Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE Nr. 1 din 17 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronuntate in cadrul controlului de constitutionalitate
Curtea Constituţionalã a fost sesizatã, la data de 30 noiembrie 1994, de cãtre un grup de 28 de senatori, iar la data de 2 decembrie 1994, de cãtre un grup de 66 de deputaţi, cu privire la neconstituţionalitatea Legii privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 50 din 12 august 1994 privind instituirea unei taxe de trecere a frontierei în vederea constituirii unor resurse destinate protecţiei sociale, lege adoptatã atît de Senat, cît şi de Camera Deputaţilor la 28 noiembrie 1994. Deliberind asupra acestei sesizãri, în şedinţa din 14 decembrie 1994, Plenul Curţii Constituţionale a ajuns la concluzia ca sesizarea parlamentarilor este intemeiata, declarind legea neconstitutionala, prin Decizia nr. 139 *), publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 21 decembrie 1994. Ulterior datei publicãrii acestei decizii, atît în şedinţa Camerei Deputaţilor din 27 decembrie 1994, cît şi prin mass-media, ministrul pentru relaţia cu Parlamentul, ministrul finanţelor, cît şi purtatorul de cuvint al Guvernului, au precizat ca autoritãţile administrative din sistemul vamal vor percepe, în continuare, taxa de trecere a frontierei, întrucît Guvernul interpreteazã ca Ordonanta Guvernului nr. 50 din 12 august 1994 produce efecte juridice pe mai departe. Dupã cum reiese din luarile de cuvint ale membrilor Guvernului în şedinţa Camerei Deputaţilor din 27 decembrie 1994, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 282 din 6 ianuarie 1995, Guvernul apreciazã, în esenta, ca decizia Curţii Constituţionale prin care se declara o lege de aprobare a unei ordonanţe ca neconstitutionala nu produce nici un efect juridic asupra ordonanţei. Prin urmare, în cazul concret, în optica Guvernului, Ordonanta Guvernului nr. 50/1994 va continua sa se aplice pînã cînd Parlamentul va reexamina legea declarata neconstitutionala, potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie. PLENUL CURŢII CONSTITUŢIONALE, avînd în vedere ca prin Decizia sa nr. 139 din 14 decembrie 1994 a fost declarata, pentru prima oara în practica Curţii Constituţionale, neconstitutionala o lege de aprobare a unei ordonanţe, iar poziţia Guvernului ridica o problema de principiu, ce pune în discuţie prevederile Constituţiei, în realizarea scopului Curţii de a garanta suprematia Constituţiei, prevãzut de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47 din 18 mai 1992, retine urmãtoarele: 1. Constituţia României reglementeazã în art. 107, coroborat cu art. 114, instituţia delegarii legislative, iar în titlul V art. 140-145, instituţia contenciosului constituţional, sub forma unui grup special - Curtea Constituţionalã. De principiu, o interpretare sistematica a Constituţiei conduce la concluzia ca nu se poate interpreta un text consacrat instituţiei delegarii legislative, facindu-se abstractie de un text consacrat instituţiei contenciosului constituţional. Interpretarea riguroasã a Constituţiei trebuie sa ducã la realizarea ratiunii de a fi a celor doua instituţii. 2. Instituţia delegarii legislative urmãreşte sa rezolve anumite probleme de politica legislativã, deci de legiferare, printr-o categorie specialã de acte ale Guvernului, denumite ordonanţe. În acest scop, Guvernul înainteazã uneia dintre Camere un proiect de lege de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe. Potrivit art. 114 alin. (1) din Constituţie "Parlamentul poate adopta o lege specialã de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice". Asadar, legiuitorul constituant a admis ca şi Guvernul, organ al Executivului, sa fie investit, de cãtre Parlament, în anumite condiţii, cu atribuţii ce vizeazã funcţia legislativã, specifica Parlamentului. Orice judecata asupra regimului delegarii legislative şi a efectelor deciziei Curţii Constituţionale trebuie sa plece de la ideea ca puterea Guvernului de a emite ordonanţe este o putere delegatã şi nu o putere proprie. Constituţia României, spre deosebire de alte constituţii ce consacra instituţia delegarii legislative, prevede, totodatã, în art. 58 alin. (1), ca "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman şi unica autoritate legiuitoare a tarii". Potrivit art. 114 alin. (2) din Constituţie, legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data pînã la care se pot emite ordonanţe. Pe de alta parte, în alin. (3) al aceluiaşi articol se stabileşte ca Parlamentul poate cere, prin legea de abilitare, ca ordonanţele sa-i fie supuse spre aprobare. Pe perioada termenului de abilitare Guvernul poate modifica ordonanţele pe care le-a emis, în limitele delegarii legislative, sau le poate abroga. În cazul în care Parlamentul, prin legea de abilitare, cere supunerea