Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 1.656 din 28 decembrie 2010 referitoare la obiectia de neconstitutionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 79 din 31 ianuarie 2011
În temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţia României, republicatã, şi al <>art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, la data de 23 decembrie 2010, un grup de 55 de deputaţi a solicitat Curţii Constituţionale sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii Legii pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 17.951 din 23 decembrie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 4.804A/2010.
Aceastã sesizare a fost semnatã de cãtre urmãtorii deputaţi: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almãjanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihãiţã Calimente, Mircea Vasile Cazan, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Victor Paul Dobre, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitricã, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocardia Gavrilescu, Dominic Andrei Gerea, AlinaŞtefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Dan Ilie Morega, Mihai Lupu, Dan-Ştefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolãescu, Ludovic Orban, Ionel Palãr, Viorel Palaşcã, Cornel Pieptea, Gabriel Plãiaşu, Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Cãlin Potor, Ana Adriana Sãftoiu, Nini Sãpunaru, George Adrian Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Gheorghe-Mirel Taloş, Adriana Diana Tuşa, Claudiu Ţaga, Radu Bogdan Ţîmpãu, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga, Mihai Alexandru Voicu şi Mariana Câmpeanu. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate au solicitat constatarea neconstituţionalitãţii prevederilor Legii pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori pentru urmãtoarele motive:
I. Se apreciazã cã prin adoptarea Legii pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori au fost încãlcate dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Constituţie. În condiţiile în care amendamentul pentru modificarea <>art. 95 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori a fost depus doar la Camera Deputaţilor şi nu a fost depus la Senat, în calitate de primã Camerã sesizatã, proiectul de lege "se aflã în albia neconstituţionalitãţii", întrucât se încalcã principiul bicameralismului, statuat în art. 61 alin. (2) coroborat cu art. 75 din Constituţie.
Pentru a întruni condiţiile de constituţionalitate, acest amendament ar fi trebuit depus şi la Senat, pentru ca aceastã Camerã sã aibã dreptul sã se pronunţe asupra acestuia, aspect degajat din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv <>Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, <>Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008 şi <>Decizia nr. 710 din 6 mai 2009.
II. Autorii sesizãrii considerã cã amendamentele adoptate de Camera Deputaţilor cu privire la <>art. 95 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, prin raportare la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) privind integrarea în Uniunea Europeanã, prin raportare la dispoziţiile din tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Atât Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, cât şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene au consacrat numeroase principii, care, în virtutea art. 11 alin. (1) şi (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, sunt obligatorii, însã care sunt înfrânte prin textul adoptat de Comisa pentru buget, finanţe şi bãnci din Camera Deputaţilor:
- principiul efectului util al Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, potrivit cãruia textul Convenţiei consacrã drepturi concrete şi efective, iar nu unele teoretice şi iluzorii;
- principiul democratic - care prevede cã Uniunea Europeanã se întemeiazã pe principiile libertãţii, democraţiei, respectarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, precum şi statul de drept;
- principiul prioritãţii dreptului comunitar, consacrat în Tratatul privind instituirea Comunitãţii Europene şi în art. 148 alin. (2) din Constituţia României;
- principiul securitãţii juridice, care poate fi comparat cu principiul legalitãţii. Acest principiu priveşte claritatea, certitudinea şi previzibilitatea normei juridice;
- principiul încrederii legitime, care priveşte încrederea pe care trebuie sã o aibã cetãţenii în menţinerea textelor în vigoare de cãtre autoritãţi. Acest principiu coincide cu principiul respectãrii drepturilor dobândite;
- principiile generale de aplicare în timp şi spaţiu a dispoziţiilor legale (tempus regit actum).
În plus, Legea pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori lipseşte de reglementãri speciale un numãr de 8,5 milioane de contracte, dat fiind faptul cã prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 sunt abrogate integral <>Legea nr. 289/2004 şi parţial prevederile <>Legii nr. 190/1999. Prin urmare, creditele în derulare nu vor mai fi reglementate decât de Codul civil şi <>Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra sesizãrii de neconstituţionalitate.
Preşedintele Senatului a transmis prin Adresa nr. I2684 din 27 decembrie 2010, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 18.013 din 27 decembrie 2010, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiatã. Menţionând jurisprudenţa Curţii Constituţionale relevantã în materie, preşedintele Senatului considerã cã la Camera Deputaţilor s-au adus modificãri proiectului de lege pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, în sensul cã în conţinutul acestui proiect de act normativ s-au introdus numeroase modificãri, printre care şi pct. 39, care are în vedere modificarea <>art. 95 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Întrucât legea de aprobare a respectivei ordonanţe de urgenţã, în forma adoptatã de Camera Deputaţilor, se îndepãrteazã substanţial de forma adoptatã de Senat, preşedintele Senatului considerã cã prin adoptarea soluţiilor legislative din legea menţionatã se încalcã principiul bicameralismului, astfel cum acesta este statuat la art. 61 alin. (2) coroborat cu art. 75 din Constituţia României, republicatã.
Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis prin Adresa nr. 51/6.212 din 24 decembrie 2010, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 17.982 din 24 decembrie 2010, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. Astfel, preşedintele Camerei Deputaţilor considerã cã modificarea prevederilor art. 95 din ordonanţa de urgenţã respectã cele stabilite de Curtea Constituţionalã prin <>Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, atunci când a statuat cã modificãrile şi completãrile pe care Camera decizionalã le aduce proiectului de lege adoptat de prima Camerã sesizatã trebuie sã se raporteze la materia avutã în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementatã de prima Camerã. Textele adoptate de Camera Deputaţilor şi de cãtre Senat se raporteazã la aceeaşi materie avutã în vedere de iniţiator, şi anume situaţia contractelor de credit pentru consumatori în viitor. Faptul cã în conţinutul sãu ele sunt oarecum diferite nu poate sã aibã nicio relevanţã atât timp cât modificãrile operate se referã la aceeaşi materie.
Preşedintele Camerei Deputaţilor mai aminteşte <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, prin care Curtea a statuat cã, în dezbaterea unei iniţiative legislative, Camerele au un drept propriu de decizie asupra acesteia, atât timp cât ambele Camere ale Parlamentului au dezbãtut şi s-au exprimat cu privire la acelaşi conţinut şi la aceeaşi formã ale iniţiativei legislative, precum şi <>Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, în care Curtea a statuat cã modificãrile şi completãrile aduse de Camera decizionalã trebuie sã aibã un caracter "esenţial". Preşedintele Camerei Deputaţilor susţine cã, dacã se comparã conţinutul art. 95 adoptat de Senat cu cel adoptat de Camera Deputaţilor, deosebirea nu este esenţialã.
