecierea ca prevederile din Codul penal referitoare la avutul obştesc nu sunt neconstituţionale şi nici nu au fost abrogate de Constituţie, deoarece noţiunea de avut din Codul penal are un conţinut şi o sfera mult mai larga decât noţiunea de proprietate. Noţiunea de avut obştesc este asimilatã cu cea de patrimoniu din dreptul civil, cuprinzând toate drepturile reale, toate drepturile cu caracter patrimonial şi toate obligaţiile privind entitãţi care sunt susceptibile de a fi evaluate economic. De altfel, se susţine în recurs, infracţiunile din Codul penal nu sunt denumite infracţiuni contra proprietãţii, ci infracţiuni contra avutului, asemãnãtor Codului din 1936 care se referã la infracţiuni contra patrimoniului. Mai mult, s-a arãtat tot în recurs, Codul penal actual nu contravine Constituţiei deoarece nu neagã existenta celor doua tipuri de proprietate (publica şi privatã) şi nici nu prevede alte forme de proprietate decât cele menţionate în Constituţie.
În recurs, Curtea Constituţionalã, în complet de cinci judecãtori, a decis mai întâi conexarea dosarelor în cauza, iar prin Decizia nr. 38 din 7 iulie 1993 (publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 26 iulie 1993) a decis, cu majoritate de voturi (trei judecãtori au votat pentru, iar doi judecãtori au fãcut opinie separatã) ca: admite în parte recursurile declarate; admite excepţiile de neconstituţionalitate cu privire la art. 223, art. 224, art. 229 şi art. 249 alin. 1 din Codul penal, dar în cazul acestui din urma text, numai pentru dispoziţia care vizeazã paguba adusã avutului obştesc. Se stabileşte termenul de 30 noiembrie 1993 pentru a da Parlamentului posibilitatea modificãrii dispoziţiilor din Codul penal amintite mai sus. În cazul în care pana la termenul stabilit nu se adopta modificãrile dispoziţiilor art. 223, art. 224, art. 229 şi art. 249 alin. 1, începând cu data de 1 decembrie 1993, urmeazã sa-şi producã efectele abrogarea acestora.
Pana la adoptarea modificãrilor de cãtre Parlament, dar nu dupã data de 30 noiembrie 1993, dispoziţiile referitoare la textele din Codul penal mai sus arãtate urmeazã sa se aplice. De menţionat ca prin aceasta decizie s-a arãtat ca "Dacã dupã intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991 nu se mai poate retine înţelesul ce se dadea notiunii de avut obştesc, fiind contrar prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, dar nu exista nici temei legal pentru a identifica avutul obştesc cu proprietatea publica, înseamnã ca dispoziţiile legale din Codul penal referitoare la avutul obştesc şi atacate în fata Curţii sunt neconstituţionale şi, ca atare, în întregime abrogate şi este necesarã intervenţia legiuitorului".
Cei doi judecãtori care au formulat opinia separatã au susţinut menţinerea soluţiilor date la judecata în fond şi au considerat neconstitutionala stabilirea unui termen în viitor de la care decizia Curţii sa devinã executorie şi, pana atunci, amintitele texte din Codul penal sa se aplice, deşi au fost abrogate.
Într-un alt recurs, ce formeazã obiectul dosarului nr. 11 C/1993 al Curţii Constituţionale şi care are un conţinut similar cu cele menţionate, completul de judecata a hotãrât, prin Încheierea din şedinţa publica din 14 iulie 1993, amânarea judecãrii cauzei având în vedere atât cererile de conexare a unor dosare, cat şi intenţia majoritãţii membrilor completului de a se îndepãrta de interpretarea juridicã data în Decizia nr. 38 din 7 iulie 1993, situaţie care este reglementatã prin art. 26 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale. Prin aceeaşi încheiere s-a decis sesizarea Plenului Curţii Constituţionale.
Trebuie arãtat ca, potrivit art. 26 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 7 august 1992), "În cazul în care completul de 3 judecãtori sau completul de 5 judecãtori doreşte sa se îndepãrteze de interpretarea juridicã continuta într-o decizie a plenului sau într-o decizie definitiva a unui complet, se va adresa plenului, acordand termen în cauza pe care o dezbate. Interpretarea data de plen cu votul majoritãţii judecãtorilor este obligatorie pentru completul de judecata".