ordonanţelor spre aprobare, aceasta operaţiune juridicã, cum se menţioneazã în acelaşi text al Constituţiei, se face "potrivit procedurii legislative", iar prima faza a procedurii legislative, cum se stipuleazã în art. 73 din Constituţie, este initiativa legislativã. Conform alin. (3) al art. 73, "Guvernul îşi exercita initiativa legislativã prin transmiterea proiectului de lege cãtre una dintre Camere", ceea ce, logic, trebuie admis ca se intimpla şi în ipoteza la care se referã art. 114 alin. (3) din Constituţie. Initiativa legislativã a Guvernului, de data aceasta, este circumstantiala, ea vizind, de fapt, ordonanta pe care o supune spre aprobare Parlamentului. De aici rezulta ca intreaga dezbatere parlamentarã este, în fond, o dezbatere asupra textului ordonanţei, Parlamentul putind, potrivit principiului consacrat de art. 58 şi prevederilor art. 114 alin. (5) din Constituţie, sa aprobe în întregime textul ordonanţei, sa-l aprobe cu modificãri, cum s-a şi intimplat în cazul Ordonanţei Guvernului nr. 50/1994, sau sa respingã ordonanta în întregime. Asa fiind, nu se poate admite ca intreaga dezbatere parlamentarã, precum şi votul Camerelor, vizeazã numai un proiect de lege, format dintr-un singur articol, şi nu ar viza şi ordonanta. Dovada este faptul ca legea care se adopta nu are o denumire ce face abstractie de ordonanta, dimpotriva, aceasta este intitulata "Lege pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr....din....", cum este şi cazul legii declarate neconstitutionala de cãtre Curtea Constituţionalã prin Decizia nr. 139 din 14 decembrie 1994. Specificul procedurii legislative, în cazul în care se supun spre aprobare ordonanţele, vizeazã deci faptul ca spre deosebire de proiectele de legi obişnuite, care propun spre reglementare relaţii sociale noi, proiectul legii de aprobare a ordonanţei propune Parlamentului norme emise de Guvern, în temeiul abilitarii, care sunt de domeniul legii ordinare şi care, potrivit art. 107 alin. (4) din Constituţie, produc efecte de la publicarea ordonanţei în Monitorul Oficial al României. Efectele ordonanţei se produc pînã la publicarea legii de aprobare în Monitorul Oficial al României, data de la care se va aplica legea, afarã de cazul în care legea de aprobare a ordonanţei a fost declarata neconstitutionala înainte de promulgare, cînd efectele ordonanţei înceteazã pe data publicãrii deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României. Dupã depunerea ordonanţelor la Parlament, Guvernul nu le mai poate modifica sau abroga, deoarece s-a intrat în procedura legislativã, cu toate etapele acesteia: adoptarea proiectului de cãtre Parlament, atacarea legii ca neconstitutionala potrivit art. 144 lit. a) din Constituţie sau, dacã nu este cazul, promulgarea şi publicarea în Monitorul Oficial al României. Acest procedeu vizeazã însã nu numai articolul unic al legii de abilitare, ci şi dispoziţiile ordonanţei care a fost supusã aprobãrii, ce constituie substanta legii. 3. Ideea supremaţiei Constituţiei este o cucerire a gîndirii juridice, care se leagã de vointa politica de a garanta efectiv aceasta suprematie prin intermediul jurisdicţiei constituţionale. Nu intimplator, deci, Constituţia din anul 1991 a înfiinţat în România Curtea Constituţionalã. Rolul sau de garant al supremaţiei Constituţiei este înscris în art. 1 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, iar pentru a-i asigura acest rol Curtea Constituţionalã este definitã de lege ca unica autoritate de jurisdicţie constituţionalã în România, independenta fata de orice alta autoritate publica şi supunindu-se numai Constituţiei şi legii sale organice [ art. 1 alin. (1) şi (2) ]. Constituţia stabileşte în art. 144 atribuţiile Curţii Constituţionale, între care figureazã: controlul constituţionalitãţii legilor înainte de promulgare, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor doua Camere, a Guvernului, a Curţii Supreme de Justiţie, a unui numãr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei (lit. a); controlul constituţionalitãţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor doua Camere, a unui grup parlamentar sau a unui numãr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori (lit. b); controlul pe cale de excepţii, ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti de cãtre pãrţi sau instanta, din oficiu, şi vizind neconstituţionalitatea legilor şi ordonanţelor (lit. c). Controlul de constitutionalitate nu este o frina în calea democraţiei, ci instrumentul ei necesar, deoarece permite minoritãţii parlamentare şi cetãţenilor sa vegheze la respectarea dispoziţiilor Constituţiei, constituind o contrapondere necesarã fata de majoritatea parlamentarã, în cazul în care aceasta s-ar îndepãrta de la litera şi spiritul Constituţiei. Legitimitatea democratica a acestui control decurge din alegerea sau numirea