În ceea ce priveşte critica pe fond, preşedintele Camerei Deputaţilor considerã cã autorii sesizãrii nu aratã în ce constã încãlcarea dispoziţiilor şi principiilor invocate, principii care au, oricum un caracter foarte general şi nicio legãturã cu domeniul criticat, motiv pentru care invocarea în cauzã nu are nicio relevanţã.
Guvernul a transmis cu Adresa nr. 5/10.005 din 27 decembrie 2010, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 17.998 din 27 decembrie 2010, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. Guvernul considerã cã art. 95, în forma sa de la intrarea în vigoare a <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010, viza în mod clar modificarea relaţiilor contractuale dintre creditori şi consumatori în scopul evident de a aduce beneficiile unui cadru legislativ care impune o mai mare transparenţã şi protejare a consumatorilor în contextul relaţiilor contractuale în curs. De aceea, calificarea ca dispoziţii imperative a normelor art. 95, în varianta în vigoare, nu poate fi desprinsã de scopul şi finalitatea reglementãrii.
În forma adoptatã de Camera Deputaţilor, art. 95 este adoptat într-o versiune puţin modificatã faţã de cea a iniţiatorului şi faţã de cea adoptatã de Senat, deoarece în mod clar stabileşte cã numai anumite dispoziţii ale <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 se aplicã pentru contractele în curs. Or, promovând o minimã atingere adusã raporturilor juridice în curs, Legislativul dezvoltã o politicã de stabilitate a raporturilor juridice din materia în cauzã.
Aceastã formã a textului criticat, astfel cum a fost adoptatã de Camera Deputaţilor, în vederea asigurãrii unei juste interpretãri nu poate fi desprinsã din context. Astfel, modificarea art. 95 din ordonanţa de urgenţã inclusã în art. I al legii este necesar sã se raporteze şi la prevederile art. II, care practic menţin realitãţile contractuale generate de aplicarea art. 95 în forma promovatã de iniţiator şi adoptatã de Senat.
Guvernul afirmã cã, din punct de vedere calitativ, art. 95 în versiunea în vigoare şi-a produs efectele şi, din aceastã perspectivã, adoptarea de cãtre Senat a legii de aprobare în forma propusã de cãtre Guvern nu este de naturã sã modifice raporturile juridice generate în urma aplicãrii sale. Potrivit formei adoptate de Camera Deputaţilor, orice modificare a raporturilor contractuale rãmâne de principiu la latitudinea pãrţilor, voinţa acestora nefiind necesar sã se circumscrie decât unor dispoziţii imperative de ordine publicã, regulã consacratã şi în dreptul comun conform principiului libertãţii de voinţã.
Aşadar, Camera Deputaţilor nu intervine prin versiunea adoptatã asupra raporturilor juridice consacrate de forma în vigoare a art. 95, adoptatã de Senat, ci decide numai cu privire la lãmurirea aplicãrii în continuare a dispoziţiilor <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010, ceea ce, în opinia Guvernului, corespunde exigenţelor constituţionale care consacrã caracteristicile de rigurozitate şi echilibru ale Legislativului.
Cu privire la criticile pe fond, Guvernul considerã cã acestea sunt neîntemeiate.
În opinia Guvernului, aşa cum era formulat în <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 art. 95 lãsa sã se înţeleagã cã prevederile ordonanţei de urgenţã se aplicã şi contractelor în derulare la data intrãrii în vigoare a acesteia. Aceastã interpretare putea sã conducã la încãlcarea art. 78 din Constituţie, care prevede cã legea se publicã în Monitorul Oficial al României şi intrã în vigoare la 3 zile de la data publicãrii sau la o datã ulterioarã prevãzutã în textul ei. În condiţiile în care ordonanţa de urgenţã în integralitatea sa ar produce efecte şi asupra contractelor aflate în curs de derulare, fãrã ca aceste efecte sã fie solicitate expres prin Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, ar presupune aplicarea retroactivã a acesteia, cu încãlcarea art. 78 din Constituţie.
Parlamentul a aprobat modificarea art. 95 în sensul cã numai art. 37^1, art. 50-57, art. 66-69 şi art. 70-71 din ordonanţa de urgenţã se aplicã şi contractelor aflate în curs de derulare la data intrãrii în vigoare a ordonanţei de urgenţã, celelalte articole ale acesteia neaplicându-se acestor contracte. Aceste articole se referã la refinanţarea creditelor, la o mai bunã transparenţã a clauzelor contractuale, la rambursarea anticipatã şi la cesiunea contractului de credit unei terţe persoane.
Guvernul considerã cã modificarea art. 95 din ordonanţa de urgenţã a fost solicitatã atât de reprezentanţii Comisiei Europene prin Memorandumul de înţelegere, ca precondiţie pentru eliberarea urmãtoarei tranşe de împrumut de 1,2 miliarde de euro, necesarã Guvernului pentru finanţarea deficitului bugetar, cât şi de reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional, de asemenea ca precondiţie pentru discutarea în boardul din 7 ianuarie 2011 a scrisorii suplimentare pentru eliberarea urmãtoarei tranşe cãtre Banca Naţionalã a României.
Guvernul apreciazã cã prin ordonanţa de urgenţã s-a asigurat respectarea Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeanã, precum şi a acordurilor cu Fondul Monetar Internaţional şi Comisia Europeanã, în conformitate cu art. 11, art. 20 şi art. 148 din Constituţia României.
CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, dovezile depuse, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale <>art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicatã, sã soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.
Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultã din sesizarea formulatã, îl constituie dispoziţiile Legii pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Totuşi, din motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã aceasta vizeazã atât o criticã de neconstituţionalitate extrinsecã referitoare la modul de adoptare a legii criticate, cât şi o criticã de neconstituţionalitate intrinsecã ce priveşte, în special, prevederile legale ale <>art. 95 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Art. 95, astfel cum a fost modificat prin Legea de aprobare a ordonanţei de urgenţã, are urmãtorul conţinut: "Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţã nu se aplicã contractelor în curs de derulare la data intrãrii în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţã, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe duratã nedeterminatã existente la data intrãrii în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţã, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71."