Ca atare, a fost convocat Plenul Curţii Constituţionale pentru a da o interpretare unitarã în problema constituţionalitãţii dispoziţiilor din Codul penal privitoare la infracţiunile impotriva avutului obştesc.
PLENUL CURŢII CONSTITUŢIONALE,
examinând cauzele deduse spre judecata Curţii, dispoziţiile constituţionale şi legale, deciziile pronunţate de cãtre completele de judecata ale Curţii Constituţionale în cauzele privind excepţiile de neconstituţionalitate, Încheierea din 14 iulie 1993 data în dosarul nr. 11 C/1993 prin care a fost sesizat,
RETINE URMĂTOARELE:
1. În soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul penal, completele de judecata ale Curţii Constituţionale au dat şi doresc sa dea interpretãri juridice diferite în situaţii juridice identice.
2. Pronunţarea unor decizii contradictorii ar fi contrarã ideii de justiţie constituţionalã, iar instanţele judecãtoreşti ar fi în imposibilitate de a realiza interpretarea şi aplicarea unitarã a dispoziţiilor Codului penal privind infracţiunile contra proprietãţii.
3. Art. 26 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale obliga judecãtorii Curţii sa se supunã interpretãrii date de plenul acesteia cu votul majoritãţii judecãtorilor.
4. Plenul Curţii este chemat a decide: a) dacã prevederile din Codul penal privitoare la infracţiunile contra avutului obştesc sunt constituţionale; b) dacã decizia Curţii Constituţionale, rãmasã definitiva, este obligatorie şi executorie de la data publicãrii sale în Monitorul Oficial al României sau Curtea poate stabili un alt termen, în viitor, de la care sa-şi producã efectele şi eventual sub condiţie.
În legatura cu prima problema a), Plenul Curţii Constituţionale considera ca noţiunea de avut obştesc nu se confunda cu noţiunea de proprietate, şi ca, deşi nu mai este nominalizatã prin Constituţie, ea nu apare ca neconstitutionala, atât timp cat desemneazã un interes general al societãţii, cat tine de binele comun şi vizeazã proprietatea publica. Şi în trecut avutul public a fost aparat prin Legea pentru apãrarea patrimoniului public, publicatã în Monitorul Oficial nr. 75/31.03.1937, mai eficient decât avutul privat al particularilor, în sensul ca se aplica procedura de urgenta a flagrantelor delicte şi se extindea rãspunderea persoanelor care nu au luat mãsuri de prevenire a daunarii avutului public. De menţionat ca la acea data nu exista un text constituţional asemãnãtor art. 41 alin. (2) din actuala Constituţie.
Apare, deci, firesc ca infracţiunile impotriva proprietãţii publice sa fie sancţionate ca infracţiuni impotriva avutului obştesc. Nu categoria avut obştesc ridica probleme în ce priveşte tratamentul penal, ci sfera acestuia şi deci dimensiunile şi limitele rãspunderii penale.
Curtea retine ca proprietatea privatã este egal ocrotitã de lege, indiferent de titular (art. 41 alin. (2) din Constituţie) şi ca orice extindere a categoriei avut obştesc la proprietatea privatã, dacã este de natura sa contravina acestei dispoziţii, este neconstitutionala.
Protecţia specialã acordatã intereselor generale nu este numai o problema de politica penalã, ci şi de constitutionalitate, dacã aceasta extindere ar crea un regim juridic ce contravine dispoziţiilor art. 41 din Constituţie.
În ce priveşte proprietatea, este în afarã oricãrei alte interpretãri ca dispoziţiile constituţionale actuale consacra doua forme de proprietate, şi anume: proprietatea publica şi proprietatea privatã. Proprietatea publica, potrivit art. 135 alin. (3), aparţine statului sau unitãţilor administrativ-teritoriale.
În alin. (4) din acest articol sunt nominalizate bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietãţii publice, cu precizarea ca şi alte bunuri stabilite de lege pot intra în aceasta categorie.
Ca atare, cu excepţia bunurilor de la art. 135 alin. (4) şi a celor din legile care le declara proprietate publica, celelalte constituie proprietate privatã.
Proprietate privatã au atât statul, cat şi cetãţenii, precum şi persoanele juridice, ca de pilda societãţile comerciale.
Caracteristic proprietãţii publice este faptul ca este inalienabila, iar în condiţiile legii, bunurile proprietate publica pot fi date în administrarea regiilor autonome, instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.