judecãtorilor constitutionali exclusiv de cãtre autoritãţi constituţionale alese direct de popor (Camera Deputaţilor, Senatul, Preşedintele României). Asa fiind, este fireasca participarea Curţii Constituţionale - în formele determinate de Constituţie - la procesul legislativ. În acest proces Curtea Constituţionalã este însã constrinsa de unele cerinţe externe, care vizeazã în principal faptul ca nu se poate substitui legiuitorului, şi de unele cerinţe interne, deoarece soluţiile sale trebuie justificate prin rationamente juridice. Controlul constituţionalitãţii se finalizeazã prin decizii, care, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Dacã prin decizie se constata neconstituţionalitatea, ea produce efecte erga omnes, adicã are un efect obligatoriu general, care vizeazã toate autoritãţile publice, cetãţenii şi persoanele juridice de drept privat. Datoritã acestui fapt o parte deloc neglijabila a doctrinei constituţionale asimileazã aceste decizii cu actele avînd forta legii. Aceasta concluzie poate fi uşor desprinsa dacã se urmãresc efectele deciziilor în diferitele situaţii ale controlului de constitutionalitate: a) decizia prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate face ca legea sau ordonanta declarata neconstitutionala ori textul din cadrul lor sa nu se mai aplice, ca şi cum ar fi abrogate prin lege; b) admiterea sesizãrii de neconstituţionalitate în legatura cu regulamentele Parlamentului face textele declarate neconstituţionale inaplicabile şi obliga Camera în cauza sa reexamineze aceste dispoziţii pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituţiei [ art. 22 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 ]; c) decizia prin care s-a admis obiecţia de neconstituţionalitate a unei legi înainte de promulgare are şi ea efect obligatoriu general, neputind fi ignorata de nimeni, dar are şi doua efecte specifice. Unul, intilnit şi în legislaţia altor tari, este imediat şi se adreseazã Preşedintelui României, obligindu-l sa nu promulge legea. Cel de-al doilea efect, intilnit în forme asemãnãtoare doar în Polonia şi Portugalia, se adreseazã Parlamentului, deoarece, potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie, legea se trimite spre reexaminare acestuia şi dacã este adoptatã în aceeaşi forma, cu o majoritate de cel puţin 2/3 din numãrul membrilor fiecãrei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlãturatã, iar promulgarea devine obligatorie. Nici Constituţia şi nici Legea nr. 47/1992 nu stabilesc un termen în care Camerele sa reexamineze legea, iar practica constituţionalã de pînã acum - care evidenţiazã ca legea declarata neconstitutionala prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, nu a fost reexaminata nici pînã în prezent -, poate duce la concluzia ca Parlamentul nu este obligat sa reexamineze legea, ci îşi poate însuşi, în mod tacit, poziţia Curţii Constituţionale. Dacã totuşi Camerele reexamineaza legea pentru a o pune de acord cu Constituţia, desigur ca decizia Curţii este obligatorie şi Parlamentul va trebui sa modifice textul în sensul acesteia, deoarece adoptarea legii în aceeaşi forma, fãrã a se întruni votul calificat cerut de art. 145 alin. (1), ar conserva neconstituţionalitatea. Numai în mãsura în care legea ar fi adoptatã în aceeaşi forma, cu majoritatea stabilitã de acest text, obiecţia de neconstituţionalitate ar fi înlãturatã. Este de observat ca majoritatea cerutã de art. 145 alin. (1) este şi cea necesarã pentru revizuirea Constituţiei, iar adoptarea legii cu aceasta majoritate se impune Curţii şi obliga pe Preşedinte sa o promulge. Pînã atunci, însã, ordinea constituţionalã este stabilitã prin decizia Curţii şi nu poate fi ignorata; d) decizia prin care se constata neconstituţionalitatea iniţiativei de revizuire a Constituţiei are ca efect blocarea procedurii de revizuire prevãzutã de art. 147 din Constituţie. Datoritã efectului obligatoriu general al deciziilor Curţii Constituţionale, jurisprudenta acesteia trebuie avutã în vedere de toate organele implicate în procesul de elaborare şi de aplicare a legilor şi a ordonanţelor Guvernului, precum şi de Camere la elaborarea sau modificarea regulamentelor Parlamentului. 