În opinia autorilor sesizãrii, Legea criticatã contravine, în ordinea invocãrii, prevederilor constituţionale ale art. 61 alin. (2), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (2), art. 148 alin. (2) şi (4), al cãror cuprins este urmãtorul:
- Art. 61 alin. (2): "Parlamentul este alcãtuit din Camera Deputaţilor şi Senat.";
- Art. 11 alin. (1): "Statul român se obligã sã îndeplineascã întocmai şi cu bunã-credinţã obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.";
- Art. 11 alin. (2): "Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.";
- Art. 20 alin. (2): "Dacã existã neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.";
- Art. 148 alin. (2): "Ca urmare a aderãrii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementãri comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţã de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.";
- Art. 148 alin. (4): "Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecãtoreascã garanteazã aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderãrii şi din prevederile alineatului (2)."
Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea urmeazã a se pronunţa, pe de o parte, asupra aspectelor de ordin procedural ce se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinsecã, iar pe de altã parte, asupra criticilor de neconstituţionalitate intrinsecã a legii supuse controlului.
Raportat la critica de neconstituţionalitate referitoare la încãlcarea art. 61 alin. (2) din Constituţia României, Curtea observã urmãtoarele:
Legea care face obiectul controlului de constituţionalitate provine dintr-un proiect de lege intitulat Lege pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Proiectul de lege a fost înregistrat la Senat, în calitate de primã Camerã sesizatã, pe 11 iunie 2010 şi a fost adoptat pe 8 septembrie 2010. Proiectul de lege a fost înregistrat în data de 14 septembrie 2010 la Camera Deputaţilor, în calitate de Camerã decizionalã, spre dezbatere şi adoptare, conform art. 75 alin. (1) şi (3) din Constituţie. În şedinţa din 23 decembrie 2010, Camera Deputaţilor a adoptat Legea pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României.
Aşa cum a mai statuat în jurisprudenţa sa, de exemplu, <>Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, potrivit art. 61 din Constituţia României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţãrii, iar structura sa este bicameralã, fiind alcãtuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflectã însã nu numai în dualismul instituţional în cadrul Parlamentului, ci şi în cel funcţional, deoarece art. 75 din Legea fundamentalã stabileşte competenţe de legiferare potrivit cãrora fiecare dintre cele douã Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primã Camerã sesizatã, fie calitatea de Camerã decizionalã. Totodatã, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţãrii, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de cãtre o singurã Camerã, fãrã ca proiectul de lege sã fi fost dezbãtut şi de cealaltã Camerã. Art. 75 din Legea fundamentalã a introdus, dupã revizuirea şi republicarea acesteia în octombrie 2003, soluţia obligativitãţii sesizãrii, în anumite materii, ca primã Camerã, de reflecţie, a Senatului sau, dupã caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţã, reglementarea rolului de Camerã decizionalã, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor, tocmai pentru a nu exclude o Camerã sau alta din mecanismul legiferãrii.
Totodatã, alin. (4) şi (5) ale art. 75 din Constituţie prevãd modul de rezolvare a posibilelor "conflicte de competenţã" între prima Camerã sesizatã şi Camera decizionalã.
În jurisprudenţa sa în materie, de pildã <>Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008, precum şi <>Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Curtea Constituţionalã, luând în considerare normele şi principiile fundamentale mai sus menţionate, a statuat cã "dezbaterea parlamentarã a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor douã Camere ale Parlamentului nostru bicameral". Este adevãrat - aşa cum a reţinut Curtea cu alt prilej (<>Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 20 octombrie 2008) - cã în dezbaterea unei iniţiative legislative Camerele au un drept propriu de decizie asupra acesteia, dar principiul bicameralismului nu poate fi respectat decât atât timp cât ambele Camere ale Parlamentului au dezbãtut şi s-au exprimat cu privire la acelaşi conţinut şi la aceeaşi formã ale iniţiativei legislative.
Pe de altã parte, tot din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010) reiese cã principiul bicameralismului nu este încãlcat dacã modificãrile operate de cãtre una dintre cele douã Camere ale Parlamentului faţã de forma legii adoptatã de cealaltã Camerã nu sunt de naturã a imprima nici deosebiri majore de conţinut juridic faţã de forma legii adoptatã de prima Camerã sesizatã şi nici o configuraţie deosebitã, semnificativ diferitã faţã de cea a proiectului de lege în forma adoptatã de prima Camerã sesizatã.
Faţã de forma adoptatã de Senat, care nu a adus nicio modificare ordonanţei de urgenţã, ca primã Camerã sesizatã, Legea adoptatã de Camera Deputaţilor, în calitate de Camerã decizionalã, conţine o serie de modificãri şi completãri, care se referã şi la dispoziţiile art. 95 din ordonanţa de urgenţã. Însã, în cazul de faţã, nu existã nici deosebiri majore de conţinut juridic faţã de forma legii adoptatã de Senat, în calitate de primã Camerã sesizatã, şi nici o configuraţie deosebitã a noilor texte legale. Contractele referitoare la refinanţarea creditelor, la o mai bunã transparenţã a clauzelor contractuale, la rambursarea anticipatã şi la cesiunea contractului de credit unei terţe persoane sunt contracte accesorii care continuã sã fie reglementate pe viitor de dispoziţiile <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010.
Înainte de modificãrile aduse de Camera Deputaţilor, în calitatea sa de Camerã decizionalã, art. 95 avea urmãtorul conţinut: "(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrãrii în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţã, sã asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţã.
(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrãrii în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţã.
(3) Creditorul trebuie sã poatã face dovada cã a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale.
(4) Se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanţã de urgenţã. Introducerea în actele adiţionale a oricãror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanţã de urgenţã sunt considerate nule de drept.
(5) Nesemnarea de cãtre consumator a actelor adiţionale prevãzute la alin. (2) este consideratã acceptare tacitã."
Ordonanţa de urgenţã a Guvernului este un act cu putere de lege adoptat, în baza dispoziţiilor constituţionale şi în condiţiile prevãzute de acestea, pe calea delegãrii legislative prevãzutã de art. 115 alin. (4)-(6). Raţiunea principalã a adoptãrii unui astfel de act normativ a fost necesitatea transpunerii Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, publicatã în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L nr. 133 din 22 mai 2008.