Potrivit art. 41 alin. (2), proprietatea privatã este ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular, adicã fãrã deosebire de faptul dacã proprietarul este statul, societatea comercialã sau cetãţeanul.
Trebuie subliniat şi faptul ca bunurile regiilor autonome şi ale societãţilor comerciale nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privatã, chiar dacã statul deţine la societãţile comerciale majoritatea capitalului social.
<>Art. 5 din Legea nr. 15/1990 prevede textual ca "Regia autonomã este proprietara bunurilor din patrimoniul sau. În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomã poseda, foloseşte şi dispune în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu..."
Art. 20 alin. 2 din aceasta lege prevede, de asemenea, ca "Bunurile din patrimoniul societãţii comerciale sunt proprietatea acesteia..."
<>Art. 35 din Legea nr. 31/1990 privind societãţile comerciale arata ca "bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia".
Fata de cele arãtate, este clar ca bunurile regiilor autonome şi ale societãţilor comerciale sunt proprietate privatã şi nu proprietate publica.
Când este vorba de proprietate privatã, ea este ocrotitã egal, indiferent de titular (stat, persoana juridicã ori persoana fizica), conform art. 41 alin. (2) din Constituţie.
Ca atare, sustragerile din proprietatea privatã - chiar dacã aceasta ar aparţine statului - nu mai pot fi calificate furt din "avutul obştesc", aceste notiuni urmând sa se aplice doar proprietãţii publice, definitã de art. 135 alin. (4) din Constituţie.
Procuratura Generalã, în recursul sau, susţine ca trebuie aplicate în continuare prevederile art. 145 din Codul penal, care definesc avutul obştesc astfel: "Prin termenul obştesc se înţelege tot ce intereseazã organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfãşoarã o activitate utila din punct de vedere social şi care funcţioneazã potrivit legii".
Este de observat ca noţiunea de avut obştesc, în sensul în care a fost delimitata în practica judiciarã anterioarã, cuprinde nu numai bunurile organizaţiilor de stat, ci chiar ale celor care desfãşoarã o activitate utila din punct de vedere social. Au fost incluse aici pana şi bunurile asociaţiilor de locatari şi societãţilor comerciale, cu motivarea ca desfãşoarã o activitate utila şi pe plan social.
Fata de prevederile art. 41 şi ale art. 135 din Constituţie, termenul de avut obştesc nu mai poate fi înţeles ca atare, trebuind raportat doar la bunurile ce formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice.
Eliminarea completa a protecţiei penale speciale mai riguroase a bunurilor ce formeazã obiectul proprietãţii publice incalca prevederile constituţionale, deoarece aceste bunuri sunt inalienabile. Lipsa unor mãsuri de protecţie sporitã a proprietãţii publice în actualul stadiu al economiei noastre de tranzitie poate avea efecte profund pãgubitoare.
De aceea, prevederile referitoare la ocrotirea preferentiala a avutului obştesc trebuie înţeles, în lumina Constituţiei, ca aplicându-se bunurilor ce formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice.
Cat priveşte cea de a doua problema b) - legatã de stabilirea termenului de 30 noiembrie 1993 pentru a da Paramentului posibilitatea modificãrii dispoziţiilor din Codul penal, care contravine art. 41 alin. (2) din Constituţie, cu menţiunea ca, dacã pana la termenul stabilit nu se produc modificãrile menţionate, începând cu 1 decembrie 1993 urmeazã sa-şi producã efectele abrogarea acestora, iar pana la adoptarea modificãrilor de cãtre Parlament, dar nu dupã data de 1 decembrie 1993, dispoziţiile în cauza urmeazã sa se aplice - Plenul Curţii Constituţionale considera ca o asemenea soluţie pune în discuţie fundamentarea sa constituţionalã.
Se retine ca aceasta soluţie este contradictorie. Din moment ce dispoziţiile din Codul penal privind rãspunderea penalã în cauzele ce privesc avutul obştesc sunt declarate neconforme cu Constituţia, aplicarea acestora, încã o perioada de timp, este evident, în contradictie cu abrogarea lor.
În primul rând, trebuie subliniat ca nici un text de lege nu da Curţii Constituţionale dreptul sa dea dispoziţii Parlamentului sa modifice anumite texte de lege, pentru ca aceasta ar contrazice principiul separaţiei puterilor.