4. Aplicind considerentele de mai sus privind delegarea legislativã şi rolul Curţii Constituţionale în procesul legislativ, la situaţia concretã care a determinat pronunţarea acestei decizii, este de reţinut ca Plenul Curţii Constituţionale considera ca are competenta de a adopta prezenta decizie, în temeiul art. 144 lit. a) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 47/1992. Pronunţarea acestei decizii este urmarea nesocotirii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 139/1994, pronunţatã în temeiul art. 144 lit. a) şi declarata obligatorie de cãtre art. 145 alin. (2) din Constituţie. Constatind ca, potrivit art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 48/1992, Curtea Constituţionalã este unica autoritate de jurisdicţie constituţionalã din România, al carei scop este garantarea supremaţiei Constituţiei, precum şi ca, în conformitate cu art. 3 din aceeaşi lege, competenta Curţii Constituţionale nu poate fi contestatã de nici o autoritate publica, ea fiind singura în drept sa hotãrascã asupra competentei sale, potrivit art. 144 din Constituţie, Plenul Curţii Constituţionale, cu majoritate de voturi, apreciazã ca nu poate rãmîne indiferent fata de situaţia de neconstituţionalitate creata şi este nu numai îndreptãţit, ci chiar obligat sa se pronunţe. Pe fond, Curtea Constituţionalã constata ca, din moment ce art. 144 lit. a) din Constituţie nu face nici o distincţie, sunt supuse controlului înainte de promulgare atît legea prin care Guvernul este abilitat sa emita ordonanţe, cît şi legea prin care Parlamentul aproba sau respinge ordonanţele emise. În cazul în care se ataca o lege prin care s-a aprobat o ordonanta a Guvernului, şi aceasta a fost declarata neconstitutionala, nu se poate susţine ca ar fi afectat de acest viciu numai articolul unic al legii de abilitare, ci şi conţinutul legii, adicã dispoziţiile legale ce au fost emise pe cale de ordonanta, deoarece aceasta a pãrãsit domeniul de acţiune al Guvernului şi a intrat în regimul procedurii legislative, dezbaterea parlamentarã vizind textele ordonanţei. Faptul ca în dispozitivul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 139 din 14 decembrie 1994 s-a declarat neconstitutionala Legea pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 50 din 12 august 1994 nu poate duce la o alta concluzie, deoarece este unanim recunoscut, în practica şi doctrina, ca puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşeazã nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijinã acesta. Soluţia este aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. Or, din considerentele Deciziei nr. 139/1994 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 21 decembrie 1994, pag. 3, alin. 9 şi 10), se desprinde cu usurinta faptul ca, pentru declararea legii ca neconstitutionala, Curtea a avut în vedere şi art. 1 din Ordonanta Guvernului nr. 50/1994, apreciindu-se ca a instituit o taxa cu valoare de principiu, ce nu mai are un caracter excepţional, legat de aplicarea unei anumite mãsuri de protecţie socialã. Deci, teza Guvernului în sensul ca este afectatã numai legea de aprobare, nu şi ordonanta, care îşi va produce efectele mai departe, nu poate fi reţinutã, deoarece nu tine seama de exigenţele procesului legislativ şi nici de distincţiile pe care le face art. 144 din Constituţie la lit. a) şi c). În temeiul art. 144 lit. c), ordonanţele Guvernului pot fi atacate ca neconstituţionale, pe cale de excepţie, dar numai pînã la momentul în care se adopta legea de aprobare sau respingere. Dacã excepţia a dost admisã şi ordonanta declarata neconstitutionala, desigur nu se mai pune problema aprobãrii sau respingerii ei prin lege. În cazul în care, însã, ordonanta nu a fost atacatã pînã la momentul adoptãrii legii sau dacã excepţia a fost respinsã, neconstituţionalitatea se poate invoca numai în temeiul art. 144 lit. a), în aceste situaţii fiind în prezenta unei legi de admitere sau de respingere a ordonanţei. Dar acest control vizeazã, astfel cum a arãtat, şi conţinutul legii, adicã dispoziţiile cuprinse în ordonanta. Dacã s-ar accepta punctul de vedere în sensul ca ordonanta îşi produce efectele, independent de legea de aprobare sau de respingere, ar insemna practic ca aceasta lege nu ar putea fi atacatã, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituţie, pe conţinut, ci numai pe criterii formale, de exemplu pentru ca Parlamentul a aprobat ordonanta, deşi nu a fost depusa pînã la împlinirea termenului de abilitare sau deşi nu erau îndeplinite cerinţele prevãzute de art. 64 ori art. 74 alin. (2) din Constituţie, cu privire la cvorumul legal şi, respectiv, la votul necesar pentru adoptarea legii. Desigur o atare limitare nu rezulta din Constituţie şi ea nu poate fi reţinutã. De asemenea, dacã s-ar accepta teza ca ordonanta îşi produce efectele independent de legea de aprobare care a fost declarata neconstitutionala, ar rezulta ca obiecţia de neconstituţionalitate se inlatura nu numai prin votarea de cãtre Parlament a legii, în aceeaşi forma, cu o majoritate de cel puţin doua treimi din numãrul membrilor fiecãrei Camere, asa cum prevede art. 145 alin.