Curtea constatã cã <>Ordonanţa de urgenţã nr. 50/2010 a intrat în vigoare pe data de 21 iunie 2010. Din forma iniţialã a <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 11 iunie 2010, reiese faptul cã creditorii aveau obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrãrii în vigoare a ordonanţei de urgenţã, sã asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile ordonanţei de urgenţã. Termenul de 90 de zile menţionat s-a scurs pânã la data la care s-a dezbãtut de cãtre Camera Deputaţilor, în calitate de Camerã decizionalã, Legea de aprobare a <>Ordonanţei de urgenţã nr. 50/2010. În acest timp, prevederile art. 95 şi-au epuizat efectele, obligaţiile prevãzute de ordonanţa de urgenţã trebuind sã fie îndeplinite de cãtre creditori. În aceste condiţii, textul ordonanţei de urgenţã a fost modificat de Camera decizionalã prin legea de aprobare. Prin urmare, dispoziţiile art. 95 din ordonanţa de urgenţã, astfel cum au fost modificate prin legea de aprobare, trebuie citite şi interpretate în coroborare cu dispoziţiile art. II alin. (1) din aceeaşi lege, care prevãd cã "Actele adiţionale încheiate şi semnate pânã la data intrãrii în vigoare a prezentei legi în vederea asigurãrii conformitãţii contractelor cu prevederile <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 îşi produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi între pãrţi".
Aşa fiind, modificãrile aduse art. 95 din ordonanţa de urgenţã nu pot opera, în ciuda exprimãrii defectuoase a textului de lege, decât de la data intrãrii în vigoare a Legii de aprobare a ordonanţei de urgenţã, altfel ar fi înlãturate efectele produse de ordonanţa de urgenţã pânã la data intrãrii în vigoare a legii de aprobare şi ar opera retroactiv.
Mai mult, prevederile art. II alin. (2) din legea de aprobare care stipuleazã cã "Actele adiţionale nesemnate de cãtre consumatori, considerate acceptate tacit pânã la data intrãrii în vigoare a prezentei legi îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notificã cealaltã parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrãrii în vigoare a prezentei legi", trebuie interpretate ca impunând şi acordul de voinţã al consumatorului cu privire la notificarea mai sus menţionatã, întrucât ordonanţa de urgenţã a fost adoptatã în aplicarea Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, directivã care prevede în preambulul sãu, la pct. 9, cã "O armonizare completã este necesarã pentru a se asigura tuturor consumatorilor din Comunitate un nivel ridicat şi echivalent de protecţie a intereselor lor şi pentru crearea unei veritabile pieţe interne".
Raportat la celelalte critici de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã acestea nu sunt motivate în sensul <>art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constituind doar o înşiruire de dispoziţii constituţionale şi de principii desprinse de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate din lectura jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, a legislaţiei primare a Uniunii Europene, precum şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
În aceste condiţii, Curtea constatã cã nu îşi poate exercita controlul de constituţionalitate cu privire la dispoziţiile legale atacate.
Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al <>art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALÃ
În numele legii
DECIDE:
Constatã cã dispoziţiile Legii pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivã şi general obligatorie.
Decizia se comunicã Preşedintelui României şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 28 decembrie 2010 şi la aceasta au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lãzãroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Fabian Niculae
*
OPINIE SEPARATÃ
Nu împãrtãşim soluţia adoptatã de majoritatea judecãtorilor, prin decizia menţionatã, pentru argumentele ce urmeazã:
Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate considerã cã Legea pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori are vicii de neconstituţionalitate pe care le-au grupat în douã pãrţi: prima se referã la critici extrinseci, vizând aspecte de ordin procedural în adoptarea legii, iar a doua la aspecte de fond (intrinseci), privind neconstituţionalitatea legii.
1. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecã, autorii obiecţiei susţin cã, în condiţiile în care amendamentul pentru modificarea <>art. 95 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori a fost depus doar la Camera Deputaţilor şi nu a fost depus şi la Senat, în calitate de primã Camerã sesizatã, "proiectul de lege se aflã în albia neconstituţionalitãţii", întrucât se încalcã principiul bicameralismului, statuat în art. 61 alin. (2) coroborat cu art. 75 din Constituţie.
Din examinarea fişei privind derularea procedurii legislative în cadrul Parlamentului, rezultã cã Senatul, în calitate de primã Camerã sesizatã, a adoptat proiectul de lege pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori în şedinţa din 8 septembrie 2010, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicatã, în forma transmisã de Guvern.
În conformitate cu prevederile art. 75 alin. (3) din Constituţie, Senatul a transmis proiectul de lege Camerei Deputaţilor, care, în şedinţa din 23 decembrie 2010, în prezenţa a 222 de deputaţi, a adoptat Legea pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicatã.
Faţã de forma adoptatã de Senat, care nu a adus nicio modificare ordonanţei de urgenţã supuse aprobãrii ca primã Camerã sesizatã, legea adoptatã de Camera Deputaţilor conţine o serie de modificãri şi completãri esenţiale, dupã cum urmeazã:
a) au fost modificate un numãr de 33 de articole ale ordonanţei de urgenţã, printre care şi art. 95, care este vizat, în principal, de autorii sesizãrii (poziţiile 1-3; 5-13; 15-18; 21-23; 25-35; 37-39 din lege);
b) au fost introduse reglementãri noi (poziţiile 4; 14; 19; 20; 24; 36; art. II din lege).
Diferenţele de conţinut juridic dintre forma proiectului de lege adoptat de Senat, ca primã Camerã sesizatã, şi a legii adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Camerã decizionalã, sunt de naturã sã încalce principiul bicameralismului consacrat de art. 61 din Legea fundamentalã, în sensul cã forma finalã a legii, în redactarea adoptatã de Camera decizionalã, se îndepãrteazã în mod substanţial de forma adoptatã de Camera de reflecţie, ceea ce echivaleazã, practic, cu excluderea acesteia din urmã de la procesul de legiferare. Or, legea trebuie sã fie rezultanta manifestãrii de voinţã concordante a ambelor Camere ale Parlamentului.