În al doilea rând, este cel puţin de neinteles ca, pe de o parte, sa se constate ca anumite texte de lege sunt abrogate, încã de la data intrãrii în vigoare a Constituţiei - 8 decembrie 1991 -, şi, pe de alta parte, sa se declare aplicabilitatea acestora pana la 30 noiembrie 1993. Din momentul în care un text de lege a fost abrogat, nici o autoritate judecãtoreascã nu poate prelungi existenta lui.
Soluţia propusã nu se sprijinã, asadar, pe Constituţia în vigoare. Atunci când Constituţia, prin art. 123 alin. (1), stabileşte ca justiţia se înfãptuieşte în numele legii, are în vedere legea în vigoare, iar o lege este şi rãmâne în vigoare prin vointa legiuitorului. Justiţia nu se poate infaptui pe baza unei legi a carei abrogare expresã s-a realizat printr-un text constituţional şi care a fost constatatã oficial de cãtre Curtea Constituţionalã. În speta, rolul constituţional al Curţii este de a constata dacã dispoziţiile din Codul penal au fost sau nu abrogate şi deci sa dispunã aplicabilitatea sau inaplicabilitatea lor. Curtea nu se poate suprapune Parlamentului. Fãrã indoiala ca autoritãţile publice care au funcţii în legiferare trebuie sa se implice, dar aceasta implicare este o problema în care numai ele decid, în condiţiile prevãzute de Constituţie. Implicarea Curţii Constituţionale în domeniul legiferarii (în afarã situaţiilor prevãzute de art. 144 lit. a), b) şi h) din Constituţie) şi al politicii penale excede competentei sale, fiind o imixtiune în competenta altor autoritãţi statale. Aceasta ar fi o abatere de la principiul de drept în sensul cãruia în materie de competenta legile sunt de stricta interpretare. Curtea Constituţionalã şi-ar aroga abuziv atributia de a prelungi în timp efectele unor dispoziţii legale abrogate, incalcand regulile de competenta şi echilibrul puterilor ce rezulta foarte clar din dispoziţiile constituţionale.
Din moment ce Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legiuitoare a tarii (art. 58 din Constituţie). Curtea Constituţionalã nu-l poate obliga la o anumitã activitate, oricât de importanta ar fi problema cuprinsã într-o decizie.
În speta, fiind vorba de dispoziţii penale ce privesc pedepse privative de libertate, efectele unei asemenea soluţii sunt imprevizibile, putându-se crea situaţii ireparabile juridic şi moral prin aplicarea unei legislaţii penale abrogate.
Atunci când Constituţia a vrut sa permitã autoritãţilor sa stabileascã chiar ele intrarea în vigoare a unei legi dupã un anumit termen, ea a fãcut-o explicit. Astfel, potrivit art. 15 alin. (2), legea produce efecte numai pentru viitor, iar potrivit art. 78, legea intra în vigoare la data publicãrii în Monitorul Oficial al României sau la data prevãzutã în textul ei.
Fata de cele reţinute mai sus, Plenul Curţii Constituţionale, cu voturile judecãtorilor Vasile Gionea, preşedinte, Miklos Fazakas, Ion Filipescu, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Victor-Dan Zlatescu
DECIDE:
1. Dispoziţiile din Codul penal referitoare la infracţiunile contra avutului obştesc sunt abrogate parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinta, acestea urmeazã a se aplica numai cu privire la bunurile prevãzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice.
2. Deciziile Curţii Constituţionale pronunţate cu privire la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate devin executorii din momentul în care sunt definitive, cu respectarea regulilor constituţionale şi legale privind publicarea şi comunicarea lor, neputându-se stabili un termen ulterior de la care sa se aplice.
Definitiva.
Pronunţatã în şedinţa Plenului Curţii Constituţionale din ziua de 7 septembrie 1993.
Decizia se comunica Camerei Deputaţilor, Senatului şi Guvernului şi se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.