(1) din Constituţie, ci şi prin omisiunea Parlamentului de a reexamina legea declarata neconstitutionala, ceea ce ar insemna a adauga la Constituţie. În sfîrşit, cum Decizia Curţii Constituţionale nr. 139/1994 de declarare a neconstitutionalitatii Legii pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 50/1994 are efect general obligatoriu de la data publicãrii ei în Monitorul Oficial al României, şi efecte specifice numai pentru Preşedinte şi Parlamentul României, ignorarea ei de cãtre Guvern şi aplicarea în continuare a Ordonanţei Guvernului nr. 50/1994 atrage exclusiv rãspunderea acestuia. Într-un stat de drept, astfel cum este proclamata România în art. 1 alin. (3) din Constituţie, autoritãţile publice nu se bucura de nici o autonomie în raport cu dreptul. De altfel, Constituţia stabileşte în art. 16 alin. (2) ca nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 51 ca respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Fata de aceste considerente şi vazind şi dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (3), art. 51, art. 58 alin. (1), art. 73 alin. (1) şi (3), art. 107, art. 114, art. 145 din Constituţie, precum şi prevederile art. 1 şi 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Plenul Curţii Constituţionale, cu voturile judecãtorilor Vasile Gionea, preşedinte, Viorel Mihai Ciobanu, Miklos Fazakas, Ion Filipescu, Antonie Iorgovan şi Victor Dan Zlatescu,
DECIDE: 1. Decizia prin care Curtea Constituţionalã declara, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituţie, o lege ca neconstitutionala este obligatorie pentru toate subiectele de drept. Dacã legea declarata neconstitutionala este adoptatã în aceeaşi forma cu cel puţin o majoritate de doua treimi din numãrul membrilor fiecãrei Camere, decizia Curţii Constituţionale îşi înceteazã aplicarea. 2. Declararea ca neconstitutionala de cãtre Curtea Constituţionalã a unei legi de aprobare a unei ordonanţe a Guvernului include şi ordonanta la care se referã, aceasta incetind sa mai producã efecte pe data publicãrii deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României. 3. În cazul în care Curtea Constituţionalã declara, în temeiul art. 144 lit. a), b) şi c) din Constituţie, ca initiativa de revizuire a Constituţiei, regulamentele Parlamentului, legile şi ordonanţele atacate pe cale de excepţie sunt neconstituţionale, deciziile sale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor, de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României. Deliberarea a avut loc la data de 17 ianuarie 1995 şi la ea au participat Vasile Gionea, preşedinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Miklos Fazakas, Ion Filipescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Victor Dan Zlatescu, judecãtori. Decizia se comunica Preşedintelui României, Camerei Deputaţilor, Senatului şi Guvernului şi se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. dr. VASILE GIONEA
Magistrat-asistent, Constantin Burada
OPINIE SEPARATĂ I 1. Decizia emisã este inadmisibila, întrucît instituie o atribuţie a Curţii Constituţionale: interpretarea obligatorie a Constituţiei fata de toate autoritãţile publice, independent de soluţionarea unei cauze deduse judecaţii şi în lipsa oricãrei sesizãri. Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt prevãzute limitativ de art. 144 din Constituţie şi nici un alt act normativ, în afarã unei legi de revizuire a Constituţiei, nu poate adauga o noua atribuţie, deci cu atît mai puţin o decizie a Curţii. Limitarea atribuţiilor Curţii Constituţionale a constituit obiectul dezbaterilor Adunãrii Constituante din septembrie 1991, care a respins orice modalitate de extindere a atribuţiilor pe care le-a adoptat. În aceste condiţii, decizia Curţii Constituţionale intra în contradictie cu vointa Adunãrii Constituante. 2. Potrivit art. 13 lit. A) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale aceasta poate emite decizii numai în exercitarea atribuţiilor prevãzute de art. 144 din Constituţie adicã, în ce priveşte controlul constituţionalitãţii legilor, exclusiv în scopul soluţionãrii unei obiecţii de neconstituţionalitate, anterior promulgãrii sau a unei excepţii de neconstituţionalitate a unei legi promulgate. Decizia emisã nu se încadreazã în nici una dintre aceste ipoteze legale. Potrivit art. 26 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, completele de 3 sau 5 judecãtori dacã vor sa se îndepãrteze de la o interpretare juridicã continuta într-o decizie a plenului sau a unui complet de judecata se pot adresa plenului spre a da o interpretare obligatorie pentru completele de judecata. Aceasta competenta priveşte exclusiv controlul constituţionalitãţii, exercitat în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, se exercita numai la cererea completelor de fond sau de recurs în scopul soluţionãrii unei excepţii de neconstituţionalitate şi are un caracter strict intern, obligativitatea deciziei fiind limitatã la completele de judecata ale Curţii Constituţionale. Decizia sus-menţionatã a fost adoptatã cu încãlcarea Competentei constituţionale şi regulamentare a Curţii Constituţionale, deoarece: - a fost emisã din oficiu, deşi unul dintre principiile de