Totodatã, alin. (4) şi (5) ale art. 75 din Constituţie prevãd modul de rezolvare a posibilelor "conflicte de competenţã" între prima Camerã sesizatã şi Camera decizionalã, dar nu existã un text în Constituţie care sã permitã Camerei decizionale sã se îndepãrteze de la "limitele sesizãrii" date de soluţia adoptatã de cãtre prima Camerã sesizatã.
În aceste condiţii, obiecţia de neconstituţionalitate pe motive extrinseci trebuia admisã, iar Legea pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori şi ordonanţa de urgenţã în ansamblul sãu trebuiau sã fie declarate neconstituţionale.
2. În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea pe fond (intrinsecã) a <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, aprobatã prin lege cu modificãri şi completãri, socotim cã în special art. 95 din ordonanţa de urgenţã, care aratã cã prevederile acesteia nu se aplicã contractelor în curs de derulare la data intrãrii ei în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 37^1, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe duratã nedeterminatã existente la data intrãrii în vigoare, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71, este neconstituţional.
Aceastã reglementare încalcã în primul rând art. 16 alin. (1) din Constituţia României, întrucât discrimineazã aceeaşi categorie de persoane, şi anume debitorii din contractele de credit pentru consumatori, în curs de executare, faţã de cei care încheie contractele dupã adoptarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010. Aceste contracte sunt contracte cu executare succesivã în timp, orice obligaţie executatã (ratã) şi-a produs efectele, în temeiul legii care a guvernat executarea ei, pentru toate celelalte obligaţii este aplicabilã legea în vigoare la acel moment. Aşadar, pentru ambele categorii de debitori trebuie sã se aplice aceeaşi lege (tempus regit actum).
Se susţine cã unele probleme, cum ar fi refinanţarea creditelor, mai buna transparenţã a clauzelor contractuale, rambursarea anticipatã şi cesiunea contractului de credit unei terţe persoane, s-au rezolvat între pãrţile contractuale în cele 90 de zile prevãzute de ordonanţa de urgenţã. Or, dacã ar fi aşa, ce semnificaţie are atunci art. 95, aşa cum a fost modificat, care prevede cã ordonanţa de urgenţã nu se aplicã contractelor în curs de derulare la data intrãrii ei în vigoare, cu unele mici excepţii?
Cu toate cã aceste contracte se încheie între unitãţi bancare - persoane juridice private şi consumatori - persoane fizice sau persoane juridice private, se invocã faptul cã prevederile art. 95 sunt imperative deoarece nu pot fi desprinse de scopul şi finalitatea reglementãrii, recunoscându-se, totuşi, de cãtre Guvern cã se aduce "o minimã atingere raporturilor juridice în curs, Legislativul promovând o politicã de stabilitate a raporturilor juridice în materie".
Atunci ne punem problema, aşa cum se aratã în decizie, toate modificãrile care au fost aduse de legiuitor, şi anume de cãtre Camera Deputaţilor - Camerã decizionalã, nu pericliteazã stabilitatea acestor raporturi? Care parte a contractului este dezavantajatã şi nesigurã în executarea obligaţiei? Bineînţeles - consumatorul.
Se aratã, într-un mod foarte abil, cã orice modificare a raporturilor contractuale rãmâne de principiu la latitudinea pãrţilor, nefiind necesar sã se circumscrie decât unor dispoziţii imperative de ordine publicã.
Socotim cã raporturile juridice şi financiare dintre unitãţile bancare şi consumatori nu trebuie sã fie guvernate de dispoziţii imperative de ordine publicã, încãlcându-se astfel şi art. 135 alin. (2) lit. a) referitor la protecţia concurenţei loiale, dar chiar şi a prevederilor de la lit. b) a aceluiaşi articol, în sensul de a proteja interesele naţionale în activitatea economicã, financiarã şi valutarã, şi nu interesele unor societãţi comerciale bancare cu capital strãin.
Mai mult, se invocã oportunitatea modificãrilor în sensul cã acestea au fost solicitate de reprezentanţii Comisiei Europene prin Memorandumul de înţelegere ca precondiţie pentru eliberarea urmãtoarei tranşe de împrumut, cât şi de reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional, tot ca precondiţie pentru discutarea în bordul din 7 ianuarie a scrisorii suplimentare pentru eliberarea urmãtoarei tranşe cãtre B.N.R., arãtându-se cã astfel este respectat Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeanã, modificãrile fiind în conformitate cu art. 11, 20 şi 148 din Constituţie.
Or, sub niciun aspect, nici chiar al oportunitãţii, aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 nu reglementeazã raporturile juridice care presupun o mai bunã organizare a sistemului de credit bancar în România, ci, dimpotrivã, este în defavoarea consumatorilor.
Judecãtor,
Acsinte Gaspar
Judecãtor,
prof. univ. dr. Aspazia Cojocaru
Judecãtor,
prof. univ. dr. Tudorel Toader
*
OPINIE CONCURENTÃ
În acord cu soluţia pronunţatã de Curtea Constituţionalã, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 1.656 din 28 decembrie 2010, asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, consider însã cã în motivarea acestei decizii trebuia analizat raportul dintre dreptul Uniunii Europene şi dreptul constituţional intern şi precizatã poziţia Curţii Constituţionale în aceastã materie.
În speţa de faţã, Legea pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 50/2010 transpune în dreptul intern o reglementare din dreptul Uniunii Europene, şi anume Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului. Astfel, potrivit art. 30 alin. (1) din Directivã (articol ce are denumirea marginalã "Mãsuri tranzitorii"), "Prezenta directivã nu se aplicã contractelor de credit existente la data intrãrii în vigoare a mãsurilor naţionale de punere în aplicare", iar, potrivit alin. (2) al art. 30, "Cu toate acestea, statele membre se asigurã cã articolele 11, 12, 13 şi 17, art. 18 alineatul (1) a doua tezã şi articolul 18 alineatul (2) se aplicã şi contractelor pe duratã nedeterminatã existente la data la care intrã în vigoare mãsurile naţionale de punere în aplicare." Aceste dispoziţii au fost transpuse în art. 95 din legea criticatã, articol ce are urmãtorul conţinut: "Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţã nu se aplicã contractelor în curs de derulare la data intrãrii în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţã, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe duratã nedeterminatã existente la data intrãrii în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţã, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71."