PREŞEDINTELE
CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof.dr. VASILE GIONEA
Magistrat-asistent,
FLORENTINA GEANGU
OPINIE SEPARATĂ
Nu putem subscrie opiniei majoritãţii judecãtorilor Curţii Constituţionale, exprimatã în decizia de interpretare de mai sus, care imbratiseaza soluţiile din deciziile de fond şi ale opiniei separate la decizia pronunţatã în recurs, pentru motivele expuse în Decizia nr. 38 din 7 iulie 1993, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 26 iulie 1993, la care adaugam urmãtoarele considerente:
1. Noţiunea penalã de avut obştesc are un caracter unitar, definind obiectul unei protecţii penale speciale. Între notele de conţinut şi gradul de extensie ale acestei notiuni exista o legatura indisolubila, astfel încât modificarea unor elemente de conţinut sau, dupã caz, a sferei de cuprindere nu poate sa nu conducã la modificarea notiunii insesi.
Ca atare, restrangerea notiunii de avut obştesc numai la bunurile ce formeazã proprietatea publica constituie o modificare a acestei notiuni, nu numai în ceea ce priveşte gradul de extensie, dar şi în ceea ce priveşte notele de conţinut, numeroase aspecte din cele vizate de art. 145 din Codul penal rãmânând fãrã obiect.
De vreme ce noţiunea de avut obştesc este reglementatã prin lege, modificarea ei înseamnã modificarea legii, ceea ce este de competenta exclusiva a Parlamentului, "unica autoritate legiuitoare a tarii", potrivit art. 58 alin. (1) din Constituţie. De aceea, Curtea Constituţionalã, interpretând ca noţiunea de avut obştesc urmeazã sa se aplice numai la bunuri ce formeazã obiectul proprietãţii publice, s-a substituit legiuitorului în reglementarea represiunii penale.
Singura soluţie spre a se evita aceasta substituire este constatarea ca dispoziţiile din Codul penal referitoare la avutul obştesc sunt abrogate în întregime, din moment ce noţiunea de avut obştesc, prin efectele sale privind protecţia proprietãţii private, este contrarã art. 41 alin. (2) din Constituţie. Aceasta nu înseamnã extinderea efectelor abrogãrii, ci este consecinta caracterului unitar al notiunii de avut obştesc, evocat mai sus, care face imposibila distingerea efectelor ce intra sub incidenta art. 41 alin. (2) din Constituţie de celelalte efecte fãrã a se modifica astfel noţiunea de avut obştesc.
Susţinerea potrivit cãreia aplicarea notiunii de avut obştesc la bunurile ce formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice se întemeiazã pe caracterul inalienabil al acestor bunuri, consacrat de art. 135 alin. (5) din Constituţie, nu se justifica. Aceasta dispoziţie nu are decât semnificatia de a interzice înstrãinarea bunurilor şi nu implica, în mod automat, o represiune penalã mai aspra. Nimic nu poate opri însã legiuitorul sa stabileascã o astfel de represiune pentru bunurile proprietate publica în ansamblul lor sau numai pentru anumite categorii, dar nu revine Curţii ca, pe cale de interpretare, sa stabileascã un asemenea regim juridic. De asemenea, legiuitorul poate stabili o represiune diferita şi pentru anumite categorii de bunuri private, fãrã însã a face distincţia dupã cum ele aparţin statului sau altor subiecte. De aceea, distincţia dintre proprietatea publica şi proprietatea privatã, care se face în decizia de interpretare, este irelevanta în ceea ce priveşte constituţionalitatea regimului represiunii penale, în general.
Pe cale de consecinta, intervenţia legiuitorului este inevitabila.
2. Curtea Constituţionalã, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, exercitandu-şi atribuţiile, nu poate face abstractie de prerogativele Parlamentului, ca organ reprezentativ suprem al poporului roman şi unica autoritate legiuitoare. Aceasta impune obligaţia Curţii de a veghea ca prin soluţia data, într-un litigiu de contencios constituţional, sa nu se creeze o situaţie şi mai grava de neconstituţionalitate. Prin abrogarea imediata a dispoziţiilor din Codul penal referitoare la avutul obştesc se creeazã o asemenea situaţie, ţinând seama de contextul actual de creştere a coruptiei şi a infractionalitatii. În plus, Parlamentul este pus în fata unui fapt împlinit, incalcandu-i-se dreptul de a acţiona în deplina libertate, potrivit opţiunii sale politice.
Stabilirea unui termen înãuntrul legiuitorul sa se poatã pronunţa nu are în nici un fel semnificatia de a-l obliga la o anumitã activitate, ci de a-i oferi un instrument juridic care sa-i permitã sa-şi exprime, fãrã nici o ingradire, vointa sa în domeniul politicii penale. Procedând în acest fel, Curtea nu numai ca nu-şi incalca regulile de competenta, dar are un rol activ în asigurarea echilibrului constituţional al puterilor în stat.