funcţionare a Curţii Constituţionale este ca ea se poate pronunţa numai la sesizare; - s-a pronunţat în cadrul constituţionalitãţii legilor înainte de promulgare, prevãzut de art. 144 lit. a) din Constituţie, deşi deciziile de interpretare, potrivit art. 26 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, se pot emite numai în cadrul litigiilor ce au ca obiect soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate (art. 144 lit. c) din Constituţie); - scopul urmãrit este acela de a institui o interpretare a Constituţiei obligatorie pentru autoritãţile publice - prin ipoteza neexistand nici o excepţie de neconstituţionalitate legatã de Ordonanta Guvernului nr. 50/1994 în discuţie -, deşi potrivit prevederilor regulamentare decizia de interpretare poate fi obligatorie doar pentru completele de judecata. 3. Fata de cele arãtate, rezulta ca prevederile art. 145 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãrora deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii pentru viitor, nu-şi gãsesc aplicarea în ce priveşte decizia de interpretare emisã, întrucît aceste dispoziţii au în vedere doar deciziile date în temeiul competentei constituţionale cu care Curtea Constituţionalã a fost investitã prin art. 144 din Constituţie. În alte regimuri constituţionale în care Curţile Constituţionale au fost investite cu atributia de a interpreta obligatoriu Constituţia, independent de soluţionarea unei cauze deduse judecaţii - ca în Federaţia Rusa, Ungaria, Slovacia, Bulgaria - aceasta este expres reglementatã, stabilindu-se şi condiţiile de exercitare a acestei atribuţii. 4. Potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie, reexaminarea legii declarate neconstituţionale de cãtre Curte este o atribuţie inalienabila a Parlamentului, în sensul ca numai acesta are competenta sa hotãrascã, în cadrul procedurii respective, asupra formei finale a legii, iar pînã la adoptarea hotãrîrii sale, nici o alta autoritate publica nu este în drept sa modifice legi asa cum a fost adoptat iniţial. Arogindu-şi dreptul de a decide, printr-o interpretare din oficiu, într-o problema ce este de competenta unei alte autoritãţi publice, în cazul de fata a Parlamentului, Curtea Constituţionalã a încãlcat şi principiul separaţiei puterilor, depasindu-şi, pe de o parte, competenta constituţionalã şi, pe de alta parte, perturbind raportul constituţional dintre Curte şi autoritatea legiuitoare singura competenta, în cadrul procedurii legislative, de a hotãrî asupra încuviinţãrii ordonanţei. De aceea decizia este contrarã şi prevederilor art. 146 şi art. 147 privind revizuirea Constituţiei. 5. Curtea Constituţionalã fiind o autoritate constituitã prin Constituţie, atribuţiile sale, actele pe care le poate emite, ca şi obligativitatea lor sunt de stricta interpretare. De aceea prevederile art. 1 din Legea nr. 47/1992, potrivit cãrora Curtea Constituţionalã este garantul supremaţiei Constituţiei nu pot constitui temei legal pentru emiterea unei decizii de interpretare obligatorie pentru autoritãţile publice, întrucît Constituţia nu poate fi apãratã prin încãlcarea ei. De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 potrivit cãrora competenta Curţii Constituţionale nu poate fi contestatã de nici o autoritate publica, întrucît aceasta prevedere legalã poate privi numai atribuţiile constituţionale ale Curţii, înscrise la art. 144. Precedentul creat prin posibilitatea emiterii, din oficiu, de decizii de interpretare a Constituţiei, obligatorii pentru autoritãţile publice, poate avea consecinţe perturbatorii ale ordinii constituţionale, contrare rolului şi funcţiilor Curţii Constituţionale în sistemul politic al tarii. Astfel nu ar mai exista nici o limita pentru implicarea Curţii în exercitarea competentei constituţionale a oricãrei autoritãţi publice în afarã celor pe care ea însãşi înţelege sa şi le stabileascã. Prin decizia de interpretare emisã, Curtea Constituţionalã şi-a arogat dreptul de a impieta asupra activitãţii Parlamentului. Dar, fiindca decizia emisã instituie o noua competenta, nimic nu ar putea sa o împiedice sa se implice şi în exercitarea competentei constituţionale şi a altor autoritãţi, cum ar fi a Guvernului, autoritãţilor administraţiei publice sau a celor judecãtoreşti. Pentru aceste motive, în lipsa unei dispoziţii constituţionale, decizia emisã este contrarã principiului statului de drept, care, presupune, alãturi şi de alte rigori, respectarea întocmai de cãtre autoritãţile publice a competentelor ce le revin. În temeiul acestui principiu, orice act emis cu încãlcarea competentei legale a unei autoritãţi publice este nul de drept. Decizia emisã este contrarã şi principiului democratic instituit de art. 58 din Constituţie, potrivit cãruia Parlamentul, fiind organul reprezentativ suprem al poporului, este unica autoritate legiuitoare a tarii.