Având în vedere, pe de-o parte, faptul cã legea criticatã transpune în dreptul intern o reglementare secundarã a Uniunii Europene, şi anume o directivã - act obligatoriu care stabileşte în sarcina statelor membre destinatare o obligaţie de rezultat - şi cã autorii obiecţiei considerã cã aceasta este neconstituţionalã, fiind contrarã "statului de drept", iar, pe de altã parte, ţinând cont de competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalitãţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizare, în temeiul art. 146 lit. a), consider cã se impunea analizarea relaţiei dintre dreptul intern (incluzând dispoziţiile Constituţiei) şi dreptul Uniunii Europene.
În opinia mea, în aceastã examinare trebuie sã se ţinã cont de urmãtoarele aspecte:
1. Principiul supremaţiei Constituţiei este consacrat în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentalã, potrivit cãruia "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". Având în vedere poziţia supremã a Constituţiei în ierarhia actelor juridice care formeazã ordinea juridicã internã, neconcordanţa dintre o normã infraconstituţionalã şi o normã constituţionalã se sancţioneazã de cãtre Curtea Constituţionalã - unicã autoritate de jurisdicţie constituţionalã din România şi garantul supremaţiei Constituţiei - prin constatarea ca neconstituţionalã a normei juridice, decizie care are ca efect suspendarea aplicãrii acesteia pe o perioadã de 45 de zile, perioadã în care Guvernul sau Parlamentul, dupã caz, trebuie sã o punã de acord cu decizia Curţii Constituţionale. În cazul în care acest lucru nu se întâmplã, norma infraconstituţionalã declaratã neconstituţionalã îşi înceteazã efectele juridice.
2. Distinct de relaţiile drept intern - drept internaţional şi drept intern - drepturile omului, reglementate prin art. 11 şi prin art. 20, Legea fundamentalã a României trateazã la art. 148 alin. (2) relaţia drept intern - drept comunitar. Astfel, potrivit acestei norme constituţionale, "Ca urmare a aderãrii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementãri comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţã de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare."
Se pune întrebarea dacã sintagma "legile interne" include şi dispoziţiile constituţionale sau, cu alte cuvinte, în ce mãsurã prioritatea dreptului european cu caracter obligatoriu se aplicã şi asupra normelor constituţionale.
În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţionalã a României nu a analizat încã raportul dintre dreptul constituţional şi dreptul Uniunii Europene.
3. Constituţia României foloseşte douã concepte distincte, şi anume "supremaţia Constituţiei" şi "prioritatea de aplicare a dreptului comunitar".
Astfel, în ierarhia actelor juridice interne, Constituţia este supremã şi toate normele juridice trebuie sã se conformeze cu litera şi spiritul sãu. În ordinea juridicã internã, putem vorbi despre o ierarhie, ceea ce presupune faptul cã norma infraconstituţionalã depinde, în ceea ce priveşte validitatea sa, de conformitatea cu norma constituţionalã.
Pe de altã parte, principiul prioritãţii de aplicare a dreptului european nu trebuie utilizat pornind de la ideea existenţei unei ierarhii, ci ţinând cont de drepturile şi obligaţiile României ca urmare a dobândirii statutului de membru al Uniunii Europene şi a "transferãrii unor atribuţii cãtre instituţiile comunitare", astfel cum reiese din art. 148 din Legea fundamentalã.
4. Raportul dintre dreptul european şi dreptul constituţional naţional este marcat de principiul prioritãţii de aplicare a dreptului comunitar. Referitor la acest principiu, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în jurisprudenţa sa cã dreptul european este parte integrantã din sistemul de drept al statelor membre şi trebuie aplicat de instanţele acestora.
Astfel, prin Hotãrârea din 15 iulie 1964, în Cauza 6/64 referitoare la cererea de pronunţare a unei hotãrâri preliminare, formulatã de Giudice Conciliatore din Milano, în litigiul Flaminio Costa împotriva Enel, Curtea de Justiţie a Comunitãţilor Europene (cu denumirea actualã de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) a consacrat principiul prioritãţii dreptului comunitar, declarând cã reglementãrile emise de instituţiile europene se integreazã în sistemele juridice ale statelor membre care sunt obligate sã le respecte. Curtea a arãtat cã, spre deosebire de tratatele internaţionale ordinare, Tratatul CEE a instituit o ordine juridicã proprie, integratã în sistemul juridic al statelor membre de la momentul intrãrii în vigoare a tratatului şi care se impune instanţelor acestora. Prin instituirea unei comunitãţi cu duratã nelimitatã, dotatã cu instituţii proprii, cu personalitate şi cu capacitate juridicã, cu o capacitate de reprezentare internaţionalã şi, mai precis, cu puteri reale provenite dintr-o limitare a suveranitãţii sau dintr-un transfer de competenţe din partea statelor cãtre Comunitate, acestea şi-au limitat drepturile lor suverane şi au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanţilor acestora şi lor însele. Transferul drepturilor şi obligaţiilor corespunzãtoare dispoziţiilor tratatului, realizat de cãtre state de la ordinea lor juridicã internã în beneficiul ordinii juridice comunitare, determinã, prin urmare, o limitare definitivã a drepturilor lor suverane. În consecinţã, dacã o normã naţionalã este contrarã unei dispoziţii europene, autoritãţile statelor membre trebuie sã aplice dispoziţia europeanã, iar norma naţionalã nu este nici anulatã, nici abrogatã, însã i se suspendã forţa sa obligatorie.
Prin aceeaşi hotãrâre, Curtea de la Luxemburg a precizat cã prioritatea dreptului european se aplicã tuturor actelor naţionale, indiferent dacã ele sunt adoptate înainte sau dupã actul european. Aceastã integrare în dreptul fiecãrui stat membru a dispoziţiilor care derivã din surse comunitare şi, în general, a termenilor şi spiritului tratatului, are drept corolar imposibilitatea pentru aceste state de a face sã prevaleze, faţã de o ordine juridicã acceptatã de acestea pe o bazã de reciprocitate, o mãsurã unilateralã ulterioarã care nu poate astfel sã îi fie opozabilã, întrucât dreptului izvorât din tratat, provenit dintr-o sursã autonomã, nu îi poate fi opozabil, datoritã naturii sale specifice originale, un text naţional, oricare este acesta, fãrã a-şi pierde caracterul comunitar şi fãrã a fi contestatã baza juridicã a Comunitãţii însãşi.