A interpreta ca art. 145 din Constituţie exclude posibilitatea de a se stabili un asemenea termen, înseamnã a adauga la Constituţie. Art. 145 alin. (2) din Constituţie prevãzând ca deciziile Curţii produc efecte numai pentru viitor, interzice efectele retroactive şi nu posibilitatea de a stabili un termen de la care aceste efecte se vor produce. De aceea, un asemenea termen, când exista situaţii de genul celor arãtate, este justificat, fapt confirmat, în cauzele privind avutul obştesc, şi de iniţierea de cãtre Guvern, în cadrul termenului stabilit prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 38/1993, a unui proiect de lege pentru modificarea Codului penal.
Nu exista nici o contradictie între abrogare şi stabilirea unei date de la care abrogarea urmeazã sa-şi producã efectele. În aceasta ipoteza, logic, abrogarea intervine la data stabilitã de Curte şi nu la data publicãrii deciziei, dacã între timp, legiuitorul nu a hotãrât altfel. Este ca şi cum Curtea Constituţionalã s-ar fi pronunţat la termenul respectiv, fãrã a-i rapi, însã, legiuitorului posibilitatea de a se pronunţa între timp. De aceea, a susţine ca pe acest interval se aplica o lege abrogatã şi, în acest fel, s-ar contraveni art. 123 alin. (1) din Constituţie, este inexact.
Soluţia de stabilire a unui termen de la care sa se producã efectele deciziei nu lezeaza drepturile cetãţenilor care, potrivit <>art. 26 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , au posibilitatea sa ceara rejudecarea cauzelor sau, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, aplicarea legii mai favorabile.
3. Constituţia şi legea organicã a Curţii Constituţionale nu reglementeazã tipurile de decizii pe care le poate pronunţa Curtea, în cadrul controlului de constitutionalitate, iar Codul de procedura civilã, aplicabil în completare, potrivit <>art. 16 din Legea nr. 47/1992 , nu oferã nici el soluţii exhaustive. Aceasta situaţie legislativã nu poate impiedica Curtea ca, în spiritul Constituţiei şi al legii sale organice, sa pronunţe un tip de decizie care nu este expres reglementat, dar care, în speta data, este de natura sa contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei ca un întreg şi nu a unui text izolat, la evitarea unei situaţii care s-ar îndepãrta şi mai mult de exigenţele legii fundamentale şi care sa nu afecteze funcţia de legiferare a Parlamentului. Asemenea soluţii se regãsesc şi în practica altor curţi constituţionale europene.
De altfel, Curtea Constituţionalã a României a mai pronunţat tipuri de decizii care nu sunt reglementate în mod expres, dar care s-au impus în cauzele respective, cum sunt cele de interpretare a conformitatii unor dispoziţii legale cu prevederile Constituţiei (Decizia nr. 1 din 30 iunie 1992, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 28 iulie 1992, Decizia nr. 19 de 8 aprilie 1993, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993 şi Decizia nr. 34 din 24 iunie 1993, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 1 iulie 1993).
Procesul de confruntare a dispoziţiilor legale atacate în fata Curţii cu prevederile Constituţiei, în vederea asigurãrii supremaţiei acesteia, mai ales atunci când este vorba de legi anterioare Constituţiei, impune deci şi soluţii noi, care nu se regãsesc în cauzele obişnuite aflate pe rolul instanţelor judecãtoreşti. O asemenea soluţie o reprezintã şi Decizia nr. 38/1993, al carei scop a fost acela de a concilia exigenţele controlului de constitutionalitate cu prerogativele legislative ale Parlamentului.
4. Ţinând seama de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, potrivit cãrora "...Interpretarea data de plen cu votul majoritãţii judecãtorilor este obligatorie pentru completul de judecata.", semnatarii prezentei opinii separate nu mai au posibilitatea sa o menţinã în cadrul completelor de judecata din care vor face parte, în vederea soluţionãrii unor cauze cu acelaşi obiect.
Judecãtor,
prof.univ.dr. Viorel Mihai Ciobanu
Judecãtor,
dr. Mihai Constantinescu
Judecãtor,
prof.univ.dr. Antonie Iorgovan
--------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