Judecãtor, prof. univ. dr. Ioan Muraru
Judecãtor, conf. univ. dr. Florin Bucur Vasilescu
Judecãtor, dr. Mihai Constantinescu
OPINIE SEPARATĂ II 1. Neconstituţionalitatea interpretãrii potrivit cãreia decizia Curţii Constituţionale prin care o lege este declarata neconstitutionala are caracter obligatoriu pentru toate subiectele de drept Potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie, legea declarata ca neconstitutionala este supusã Parlamentului spre reexaminare. În consecinta, decizia de neconstituţionalitate a Curţii are ca efect continuarea suspendãrii termenului de promulgare şi declararea obligaţiei constituţionale de reexaminare a legii. Numai aceste doua consecinţe sunt constituţionale, iar orice alte urmãri, nefiind prevãzute de Constituţie, sunt contrare legii fundamentale şi deci inadmisibile. Reexaminarea presupune, prin ipoteza, ca legea nu e desfiintata, fiind absurd sa se considere ca Parlamentul reexamineaza o lege inexistenta. Reexaminarea este obligatorie, deoarece are ca rol punerea de acord a prevederilor legii cu Constituţia în raport cu decizia Curţii. De aceea, cît timp Parlamentul nu s-a pronunţat, procesul legislativ este încã în curs, prin parcurgerea procedurii de reexaminare. Este semnificativã, în acest sens, situaţia declarãrii de cãtre Curte ca neconstituţionale a unor dispoziţii din regulamentele parlamentare, potrivit art. 144 lit. b) din Constituţie. Camerele Parlamentului, în cadrul reexaminarii, trebuie sa le punã de acord cu cerinţele Constituţiei. În decizia de interpretare se susţine ca, chiar înainte de reexaminare, textele declarate neconstituţionale ar fi inaplicabile. Aceasta ar insemna ca activitatea Camerelor legatã de dispoziţiile declarate neconstituţionale sa nu mai fie posibila, indiferent de natura lor, chiar dacã privesc activitatea legislativã. De aceea, în alte regimuri constituţionale, cum este în Polonia, s-a prevãzut un termen pînã la care reexaminarea trebuie sa aibã loc. Faptul ca în cadrul procedurii din ţara noastrã nu exista un termen de acest fel nu poate conduce la concluzia - reţinutã în decizia de interpretare - ca în fond "Parlamentul nu este obligat sa reexamineze legea", deoarece o asemenea intirziere angajeazã exclusiv rãspunderea pe plan politic a parlamentarilor şi forţelor politice ce le reprezintã. De aceea este excesiva şi concluzia reţinutã în aceeaşi decizie în sensul ca pînã la definitivarea legii în cadrul reexaminarii "ordinea constituţionalã este stabilitã prin decizia Curţii". 2. Neconstituţionalitatea interpretãrii referitoare la încetarea efectelor Ordonanţei Guvernului nr. 50/1994 Întrucît pe toatã perioada de reexaminare, legea de aprobare a Ordonanţei Guvernului nr. 50/1994 exista în continuare în forma în care a fost adoptatã de Parlament, este contradictoriu sa se presupunã, asa cum o face decizia de interpretare, ca, deşi legea de aprobare a ordonanţei exista, ordonanta pe care o aproba a fost desfiintata. Una din doua: ori legea de aprobare a ordonanţei este desfiintata, ca urmare a declarãrii sale ca neconstitutionala şi atunci, evident, pe cale de consecinta, ordonanta pe care a aprobat-o este, la rindul sau, desfiintata, ori legea respectiva nu este desfiintata, urmînd a fi supusã reexaminarii, dupã cum prevede art. 145 alin. (1) din Constituţie şi, atunci, nici ordonanta pe care o aproba nu este desfiintata, deoarece altminteri, legea însãşi ar fi fãrã obiect. În consecinta, cît timp legea de aprobare a ordonanţei nu a fost infirmata, în cadrul procedurii de reexaminare, ordonanta nu poate fi consideratã ca desfiintata. Nu s-ar putea susţine nici ca aplicarea ei este suspendatã, pînã la reexaminarea legii, deoarece aceasta ar fi, de asemenea, contrar legii de aprobare, a carei existenta depinde exclusiv de legiuitor şi a carei desfiinţare sau readaptare urmeazã a se face în cadrul procedurii de reexaminare. Din alt punct de vedere, inaplicabilitatea unei ordonanţe ca urmare a constatãrii, de cãtre Curtea Constituţionalã, a caracterului sau neconstitutional este posibila numai în cadrul atributiei prevãzute de art. 144 lit. c) din Constituţie, prin soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, deoarece, în acest caz nemaiexistind obligaţia de reexaminare, sunt incidente exclusiv prevederile art. 145 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãrora deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii pentru viitor. Decizia de interpretare, însã, deşi se întemeiazã pe prevederile art. 144 lit. a) din Constituţie, referitoare la controlul anterior promulgãrii, preia soluţia specifica atributiei prevãzute de art. 144 lit. c) din Constituţie privind controlul posterior, prin soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate. Aplicindu-se o modalitate specifica controlului posterior, privind excepţiile de neconstituţionalitate, la controlul preventiv, înaintea promulgãrii, prin decizia de interpretare s-a adoptat o soluţie conceptual inadmisibila, întrucît controlul preventiv se supune unor reguli cu totul diferite de cel posterior, care priveşte excepţiile de neconstituţionalitate. Aceasta soluţie este neconstitutionala şi sub aspectul efectelor, întrucît presupune suspendarea sub condiţie a aplicãrii unei legi - ordonanta fiind din acest punct de vedere similarã legii - şi anume ca legea de aprobare sa nu fie reconfirmata de Parlament potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie. Aceasta noua modalitate - suspendarea sub condiţie a aplicãrii unei legi de cãtre Curtea Constituţionalã - este neconstitutionala, nu numai fiindca nu este prevãzutã de Constituţie dar şi, mai ales, deoarece Curtea, depasindu-şi statutul sau, exercita astfel, o funcţie specifica de legiuitor. Curtea ar insemna sa nu mai fie doar un garant al supremaţiei Constituţiei, ci şi o Camera legiuitoare, cu o putere mai mare chiar decît a Camerelor parlamentare, întrucît efectele - ca legiuitor al deciziilor sale - nu ar mai fi supuse promulgãrii. Decizia de interpretare constituie şi o impietate asupra competentei legislative a Parlamentului în ce priveşte adoptarea legii de aprobare sau de respingere a ordonanţei. Potrivit art. 114 alin. (5) din Constituţie, aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face prin lege. De aceea, atît timp cît nu a intervenit o lege, ordonanta nu poate fi consideratã ca aprobatã sau respinsã, desigur dacã, între timp, nu a devenit caducã şi, deci ea este aplicabilã. Asa cum s-a arãtat, decizia de neconstituţionalitate nu are ca efect desfiinţarea legii şi nici nu poate avea acest efect din moment ce legea respectiva este supusã reexaminarii. Cu încãlcarea prevederilor art. 114 alin. (5) din Constituţie, decizia de interpretare, substituindu-se Parlamentului, a statuat ca ordonanta este inaplicabila, deşi nu a intervenit o lege de respingere, numai legiuitorul putind, în cadrul procesului legislativ, sa desfiinteze ordonanta şi, astfel sa curme aplicarea ei, la data cînd, fiind promulgatã, legea de respingere este publicatã în Monitorul Oficial al României. Prin decizia Curţii Constituţionale se ajunge astfel la înlocuirea dezbaterii parlamentare între forţele politice ce se opun ordonanţei, reprezentate de semnatarii obiectiei de neconstituţionalitate - U.D.M.R., P.D. etc. - şi cei care au votat legea. 3. Nelegalitatea interpretãrii potrivit cu care toate deciziile date în temeiul art. 144 lit. a), b) şi c) din Constituţie, indiferent de natura controlului, sunt obligatorii de la publicarea lor în Monitorul Oficial a României Dacã, în ce priveşte deciziile emise în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie privind soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, interpretarea data este conformã prevederilor art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în ce priveşte deciziile date în temeiul art. 144 lit. a) şi b) din Constituţie, interpretarea data este contrarã art. 20 alin. (2) şi art. 22 alin. (3) din aceasta lege. Potrivit acestor texte, atît la controlul anterior promulgãrii legilor, cît şi la controlul regulamentelor Camerelor, deciziile de neconstituţionalitate se comunica înaintea publicãrii şi produc efecte din momentul primirii lor la cele doua Camere ale Parlamentului. În caz contrar, ar insemna ca intirzierea publicãrii deciziilor în Monitorul Oficial al României sa fie o cauza de suspendare a declasarii procedurii de reexaminare de cãtre Parlament. *) A se vedea rectificarea din Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 12 ianuarie 1995.
Judecãtor, conf. univ. dr. Florin Bucur Vasilescu
Judecãtor, dr. Mihai Constantinescu ------------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