Cu privire la protecţia drepturilor fundamentale în ordinea juridicã comunitarã, prin Hotãrârea din 17 decembrie 1970, în Cauza 11/70 referitoare la cererea pentru pronunţarea unei hotãrâri preliminare, formulatã de Verwaltungsgericht Frankfurt în litigiul Internationale Handelsgesellschaft MBH împotriva Einfuhr-Und Vorratsstelle Fur Getreide Und Futtermittel (Oficiul pentru importul şi depozitarea cerealelor şi furajelor), Curtea de Justiţie a Comunitãţilor Europene (cu denumirea actualã de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) a statuat cã recurgerea la norme sau noţiuni juridice ale dreptului naţional pentru aprecierea validitãţii actelor adoptate de instituţiile Comunitãţii aduce atingere unitãţii şi eficienţei dreptului comunitar. Validitatea unor astfel de acte poate fi apreciatã numai în lumina dreptului comunitar. Prin urmare, invocarea atingerilor aduse fie drepturilor fundamentale, astfel cum sunt prevãzute de Constituţia unui stat membru, fie principiilor unei structuri constituţionale naţionale, nu poate afecta validitatea unui act al Comunitãţii sau efectul acestuia pe teritoriul respectivului stat. În speţã, tribunalul german care a sesizat Curtea de Justiţie a Comunitãţilor Europene a apreciat cã sistemul de garanţii este contrar anumitor principii structurale ale dreptului constituţional naţional, care trebuie sã fie protejate în cadrul dreptului comunitar, astfel încât supremaţia dreptului supranaţional sã cedeze în faţa principiilor Legii fundamentale germane.
Prin aceeaşi hotãrâre, Curtea a mai reţinut cã, într-adevãr, respectarea drepturilor fundamentale face parte integrantã din principiile generale de drept a cãror respectare este asiguratã de Curtea de Justiţie. Protejarea acestor drepturi, care se inspirã din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, trebuie sã fie asiguratã în cadrul structurii şi obiectivelor Comunitãţii.
Prin Hotãrârea din 9 martie 1978, în Cauza 106/77, referitoare la cererea de pronunţare a unei hotãrâri preliminare formulatã de Pretore di Susa în litigiul Amministrazione delle Finanze Dello Stato împotriva Simmenthal S.P.A, Curtea de Justiţie a Comunitãţilor Europene (cu denumirea actualã de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) a statuat cã aplicabilitatea directã a dreptului comunitar înseamnã cã este necesar ca normele sale sã fie aplicate deplin şi în mod uniform în toate statele membre, de la intrarea lor în vigoare şi de-a lungul întregii perioade în care sunt valabile. Dispoziţiile direct aplicabile sunt o sursã imediatã de drepturi şi obligaţii pentru toţi cei cãrora le este adresatã, fie cã este vorba de statele membre, fie de persoane de drept privat; de asemenea, acest efect priveşte pe orice instanţã care, în calitate de autoritate a unui stat membru, are misiunea de a proteja drepturile conferite persoanelor particulare de cãtre dreptul comunitar. Instanţa naţionalã însãrcinatã cu aplicarea, în cadrul competenţei sale, a dispoziţiilor dreptului comunitar are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme lãsând neaplicatã, la nevoie, orice dispoziţie contrarã legislaţiei naţionale, chiar ulterioarã, fãrã sã fie necesar sã cearã sau sã aştepte eliminarea prealabilã a acesteia pe cale legislativã sau prin orice procedeu constituţional.
Mai mult, prin Hotãrârea din 11 aprilie 1978, în Cauza 100/77, Comisia împotriva Italiei, şi prin Hotãrârea din 6 mai 1980, în Cauza 102/79, Comisia împotriva Belgiei, Curtea de Justiţie a Comunitãţilor Europene (cu denumirea actualã de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) a arãtat cã un stat membru nu poate invoca dificultãţile interne sau dispoziţiile din ordinea sa juridicã naţionalã, chiar şi constituţionalã pentru a justifica neîndeplinirea obligaţiilor şi a termenelor rezultate din directivele comunitare. Mai mult, în Cauza 149/79, Comisia împotriva Belgiei, Curtea a amintit, prin Hotãrârea din 26 mai 1982, cã indiferent care sunt dispoziţiile incidente conţinute de Constituţia belgianã, recurgerea la norme din ordinea juridicã internã pentru limitarea aplicãrii dispoziţiilor comunitare afecteazã unitatea şi eficacitatea dreptului comunitar şi nu poate fi admisã.
Ulterior, prin Hotãrârea din 14 octombrie 2004, în Cauza C-36/02 având ca obiect o cerere de hotãrâre prealabilã în baza articolului 234 CE (actualul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene), introdusã de Bundesverwaltungsgericht din Germania în litigiul Omega Spielhallen-und Automatenaifstellungs-GmbH contra Oberburgermeisterin der Bundesstadt Bonn, Curtea a amintit cã, în conformitate cu o jurisprudenţã constantã, drepturile fundamentale fac parte integrantã din principiile generale ale dreptului al cãror respect este asigurat de Curte şi cã, în acest scop, aceasta din urmã se inspirã din tradiţiile constituţionale comune statelor membre şi din indicaţiile furnizate de instrumentele internaţionale cu privire la protecţia drepturilor omului la care statele membre au aderat. Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale îmbracã, în acest context, o semnificaţie aparte.
Recent, în Cauza C-213/2007 referitoare la întrebarea preliminarã trimisã de Simvoulio tis Epikratias din Grecia, în litigiul Michaniki AE împotriva Ethniko Simvoulio Radiotileorasis, Ipourgos Epikratias, s-a ridicat problema conflictului existent între un act european secundar - Directiva 93/37/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de lucrãri, astfel cum a fost modificatã prin Directiva 97/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 octombrie 1997 - şi o dispoziţie din Constituţia Greciei [art.14 alin.(9)]. Prin Hotãrârea din 16 decembrie 2008, Curtea de Justiţie a Comunitãţilor Europene (cu denumirea actualã de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) a reafirmat prioritatea dreptului comunitar asupra oricãrei norme interne contrare, fãrã a face diferenţa dupã cum acestea sunt norme infraconstituţionale sau norme constituţionale. Astfel, cu privire la a doua întrebare adresatã de instanţa elenã, având ca obiect interpretarea dreptului comunitar, Curtea a declarat cã dreptul comunitar trebuie interpretat în sensul cã se opune unei dispoziţii naţionale care, deşi urmãreşte obiectivele legitime ale egalitãţii de tratament a ofertanţilor şi transparenţei în cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice, instituie o prezumţie absolutã de incompatibilitate între calitatea de proprietar, de asociat, de acţionar principal sau de membru al conducerii unei întreprinderi care desfãşoarã o activitate în sectorul mijloacelor de informare în masã şi cea de proprietar, de asociat, de acţionar principal sau de membru al conducerii unei întreprinderi cãreia i se încredinţeazã de cãtre stat executarea unor contracte de lucrãri, de furnizare sau de servicii.
În concluzie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene - printr-o jurisprudenţã bine stabilitã - acordã prioritate absolutã normei europene, chiar şi asupra normei constituţionale, având ca principal argument necesitatea asigurãrii eficienţei şi uniformizãrii dreptului comunitar în toate statele membre, ceea ce are douã consecinţe principale: validitatea unei norme aparţinând dreptului Uniunii Europene poate fi analizatã exclusiv prin prisma dreptului comunitar şi intrã în competenţa de soluţionare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; Constituţiile statelor membre nu pot prejudicia prioritatea dreptului Uniunii Europene.
5. Problema raportului dintre dreptul european şi dreptul constituţional intern a fost tratatã şi de cãtre unele Curţi Constituţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene. Din analiza jurisprudenţei acestor curţi constituţionale, reiese cã, deşi majoritatea a acceptat prioritatea dreptului comunitar chiar şi faţã de dreptul constituţional intern (a se vedea deciziile din 13 decembrie 2001, VfSlg. 15.450 şi din 3 decembrie 2003, VfSlg. 17.075 ale Curţii Constituţionale din Austria, Decizia Pl. US 50/2004, Partea VI, a Curţii Constituţionale a Cehiei, aşa-numita "Sugar Quota Decision", Decizia P1/05 din 27 aprilie 2005 a Tribunalului Constituţional al Poloniei, referitoare la mandatul european de arestare), existã şi curţi constituţionale care au exprimat rezerve faţã de principiul prioritãţii absolute a dreptului european asupra întregii ordini constituţionale interne, considerând cã dreptul comunitar nu se poate aplica cu prioritate asupra acelei pãrţi din ordinea constituţionalã internã referitoare la protecţia drepturilor fundamentale şi la principiile democraţiei.
Astfel, dificultãţi în acceptarea prioritãţii absolute de aplicare a dreptului comunitar asupra dispoziţiilor constituţionale a întâmpinat Curtea Constituţionalã a Italiei, în cauzele Frontini împotriva Ministero delle Finanze (1973), Simmenthal împotriva Amministrazione Delle Finanze (1978), Granital împotriva Amministrazione Delle Finanze (1984), determinând aşa-numita doctrinã a limitelor aplicãrii dreptului comunitar, "dottrina dei controlimiti". În Cauza Fragd împotriva Amministrazione Delle Finanze, prin Hotãrârea din 21 aprilie 1989, Curtea Constituţionalã italianã a decis cã poate controla reglementãri comunitare prin raportare la principiile fundamentale stabilite în Constituţia Italiei. Oricum, în toate aceste decizii, motivarea instanţei italiene de contencios constituţional a fost mai reticentã în analiza prioritãţii dreptului comunitar decât înseşi soluţiile adoptate, întrucât nicio lege internã de implementare a dreptului european nu a fost declaratã neconstituţionalã. Pe de altã parte, recent, a avut loc o schimbare de viziune a Curţii Constituţionale italiene cu privire la relaţia drept constituţional-drept european, prin Decizia nr. 103 din 15 aprilie 2008, prin care a hotãrât trimiterea unei întrebãri preliminare la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, acceptând astfel dialogul cu aceastã curte, referitor la interpretarea şi aplicarea dreptului european.
De asemenea, Curtea Constituţionalã a Germaniei (Bundesverfassungsgericht) şi-a stabilit - prin binecunoscuta Hotãrâre din 29 mai 1974 "Solange I" (37 BverfGE 271 Internationale Handelsgesellschaft) - competenţa de a pronunţa, de la caz la caz, asupra legislaţiei secundare comunitare, atâta timp cât dreptul comunitar nu a atins un nivel de protecţie în domeniul drepturilor fundamentale echivalent cu cel prevãzut în Constituţia germanã. Ulterior, prin Hotãrârea din 22 octombrie 1986 "Solange II" (73 BverfGE 339 Wunsche Handelsgesellschaft), Curtea Constituţionalã germanã a considerat cã sistemul de protecţie a drepturilor omului prevãzut de dreptul comunitar a ajuns la un nivel echivalent cu cel prevãzut de Constituţie, şi atât timp cât se menţine acest nivel de protecţie efectivã, Curtea germanã nu va mai controla legislaţia comunitarã secundarã care implica protecţia drepturilor fundamentale. Totodatã, prin Hotãrârea din 1993 (89 BverfGE 155 Mstricht), prin Hotãrârea din 2002 (102 BverfGE 147 Banana Market Organization), Curtea Constituţionalã germanã şi-a conservat aceastã poziţie, iar prin Decizia din 30 iunie 2009 referitoare la conformitatea Tratatului de la Lisabona cu Constituţia Germaniei, a examinat în detaliu relaţia dintre dreptul Uniunii Europene şi dreptul constituţional german, precizând cã verificã dacã un conţinut inviolabil, de bazã, al identitãţii constituţionale a Legii fundamentale este respectat. În acest sens, prin aceeaşi decizie, a arãtat cã garantarea identitãţii constituţionale naţionale în cadrul constituţional şi în cadrul legislaţiei Uniunii converge în domeniul juridic european.
6. În concluzie, ordinea juridicã a Uniunii Europene şi ordinea constituţionalã internã constituie seturi complementare de norme juridice, iar relaţia dintre ele nu se bazeazã pe o ierarhie a normelor, astfel încât conceptul de "supremaţie" este înlocuit de conceptul de "prioritate". De altfel, nici Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în jurisprudenţa sa nu foloseşte conceptul de ordine juridicã superioarã sau inferioarã.
Judecãtor,
prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
